Votul obligatoriu

A fost adoptata tacit, in Senat, legea care introduce votul obligatoriu la locale, parlamentare si prezidentiale. Nu stiu daca si la referendumuri. Cine nu voteaza, primeste amenda de 1000 de lei. Dupa stiinta mea, vot obligatoriu mai exista doar in Grecia, Belgia, Cipru si Luxemburg, dar n-am idee ce sanctiuni primesc cetatenii acestor tari daca nu voteaza. Fapt este ca de exemplu in Grecia, la alegerile dinaintea celor care l-au scot in fata pe extremistul Tzipras, doar 52% din greci au mers sa voteze. Asta pare sa indice ca sanctiunea nu e de natura sa sperie pe cineva.

Câinele lup și sufletul

Când eram copil, mi-am format convingerea că animalele îi deosebesc pe cei buni de cei răi. Așa că de fiecare dată când mă împrieteneam cu vreun câine ori pisică, mă gândeam că respectivul animal a simțit în mine bunătatea și de aia îmi acceptă prietenia. Am trăit în eroarea asta multă vreme. Îmi amintesc un episod din vremea studenției mele bucureștene, petrecut într-una din zilele în care aveam obiceiul să rătăcesc fără țintă, doar pentru că-mi plăcea să descopăr locuri noi. Aveam pasiunea asta, mi se părea că oricând, după orice colț, mă pot întâlni cu ceva minunat, nu știu cu ce anume, nu mi-am formulat niciodată obiectul căutării.

Bani de la prieteni

Un principiu pe care este esential ca omul sa-l urmeze in viata este cel care spune ca nu trebuie nici sa ceri bani cu imprumut de la prieteni si nici sa nu le dai daca-ti cer. Sigur, exista exceptii. Se intampla, uneori, sa fii cu un prieten intr-un magazin, el sa vada un lucru pe care il cauta de multa vreme, sa vrea sa si-l ia numaidecat dar sa nu aiba niciun ban in buzunar. Sigur ca atunci ii dai suma de care are nevoie, pentru ca de la magazin mergeti impreuna la banca, el scoate banii si ti-i restituie. Sunt destule astfel de exceptii.

DEMISIA, OPRESCULE!

„Nimeni nu e mai presus de lege”, spune politicianul roman in campanie si poporul needucat aplauda frenetic: „ce bine le zice omul asta, hai sa-l votam”. Il voteaza, el isi ocupa fotoliul, dupa care face un lucru - imediat, in chiar prima secunda: se pișă cu bolta pe lege, de la cea mai marunta pana la Constitutie. Apoi se incheie la prohab si trece la treaba. Ce treaba? Pai va spun si asta: furtul din buzunarele celor care l-au trimis in acel fotoliu

Porcăriile Bătrânului Golan Miștocar

Odată cu tragedia băiețelului de patru ani omorât de câini în Bucureștiul lui Oprescu, ies la iveală diverse matrapazlacuri în care este implicat acest bătrân golan care a ajuns primar datorită lipsei de aducatie a românilor cu buletin de București: combinații cu firme apărute peste noapte special pentru afacerile cu câini, acționari aleși pe sprânceană dintre prietenii fiului domnului primar și câte altele. Sper să se ducă DNA peste ei și  să vadă ce se petrece în respectivul viespar.

Bătrânul Golan Miștocar, arătând cât îi pasă de bucureșteni

Moartea unui copil - pierdere colaterala

Zilele astea, in Bucuresti a avut loc un eveniment ingrozitor: un copil de patru ani a fost atacat de caini si facut harcea-parcea in parcul Tei. Saracul de el a murit in chinuri la care nici nu ma pot gandi. Iar acum a inceput balciul. Nu, nu a inceput vreo actiune serioasa pentru rezolvarea problemelor generate de cainii comunitari. Nici vorba: a inceput doar balciul.

Din spatele portii negre (1)

In anul 1918, acuzat de tradare pentru ca scrisese in niste ziare ale nemtilor ocupanti, Tudor Arghezi a fost bagat la zdup, mai precis la inchisoarea Vacaresti, unde a avut prilejul sa cunoasca mai indeaproape decat omul obisnuit diverse bube, mucegaiuri si noroi(uri). A stat acolo aproape un an si a intalnit o multime de lume buna. Dupa 11 ani, in 1930, a scos un volum intitulat "Poarta Neagra" in care deapana amintiri de dupa gratii. In 1931 a aparut varianta in versuri a "Portii Negre", sub titlul "Flori de mucegai". 

Volumul din 1930 se deschide cu un "Preludiu", in care Arghezi face un portret de zile mari al Bucurestilor.. Cititi si intrebati-va daca multe s-au schimbat de atunci in capitala Romaniei.

Contraste hanovreze

Ieri, am facut o tura prin Hanovra cu musafirii nostri - Miha, Nico, Michelle, Cami. Poate trebuia sa spun musafirele, dar, in fine, nu mai insist. E pentru prima data cand haladuiesc pe strazile Hanovrei sambata si am avut marea surpriza sa intalnesc personaje pe care nu ma asteptam sa le gasesc si aici. Cersetori, indivizi cu multe obiecte petrecute prin nari si urechi, femei buhaite de bautura, batrani zdrentarosi care vorbesc singuri. Practic, cam tot ce vezi prin Timisoara ori prin Bucuresti intr-o zi obisnuita. Imi pare foarte rau ca nu am avut cu mine camera foto, dar cu prima ocazie o sa ma duc din nou si o sa fac un pictorial.

Schimbari tot mai mari

Comentam deunazi cu Maria pe marginea schimbarilor din viata mea. Si am descoperit niste lucruri interesante.

In copilarie, am inceput prin a schimba locuinta: de pe strada Carpati m-am mutat pe Pompieri, apoi pe Calea Codrului. In adolescenta am schimbat orasul: student fiind, m-am mutat la Bucuresti. Cand am terminat am revenit la Sinaia. Mai tarziu, l-am schimbat din nou: m-am mutat la Timisoara.

Acum, iata, am schimbat tara. Ce mai ramane? Maria zice ca poate schimbam si continentul. Dar dupa aia, intr-adevar, nu mai ramane de schimbat decat lumea - adica sa ma duc pe lumea cealalta. 

Cat despre Maria, ea cred ca o sa aiba sansa de a prinde vremuri in care oamenii vor putea sa schimbe, la alegere si planeta.

Doamna Valcu

Imi vine brusc in minte doamna Valcu, directoare economica la SRP Sinaia. Cand m-am dus eu acolo, era pe postul respectiv o fosta colega de liceu, Carmen Radulescu. O vedeam umbland cu un catel si, din cand in cand, mai stateam cu ea de vorba pe teme de filosofie a vietii. Tatal lui Carmen era vestitul Bombonel, cel mai tare baterist din partile alea, un fel de idol al generatiei mele. Il vedeam miercuri si vineri la Casino, cand ne duceam la dans. Batea in tobe ca oricare altul, tinea ritmurile normale, dar din cand in cand parca era cuprins de ceva, o agitatie, un fior, n-am idee si atunci tinea cate un mic recital care pe noi ne lasa cu gurile cascate.

Cunoașterea orașului

În drum spre şcoala Mariei, m-a izbit azi revelaţia faptului că toate se duc irevocabil. „Tare de tot”, mi-ar putea spune cineva, „eşti un adânc filosof, revelaţiile tale l-ar uimi până şi pe Socrate”. Aşa e, ce-am spus sună ca o banalitate crasă. Numai că majoritatea oamenilor, când se gândesc la faptul că „toate se duc”, au în vedere un singur lucru: distrugerea fizică. Abia asta e o banalitate: orice structură materială se dezagregă. Funcţionează o aşa-numită lege a entropiei, conform căreia totul tinde către o stare generală de ne-organizare.

Clasa I

Mă aflu în Bucureşti, după o călătorie de 10 ore cu trenul. N-am găsit loc la cuşetă, în mod oarecum surprinzător. Nu mă aşteptam ca la mijlocul săptămânii atât de mulţi timişoreni să meargă la Bucureşti. M-am gândit eu bine şi am luat bilet la clasa I. Acolo, de obicei, e puţină lume, din cauza preţului. Dar n-a fost aşa: de data asta şi la clasa I erau locurile ocupate. N-am avut altceva de făcut decât să îmi iau locul într-un compartiment de cinci, unde erau deja instalaţi nişte domni. Unul dintre ei, mai corpolent decât mine, avea loc exact în faţa mea şi îşi întinsese picioarele atât cât îi permitea spaţiul. M-am înghesuit cum am putut şi am reuşit să aţipesc.

Cuierul

Mi-a poposit brusc în minte amintirea unei cucoane din Bucureşti la care am stat în gazdă o vreme pe când eram student. Se numea Florescu și locuia într-un bloc înalt din apropierea Pieţei Moghioroş, undeva pe la unul din ultimele etaje. Dăduse anunţ în ziar că închiriază o cameră unui student de la matematică, dispus să facă meditaţii cu fiul ei. Eu, care eram permanent în căutare de gazdă, am sunat-o rapid. Avea o voce incredibil de plăcută la telefon, îmi şi închipuiam că o să dau peste vreo zână diafană. Când colo, m-a întâmpinat în uşă o balabustă înfricoşătoare, care cântărea cel puţin 130 de kilograme, cu părul blond-roşcat şi cârlionţat. Iniţial, m-am întrebat dacă are vreun sens să mă mut acolo, dar până la urmă am zis că merită încercat: îmi cerea mai puţini bani decât alţii şi zicea că mai şi găteşte câte ceva din când în când. Aşa că am rămas.

Numai pipi, doamnă

În primul meu an de facultate, am stat în gazdă în diverse locuri, toate în apropierea centrului. Totdeauna era vorba de una sau mai multe babe din alea care arătau ca în anii 40, sulemenite şi cu zâmbete largi, de profesoare de pian. Aveau căsoaie cu parter şi etaj, unde, prin camere cu mobile străvechi şi tablouri, locuiau doar păianjeni şi umbre ale unor amintiri. Dar undeva, pe la mansardă, mai era câte-o cămăruţă, care odinioară servise drept refugiu pentru lucrurile nefolositoare şi care acum era numai bună de închiriat către un student din provincie.

Ocolirea

În orașele astea mari și europene, conduse de oameni iscusiți și gospodari dar deloc mafioți, cum e Timișoara, atunci când plouă apa băltește pe marginea fiecărei străzi. Pietonii, cei care merg pe trotuare, când ajung în dreptul bălților mari se opresc, se uită în spate să vadă dacă e vreo mașină, calculează în cât timp va ajunge ea să între în baltă și în funcție de asta trec sau nu. Cei imprudenți riscă să fie stropiți din cap până-n picioare. Dacă o pățesc, înjură și arată pumnul, însă bineînțeles că nu spre primarul incapabil, ci spre șoferul nesimțit.
Trebuie să recunosc, însă, că marea majoritate a mașinilor care circulă pe ploaie nu te stropesc. Șoferii ocolesc bălțile, asta este realitatea. Important este să răspunzi la o întrebare simplă: de ce fac ei asta? Timișorenii - aia care se cred fruncea etc - vor spune: noi suntem civilizați, măi, nu ca miticii de la București. Aiurea! Nu sunt deloc mai civilizați: ocolesc bălțile instinctiv, pentru că li s-a format reflexul că o baltă ascunde o groapă. Deci de ce să dai într-o groapă de tip Ciuhandu, când traversezi o baltă de tip Ciuhandu? Nu mai bine ocolești?

Nechezol și alchimie

Stând de vorbă pe mess cu o prietenă din Australia, am aflat că mama ei amesteca de 100 de ori cafeaua în ibric înainte de a o turna în ceşti. Zicea că iese mult mai gustoasă aşa. Şi pentru că vreau să ajung la performanţa de a prepara o cafea cu adevărat delicioasă, m-am apucat şi eu să fac asta. Nu e mare lucru, nu durează nici un minut. Ce să spun... pare mai bună, sper că nu e doar autosugestie.

Masura legilor

Balciul cu plecarea si intoarcerea lui Arafat in guvernul Boc face pe oricine sa-si puna intrebari serioase in legatura cu ratiunile care pot fundamenta o lege in tara noastra. Lucrurile sunt simple: intai de toate, Arafat a exprimat public nemultumirea sa cu privire la modificarile noii legi a sanatatii la capitolul medicina de urgenta, in care intra si SMURD-ul. El a pretins ca se intentioneaza privatizarea serviciilor de urgenta, ceea ce ar avea urmari grave asupra capacitatii populatiei de a plati interventiile acestor servicii. Daca eu am o problema si chem ambulanta, dupa care trebuie sa platesc 500 de Euro, sa zicem, parca mai bine rog un prieten sa ma duca la spital cu masina lui. Ei bine, Basescu a intrat peste el in direct si l-a acuzat de stangism si de iesire din front, dupa care Arafat si-a dat demisia. A urmat scandalul pe care-l stim cu totii, asa incat Basescu l-a sunat si i-a cerut sa revina la minister, lucru pe care doctorul l-a si facut. 

Mătușa adormită

În anul doi de facultate, aveam probleme cu sportul. Adică nu-mi convenea să mă duc pe la sală sau pe teren când aveau ăia orele, după amiază, adică exact când era viața mai frumoasă pe terasele bucureștene. Așa că eram în căutarea unor combinații care să mă ajute să scap de sport. Ca un făcut, exact în perioada aia, tata și-a adus aminte că avea o verișoara pe care nu o mai văzuse de peste 20 de ani și care era medic la spitalul Brâncovenesc - ăla care ulterior a fost dărâmat de Ceaușescu. Așa că am aflat cum o cheamă și m-am dus s-o caut. Am dat de ea - o femeie în vârstă, cu părul aproape alb, care semăna puțin cu Babaca - bunica din partea lui tata. I-am spus eu despre ce e vorba și mi-a aranjat un act din care reieșea că am nu știu ce probleme și se recomandă evitarea efortului fizic. Bun, am scăpat de sport, dar nu definitiv: tot mă chemau pe-acolo în câte-o dimineață, dar măcar după-masă mă lăsau în pace.

Haine de la morgă

Una din fostele colege de facultate ale mamei purta numele de Reichenberg. Presupun că aşa se scrie, iar dacă greşesc, aia e: pagubă-n ciuperci. Mioara Reichenberg se stabilise cu mulţi ani înainte în oraşul soţului ei, Haifa - unul dintre cele mai importante porturi israeliene. An de an, în vremurile alea nenorocite în care noi cu toţii ne alimentam raţional cu soia şi linte, Mioara venea în România şi petrecea cam o lună: două săptămâni la Bucureşti şi două la Sinaia. Nu ştiu la cine locuia în Bucureşti, cert e că în Sinaia stătea la noi - gratis, bineînţeles. Avea camera ei, mama o invita la toate mesele, se mai plimbau, mai mergeau şi în câte-o excursie cu autocarul pe Transfăgărăşan, ce mai, prietenie mare.

Acuitatea privirii

Prin anii 2001, director fiind eu la Protocolul de Stat din Sinaia, ma tot pisa o domnisoara, Aura si nu mai stiu cum, care vindea aspiratoarele cu apa Rainbow. Din cauza preturilor mari, aceste aspiratoare erau destinate in primul rand firmelor. Si cum eu aveam spatii mari in administrare, un asemenea aspirator chiar ca ar fi fost bun.