Când eram copil, mi-am format convingerea că animalele îi deosebesc pe cei buni de cei răi. Așa că de fiecare dată când mă împrieteneam cu vreun câine ori pisică, mă gândeam că respectivul animal a simțit în mine bunătatea și de aia îmi acceptă prietenia. Am trăit în eroarea asta multă vreme. Îmi amintesc un episod din vremea studenției mele bucureștene, petrecut într-una din zilele în care aveam obiceiul să rătăcesc fără țintă, doar pentru că-mi plăcea să descopăr locuri noi. Aveam pasiunea asta, mi se părea că oricând, după orice colț, mă pot întâlni cu ceva minunat, nu știu cu ce anume, nu mi-am formulat niciodată obiectul căutării.
Dar apropierea de o intersecție, gândul că străduța care mi se va arăta m-ar putea duce în cine știe ce loc extraordinar, unde m-aș putea întâlni cu ceva luminos și strălucitor, ca în visele primei copilării, nu mă părăsea. Și nu deznădăjduiam, mergeam tot mai departe, mă înfundam prin labirinturi de străzi cu nume ciudate, răscoleam frunzele toamnei pe sub ziduri de case bătrânești, mă strecuram pe alei subțiri printre blocurile cenușii ale noii epoci și până la urmă ajungeam la vreo linie de tramvai sau de troleibuz și plecam către centru. În ziua de care vorbesc, am ajuns într-un cartier liniștit, cu mulți castani din cei pe sub care mă jucam la Sinaia, în parc. Treceam pe lângă o vilă îngrijită. Ușa către casa scărilor era deschisă și am simțit parfumul ăla de neconfundat de lucruri vechi, ținute în scrinuri, sub tablourile mari și întunecate ale bunicilor și străbunicilor. Am mers mai încet, ca să mă pătrund de parfumul minunat, apoi am ajuns în dreptul gardului metalic și am auzit dintr-odată un tropot, ceva care îmi părea cunoscut dar pe care nu l-am putut identifica din primul moment. M-am uitat în curte și am văzut un uriaș câine lup, care alerga spre mine, venind din spatele casei. M-am gândit imediat că o să înceapă un lătrat de alungare a dușmanului, dar n-a fost așa. Câinele ăla a venit până la gard și a început să scheaune și să dea din coadă, ridicându-se pe labele din spate și încercând să scoată botul printre barele de fier... N-am avut cum să îl ating, nu-mi încăpea mâna printre zăbrele, așa că i-am spus ceva, nu mai știu exact ce, și am trecut mai departe. Imediat, gândul cel rău s-a și instalat: „ești un om bun, câinele a simțit asta”. Au trecut anii și am văzut nenumărate cazuri de oameni pe care numai de bunătate nu-i puteam suspecta, dar pe care îi iubea fără leac câte un câine. Am înțeles, în sfârșit, că nu e nicio legătură între sufletul omului și dragostea animalului, că nu există un bine pe care să-l perceapă câinii cu ajutorul unui simț pe care noi nu-l avem. M-am lecuit, nu mi-am mai făcut iluzii, am început să privesc lucrurile cu o răceală distantă, renunțând să caut legături neobișnuite, fire nevăzute care ar străbate distanțele infinite dintre existențele individuale. Am renunțat și la mersul fără țintă pe străzi, m-am lămurit că indiferent pe unde-aș lua-o, ceva-ul acela luminos și strălucitor pe care l-am căutat cu naivitatea tinereții nu se va arăta, pentru simplul motiv că nu există. Am îmbătrânit în felul asta. Și iată, pe neașteptate, o întrebare a răsărit în mintea mea: oare nu cumva miracolul după care umblam mi s-a arătat chiar atunci, când rătăceam pe străzile toamnei bucureștene și din fundul curții a alergat către mine uriașul câine lup cenușiu? Nu cumva m-am întâlnit chiar atunci cu ceva-ul luminos și strălucitor pe care-l visam și nu am înțeles nimic și am trecut mai departe nepăsător? Și Doamne, câte vor fi fost momentele în care aș fi putut să văd ceea ce nu se vede cu ochii, de câte ori voi fi trecut pe lângă ocaziile de a pricepe, dar nu am fost capabil să le văd și am mers mai departe, plin de mine, înțelegând doar ce nu trebuia, punându-mă mereu pe mine în centrul universului, stingându-mi în suflet toate luminile și, pe nesimțite, transformându-mă în monumentul de nepăsare care sunt astăzi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu