Gelsomino in tara mincinosilor(19)

Gelsomino cîntă cu adevărat; urmează o mînie şi-un scandal turbat

După harababura pricinuită de fuga lui Bananito, în balamuc s-a aşternut liniştea. Prin camere, prin celule, pe coridoare, toţi dormeau; doar bietul rîndaş sta de veghe la bucătărie. El aproape că nu mai putea dormi, fiindcă îi era pururea foame şi-şi petrecea noaptea scotocind prin gunoaie, căutînd să găsească ceva de-ale mîncării. Pe el nu-l interesa nimic — nici Bananito, nici cei care-l urmăreau pe Bananito. Nu-l interesa nici măcar tînărul acela ciudat, subţirel, care se oprise chiar în mijlocul pieţei, în faţa clădirii balamucului, şi începuse să cînte.

Mestecând cu plescăituri nişte coji de cartofi, rîndaşul clătină din cap, spunîndu-şi: „Asta zic şi eu că-i nebun. Cine a mai pomenit una ca asta: în loc să faci serenade fetelor frumoase, tu să te apuci de cîntat în faţa balamucului! Ce fel de treaba e asta, dacă nu de nebun? Şi totuşi, ce voce puternică! Pun rămăşag că acuşi or să-i sară în spate paznicii."

Paznicii însă, obosiţi de trepădatul zadarnic pe care-l făcuseră pe urmele Şchioapei, dormeau buştean.

Gelsomino, care începuse să cînte cu glas aproape coborît, pentru a-şi încerca posibilităţile coardelor vo­cale, îşi mări volumul vocii. Deodată rîndaşul rămase cu gura căscată, uitînd de toate cojile lui de cartofi.

„Cînd îl aud, mai-mai că-mi trece foamea."

În momentul acela geamurile ferestrelor zburară în mii de ţăndări şi nu lipsi mult ca unele cioburi să i se înfigă chiar în nas.

      —   Hei, cine-i ăla care azvîrle cu pietre?

Numaidecît după asta, în diverse părţi ale uriaşului şi prea tris­tului edificiu, multe geamuri urmară — unul după altul — soarta celorlalte, de la primul pînă la ultimul etaj. Paznicii alergau prin camere şi prin celule, crezînd că e vorba de vreo rebeliune, ceva, dar trebuiră să-şi schimbe iute părerea: internaţii se treziseră, într-adevăr, dar păreau calmi, mulţumiţi, şi se bucurau ascultînd serenada.

      —   Măi, dar cine e ăla care sparge geamurile? stri­gau gardienii.

     —   Linişte, se răspundea din toate părţile, lăsaţi-ne să ascultăm cîntecul. Ce vă pasă de geamuri? Doar nu-s geamurile voastre.

Începură apoi să se prefacă în bucăţele şi gratiile, iar drevele se rupeau ca beţele de chibrit, se desprindeau de la ferestre şi cădeau jos în şanţ, unde făceau „pluuf" şi se afundau în apă.

Directorul balamucului, încunoştiinţat despre ceea se petrecea, fu cuprins de bîţîială

      —   E din pricina frigului, îşi lămurea el secretarii, dar în sinea sa se întreba dacă nu cumva e vreun cutremur.

Porunci să i se aducă maşina, şi după ce le spuse celorlalţi că aleargă să dea de veste ministrului, părăsi balamucul lăsîndu-1 în voia soartei, şi se refugie într-o vilă pe care o avea la ţară.

     —   Nu s-a dus la niciun ministru, ci a luat-o la sănătoasa, gîndeau secretarii, pradă mîniei. Şi adicătelea noi trebuie să pierim aici ca şoarecii în cursă? Asta se va întîmpla!

Aşa că unul după altul, fie în automobile, fie pe jos, trecură podul dincolo; după cîteva clipe, paznicilor nu li se mai zăriră nici măcar spinările. Era aproape de revărsatul zorilor şi un fir de lumină cenuşie răsărise deasupra capetelor. Pentru Gelsomino era aproape ca un fel de semnal care-1 împinse la hotărîrea de a cînta şi mai tare.

Atunci să-1 fi auzit! Vocea îi ieşea din gîtlej cu put­erea cu care ţîşneşte focul din gura unui vulcan. Toată schelăria de lemn a balamucului zbură şi se prefăcu în pulbere: drugii de fier se îndoiră şi ei, încît nu mai semănau cu o poartă şi cine se afla închis în spatele lor navălea, tresăltînd de bucurie, pe coridoare. Santinele, infirmieri şi paznici - toţi se îndreptau poarta de ieşire, unii după alţii şi, trecînd podul, năvăliră în piaţă. Fiecare-şi amintea că are ceva mai important de făcut undeva, în afara balamucului.

      —   Trebuie să spăl cîinele pe cap, zicea unul.

      —   Am fost invitat să petrec vreo cîteva zile la mare, spunea altul.

      —   Nu am schimbat apa peştişorilor roşii din acva­riu şi mi-e frică să nu fi murit...

Dar niciunul nu mărturisea că-i era pur şi simplu teamă, fiindcă toţi se obişnuiseră din cale-afară cu min­ciuna.

Pe scurt, din tot personalul de serviciu, nu după multă vreme, nu mai rămăsese în întreg balamucul decît bie­tul rîndaş, încremenit locului cu un cotor de varza în mînă şi cu gura căscată: într-adevăr, foamea îi trecuse şi pentru întîia oară în viaţa lui se simţi furat şi dus de gînduri plăcute, ca de un curent proaspăt de aer.

Romoletta a fost prima din cameră care şi-a dat seama că toţi paznicii fugiseră.

      —   Ce mai aşteptăm ca să o ştergem şi noi? o întrebă ca pe mătuşa Pannocchia.

      —  E împotriva regulamentelor, răspunse bătrîna, dar de fapt şi regulamentele sunt împotriva noastră. Aşadar, haideţi!

Se luară una pe alta de braţ şi o apucară către scara pe care deja cobora în mare grabă mulţime de oameni. Era o hărmălaie îngrozitoare, dar mătuşa Pannocchia desluşi cît ai zice mei, în mijlocul miilor de voci, glasul mîţelor sale. Şi la rîndul lor, pisicuţele, ucenicele Şchioa­pei, recunoscură între mii de capete capul înalt, cu obrazul aspru, al protectoarei lor, căreia îi dădură numaidecît bineţe, răsucindu-şi gîturile în toate părţile şi mieunînd.

      —  Uite-le, uite-le, murmură mătuşa Pannocchia cu lacrimi în ochi: veniţi, scumpelor, să ne întoarcem la casa noastră. Una, două, trei, patru... sunteţi toate? Şapte, opt! Oh, una mai mult!

Era buna Fido, fireşte, dar la braţul mătuşii Pan­nocchia se găsea loc şi pentru ea.

Gelsomino încetă să mai cînte: pe toţi cei care ieşeau, el îi întreba de Şchioapa, dar nimeni nu ştia nimic. Atunci strigă odată de parcă şi-ar fi pierdut într-adevăr răbdarea:

      —   Hei, n-a mai rămas nimeni acolo?

      —   Nimeni, niciun suflet, i se răspunse.

      —   Hm, atunci priviţi încoa'.

Şi aidoma scufundătorilor cînd plonjează, umplîndu-şi plămînii cu aer, îşi puse mîinile la gură, ca să fie sigur că vocea i se va îndrepta întreagă într-o singură parte, şi dădu drumul unui strigăt de-a dreptul năprasnic. Dacă pe planetele Marte şi Venus or fi existînd locuitori cu urechi, apoi trebuie că l-au auzit şi ei. Pentru voi ajunge să aflaţi că palatul se legăna ca lovit de un ci­clon, iar olanele si vîrful acoperişului zburară tot aşa de iute ca şi îngeraşii. Apoi, începînd de la ultimul etaj, pereţii se încovoiară, se legănară, se prăbuşiră cu nişte zgomote asurzitoare, umplînd şanţul şi împroşcînd apa din el în toate părţile. Scena nu ţinu decît un minut: asta o ştie bine de tot rîndaşul care, rămas înăuntru chiar şi după fuga prizonierilor, abia dacă izbuti să se arunce de la o fereastră şi să se scufunde, trecînd înot şanţul cu apă, ceva mai înainte ca totul să se prăbuşească în urma lui.

Un strigăt de „trăiască" se ridică în toată piaţa şi chiar în clipa aceea izbucni şi discul soarelui, deşi nimeni nu-i alergase înainte ca să-i spună:

„Repede, Soare, că de nu, pierzi spectacolul!"

Gelsomino a fost purtat în triumf şi ziariştii nu reu­şiră să se apropie de el, spre a-i cunoaşte şi culege impresiile. Trebuiră să se mulţumească a-l chestiona doar pe Calimero Poliţă care, cu ochii plini de furie, stătea deoparte.

      —   N-ai nimic de declarat pentru Desăvîrşitul minci­nos? îl întrebară ziariştii.

      —   Miau, răspunse Calimero, întorcîndu-le spatele.

      —   Excelent, izbucniră ziariştii. Dumneavoastră sunteţi unul dintre martorii oculari. Ne puteţi spune cum de nu s-a întîmplat nimic?

      —   Miau, făcu din nou Calimero.

     —   Foarte bine. Vom dezminţi în chip absolut că balamucul s-a prăbuşit şi că nebunii s-au împrăştiat prin oraş.

      —   Dar nu vreţi oare să înţelegeţi, se răsti Calimero la ei, că eu sunt o mîţă şi atîta tot?!

      —   O fi vrînd să zică un cîine, din moment ce miaună.

      —   O mîţă, o mîţă. Sunt o mîţă şi înhaţ şoareci. Ha, acum cînd mă uit mai bine la voi, vă spun că oricît o să vă ascundeţi de bine, n-o să puteţi fugi. Sunteţi şoareci şi veţi sfîrşi în ghearele mele. Miau! V-am înhăţat!...

După ce rosti acestea, Calimero făcu un salt. Ziariştii reuşiră în acelaşi timp să-şi vîre stilourile în buzunare şi s-o ia la goană cu automobilele. Bietul Calimero căzu la pămînt şi rămase acolo mieunînd cu disperare toată ziulica, pînă ce un trecător milos îl luă să-l ducă la spital.

O clipă mai tîrziu, apăru una din ediţiile speciale ale Desăvîrşitului mincinos. Pe întreaga pagină întîi se lăbărţa un titlu cu majuscule, care spunea:

TENORUL GELSOMlNO, GONIT CU PAPUCUL, CÎNTÎND  N-A  FOST  ÎN  STARE  SĂ DĂRÎME BALAMUCUL!

Directorul ziarului îşi freca mîinile de mulţumire:

      —   O dezminţire excelentă! Azi voi desface pe puţin o sută de mii de exemplare.

Totuşi, nu tîrziu după aceea, vînzătorii Desăvîrşitului mincinos se întorceau cu teancurile de ziare nevîndute sub brat. Nimeni nu vrusese să cumpere vreo foaie.

      —   Cum se poate, se oţărî directorul, nici măcar o foaie? Dar ce naiba citeşte lumea? Calendare?

    —  Nu, domnule director, îi răspunse careva mai curajos dintre vînzătorii de ziare. Oamenii nu citesc nici calendarul. De ce să-l citească, dacă în el luna de­cembrie se cheamă august? Ori poate lumea va avea sen­zaţia de căldură numai fiindcă numele lunii e schimbat? Se întîmplă lucruri ciudate, domnule director. Lumea ne-a rîs în nas şi ne-a sfătuit să folosim ziarul nostru la confecţionarea bărcuţelor de hîrtie.

În acel moment intră în birou cîinele directorului, care hoinărise prin oraş.

      —   Pisicuţa mea, vino aici, îl chemă el în chip me­canic.

      —   Ham, ham! răspunse cîinele.

      —   Ce? Tu latri?

In loc de orice răspuns, cîinele dădu vesel din coadă şi lătră cu şi mai mare putere.

— Vai de mine, e sfîrşitul lumii, se jelui directorul, stergîndu-şi sudoarea de pe frunte. Într-adevăr, sfîrşitul lumii.

Nu era totuşi decît sfîrşitul minciunii. Dărîmarea balamucului lăsase slobode sute de persoane care acuma rosteau adevărul: cîini care lătrau, pisici care mieunau, cai care nechezau aşa cum voiau regulile de cînd lumea ale zoologiei şi gramaticii. Adevărul se întindea ca o molimă şi acum grosul populaţiei se molipsise. Negu­ţătorii începeau să schimbe etichetele, pe care treceau numele adevăratelor mărfuri. Un brutar desprinse propria-i firmă, pe care era scris Papetărie, o întoarse pe cealaltă parte şi cu o bucată de cărbune scrise: Pîine. Pe dată o mare mulţime se şi adună în faţa prăvăliei, bătînd din palme. Dar cele mai dese valuri ale mulţimii se adunară în piaţa cea mare din faţa palatului. Le conducea Gelsomino, cîntînd, şi la cîntecul acela lumea alerga din toate mahalalele, ba — în cele din urmă — chiar şi de prin ţinuturile învecinate.

Giacomone, de la fereastra palatului său, vedea ma­rile cortegii şi aplauda de bucurie.

      —   Îndată, îndată, strigă el, chemîndu-şi curtenii, poporul meu vrea să mă asculte rostind un discurs. Uitaţi-vă cum se adună să mă sărbătorească.

      —   Păi ce sărbătoare este? se întrebară curtenii între ei.

Ciudat vi s-o părea poate, dar curtenii nu ştiau încă bine ce se întîmplase. În loc să se zorească spre palat, ca să le aducă la cunoştinţă veştile, iscoadele îşi căutaseră în pripă cîte o ascunzătoare oarecare.

În palatul regelui Giacomone pisicile lătrau încă, şi erau ultimele pisici nefericite din tot cuprinsul rega­tului său.

Cap18