Inalta aventura (6)

Asaltul elveţienilor

   Ne-am odihnit două zile lîngă un mic lac din apropierea gheţarului Ngojumba, dormind aproape întruna. Vremea era caldă şi liniştită. Ne procurasem ceva hrană proaspătă, formată din cartofi în cantităţi mari, unt şi iaurt de iac. Vechea noastră întrebare ne obseda într-una: „Ce au făcut oare elveţienii ?"  Eram în 5 iunie şi ar fi fost timpul să se întoarcă din munţi cu veşti de izbînda sau de înfrîngere. Nerăbdători, am hotărît să mergem pînă la ei.

 

   Între noi şi gheţarul Khumbu se afla o trecătoare înaltă care mai fusese străbătută în 1951 de la răsărit la apus şi pe care gîndeam să o folosim. La 6 iunie, am pornit din tabăra noastră de odihnă şi am traversat gheţarul Ngojumba pînă la gheţarul afluent care ducea spre trecătoare. Eram cu toţii şase — George, eu, Angputa şi Tashi Phuta şi încă doi oameni voinici, Pemba şi Angpemba, pe care îi recrutaserăm jos în vale. Angje coborîse de-a dreptul la Namche Bazar cu toate bagajele care ne prisoseau. Pe gheţarul afluent, „Guanara", cum îl numeau şerpaşii, am descoperit pe albia din spatele peretelui de morenă din stînga un drum plăcut şi uşor, adăpostit şi presărat cu o puzderie de flori. Era cald, iar aerul devenise apăsător. Cu toate acestea, George iuţi puternic pasul. Lăsasem cu mult în urmă pe şerpaşi şi, pentru a-i aştepta, ne-am oprit într-o mică văgăună cu iarbă deasa, unde am dormit un ceas la soare. Iarba verde şi odihnitoare şi frumuseţea florilor viu colorate erau o adevărată desfătare pentru corpurile noastre sleite de puteri şi pentru nervii noştri obosiţi. Aici viaţa părea nespus de frumoasă. Sus însă, pe gheţarul de la baza trecătorii unde am poposit, începuse din nou să ningă.

   La ora 3 şi jumătate de dimineaţă, cînd ne-am trezit, timpul era frumos şi cerul senin, dar straşnic de frig. Angputa aprinse primusul şi începu să ne pregătească micul dejun. Nu mai aveam ceai, aşa că ne-am mulţumit cu apă fierbinte amestecată cu lapte, zahăr şi tsampa, precum şi cu - o raritate pentru noi - cartofi pai. Am pornit la drum abia la ora 5,40. Am traversat mai întîi gheţarul, urmaţi de bubuituri puternice, provocate de gheaţa care crăpa din cauza gerului, şi de trepidaţiile lăsate în urmă de paşii noştri. După o oră, am ajuns la baza trecătorii de unde am început urcuşul pe nişte pante abrupte şi sfărîmicioase. Nu era greu de urcat şi totuşi înaintam cu grijă, strînşi în grup, fiindcă în orice moment ne-am fi putut trezi cu vreun bolovan în cap, dislocat de cel dinaintea noastră. Şerpaşii mergeau admirabil, iar Tashi Phuta, cel care în mod obişnuit trebuia luat cu binişorul la porţiunile mai grele, îi conducea acum pe cei doi începători, cu calmul şi cu priceperea unui ghid alpin.

   Prima sută de metri a fost destul de dificilă, dar după aceea urmă o porţiune admirabilă de urcuş, abruptă dar sigură. Cei doi şerpaşi mai în vîrstă urcau mai greu, aşa încît rămăsei în urmă cu ei, pentru a-i ajuta cînd urcuşul devenea mai dificil. Eram pe o pantă foarte abruptă şi urcam domol, cînd Pemba se opri şi ridică ceva de jos de pe stîncă. Părea foarte impresionat în vreme ce-i arăta lui Angpemba ceea ce ridicase. Oarecum curios, i-am întrebat ce au găsit şi pe dată m-am trezit în mînă cu un smoc de păr lung, negru, des şi aspru care părea mai repede a fi din peri de porc mistreţ decît orice altceva. „Yeti, sahib! Yeti!" . Mărturisesc că şi eu fui cuprins de tulburarea care-i stăpînea. Părea însă ciudat ca cineva să găsească în acest loc un smoc de păr. Ne aflam doar la peste 5 800 m altitudine şi hotărît că înfricoşătorul om al zăpezilor era un alpinist de forţă! I-am arătat şi lui George părul găsit şi discutarăm cu entuziasm despre această descoperire. Ar fi fost o mare cucerire să aducem — de acolo de sus — pentru cercetări ştiinţifice, păr aparţinînd înfricoşătorului om al zăpezilor. Presimţind intenţiile noastre, Pemba se aplecă spre noi şi, cu mîna lui bătrînă şi noduroasă, smulse smocul de păr şi îl zvîrli departe peste peretele de stîncă: „Bohut kharab, sahib! Bohut kharab!" Nu ne aflam acolo cu acest scop şi deci nu ne-am îndurat să pierdem cei 60 de m cîştigaţi în înălţime ca să-l putem găsi din nou, astfel că ne-am continuat drumul.

   Am traversat trecătoarea şi am coborît repede către gheţarul Khumbu. Everestul se înălţa uriaş în faţa noastră, deşteptîndu-ne şi mai mult dorinţa de a şti dacă elveţienii au ajuns pe el. Ne frămînta aceeaşi întrebare: „Oare l-au cucerit ?" La „Tabăra lacului" pe care am găsit-o părăsită, picul de căldură care venea din tăciunii stinşi ai focului făcut între pereţii din bolovani de stîncă ai taberei-de-bază a elveţienilor ne spunea că nu demult trecuseră oameni pe acolo. Eram enervaţi şi dezamăgiţi. Lăsîndu-ne jos poverile, ne-am urcat pe gheţar. Totul era calm şi liniştit. Doar zgomotul bolovanilor care se rostogoleau din morenă spre apa lacului rece ca gheaţa sau huruitul surd al unei avalanşe uriaşe mai tulburau din cînd în cînd liniştea grea a după-amiezii. Nu era nimeni pe gheţar şi nici pe căderea de gheaţă. Elveţienii plecaseră!

   Am poposit în noaptea aceea la „Tabăra lacului", fără însă a putea dormi prea mult. Aceeaşi întrebare încă fără răspuns mă chinuia necontenit. Eram hotărît să aflu totul a doua zi. Elveţienii constituiau un grup extrem de puternic, foarte sigur de succes. Aveau cel mai bun echipament posibil şi nu le lipsea absolut nimic. Aveau chiar şi măşti cu oxigen. Dar mai important decît orice era faptul că vremea nu ne înşelase aşteptările. Nu a fost mai rea decît prevăzusem. „Oare au reuşit ?" şi întrebarea revenea iar: „Oare au reuşit ?"

   A doua zi am mers destul de mult pînă să întîlnim, în sfîrşit, o fiinţă omenească, un bătrîn şerpaş care-şi păzea cireada de iaci la marginea satului Phalong Karpo. Îl rugai pe Angputa să-l întrebe dacă Everestul fusese urcat. Cele cîteva minute cît a durat convorbirea în limba şerpaşilor păreau că nu se mai termină; în sfîrşit Angputa ne aduse vestea aşteptată: „Sahib, bătrînul zice că şapte alpinişti elveţieni au urcat pe vîrful Everest". Se naruise parcă ceva în mine. Şapte oameni să urce pe vîrf... Ce realizare formidabilă!

    Privind apoi la bătrînul care abia se ţinea pe picioare, mă cuprinse îndoiala... Şapte suna cam mult. Pentru prima oară recunoscui cinstit în sinea mea că nu doream ca elveţienii să cucerească Everestul. N-aveau decît să urce pînă foarte sus — le uram noroc pentru asta — dar nu chiar pînă la vîrf! Doream ca victoria să revină expediţiei britanice care avea să-l atace în anul următor. Acum părea că alţii reuşiseră să-l cucerească şi că, deci, povestea Everestului se sfîrşise... Am coborît în vale fără a scoate un cuvînt. La ora 2 eram în satul Pangboche, găzduiţi într-una din cele mai frumoase case din sat, unde am mîncat cu mare pofta cartofii fierţi din imensa farfurie pusă în faţa noastră. Se auzea zgomot de paşi afară şi, o clipă după aceea, Shipton dădu buzna în camera noastră. Am sărit în picioare şi am alergat spre el...

    „Ce-au făcut elveţienii ?" — „Lambert şi Tenzing au urcat pînă aproape de vîrf dar nu l-au putut atinge".

   Avui un sentiment de uşurare şi de admiraţie totodată. Pe legea mea, era o straşnică performanţă! Dar Everestul rămînea încă necucerit... L-am aşezat pe Shipton în faţa unei alte farfurii cu cartofi, continuînd să discutăm cu aprindere. Shipton voia să mergem cu el în valea Barun şi de acolo, pe un drum încă neexplorat, să ajungem la frontiera Indiei. Evans pornise chiar într-acolo ca să facă primele cercetări. Restul grupului era la Namche Bazar pregătindu-se să se înapoieze în India pe căi diferite. Avui un schimb de priviri cu George. Trebuia să ne luăm rămas bun de la planul nostru de odihnă pe o săptămînă şi de la carnea proaspătă şi legumele care se găseau din abundenţă. Excursia era prea atrăgătoare ca să renunţăm la ea. Mai întîi însă, trebuia să pun în ordine bagajele pe care le aveam la Namche. Hotărîi deci să continui coborîşul după-amiază, în cursul aceleiaşi zile, ca să mă ocup de bagaje şi să mă reîntorc ziua următoare.

    Nu ştiam ce să facem însă cu Angputa şi Tashi Phuta cărora le promisesem o odihnă bună şi mult aşteptată acasă la ei. I-am explicat lui Angputa, şerpaşul meu personal, cu care legasem o strînsă prietenie, planul nostru, spunîndu-i că, dacă doreşte, poate să se reîntoarcă acasă şi că, bineînţeles, îşi vă primi în acest caz toate drepturile. Răspunsul lui fu prompt: „Dacă Sahib merge... merg şi eu!"

    Am ajuns pe înserate la Namche Bazar, unde am găsit o îngrămădeală de corturi de toate formele, ridicate pe o terasă, într-o formaţie dezordonată. Credeam că sunt elveţienii, dar pînă la sfîrşit constatarăm că erau ceilalţi din echipa noastră.

    Tîrziu seara, am vizitat împreună cu ei şirurile de corturi perfect aliniate ale taberei elveţiene, unde am fost invitaţi la o cafea, după cina. Am stat de vorbă pînă noaptea tîrziu, împărtăşindu-ne reciproc experienţele căpătate.

    Povestea elveţienilor era fascinantă. Căderea de gheaţă li se păruse un obstacol greu şi periculos, dar reuşiseră să-şi croiască drum prin ea. Apoi atacaseră pantele care duceau în sus spre Şaua-de-sud. Se pare însă că aici făcuseră una din cele mai mari greşeli ale lor. În loc să urmeze drumul sugerat de Shipton, în susul gheţarului Lhotse, ei au urmat o creastă lungă şi prăpăstioasă, parte stîncă goală, parte acoperită cu zăpadă, căreia îi dăduseră numele de Pintenul Geneva.

    Un grup de alpinişti şi de hamali şerpaşi s-au luptat, cu mult curaj şi dîrzenie, s-o urce. După o noapte chinuită, care le măcinase puterile, deoarece nu găsiseră un loc potrivit pentru a-şi aşeza corturile, au ajuns extenuaţi pe Şaua-de-sud. Se pare că erau atît de slăbiţi, încît în starea în care se aflau nu mai aveau nicio şansă să atingă vîrful. Dar, deşi sleiţi de putere, curajul nu le pierise încă. Lambert, conducătorul lor, şi Tenzing, şeful şerpaşilor, urcară mai departe după mari sforţări şi ridicară o tabără izolată pe creasta de sud-est a Everestului, la o înălţime de 8 229 m. N-aveau nici saci de dormit şi nici cu ce topi zăpada pentru a bea apă. Rămaseră totuşi acolo peste noapte. Dimineaţa se tîrîră încet în sus pe creastă. Aparatele de oxigen nu funcţionau bine şi curînd aceşti doi excelenţi alpinişti atinseră limita maximă de rezistenţă, sleiţi de puteri ca să mai poată înainta. Se tîrîră apoi cu greu, în siguranţă, la tabără.

    Lambert era un om puternic şi impresionant care moralmente arăta mai puţin slăbit decît ceilalţi din grupul său. Dar efectele marii altitudini se citeau pe faţa tuturor. Nu mai puteau rezista. Se săturaseră... Tot ce-şi mai doreau în clipa aceea erau liniştea şi confortul de acasă. N-am avut norocul să-l întîlnesc pe Tenzing — era plecat după nişte treburi — dar m-am întors la cort cu gîndul numai la curajul şi cutezanţa acestor oameni, care, fără îndoială, puseseră totul în joc.

    A doua zi, m-am reîntors la Pangboche unde m-am întîlnit cu Shipton şi cu Lowe. Recrutaseră un grup mare de femei şi copii, care urmau să ne ajute la căratul bagajelor peste valea Imja, deoarece toţi bărbaţii fuseseră angajaţi de elveţieni. La 11 iunie ne-am aşezat tabăra în braţul de sud al gheţarului Imja, sub trecătoarea care duce în valea Hongu. Aici i-am eliberat pe cei mai slabi hamali. În următoarele 10 zile, am dus acelaşi fel de viaţă cu al lui Shipton. Am traversat de la Imja în valea Hongu, unde ne-am întîlnit cu Evans şi cei doi şerpaşi ai săi. Am mers apoi de la Hongu pe platoul Barun, un cîmp de gheaţă neexplorat, la peste 6 000 m înălţime. În două zile de neuitat am urcat trei piscuri minunate, după care am coborît pe gheţarul Barun. Pe cînd eram în tabără, musonul începu să bată din plin aşa că la capătul gheţarului Banan ne-am luptat din greu să ne croim drum printr-un strat gros de zăpadă proaspătă. Avalanşe mari se prăbuşeau întruna, cu mare zgomot, de pe feţele abrupte. Timpul favorabil ascensiunilor se sfîrşise.

    La 19 iunie am coborît în valea inferioară a Barunului, într-un paradis al florilor, prin cîmpuri aprinse de roşul purpuriu al rododendronilor pitici. Ploaia adusă de muson schimbase peisajul şi miliarde de flori micuţe şi multicolore creşteau din pămîntul arid. Aerul era curat şi întăritor şi-l inspiram cu lăcomie în plămînii noştri epuizaţi. Ne aflam acum într-o lume a ploilor; sute de cascade se aruncau graţios de pe stîncile înalte şi verticale care mărgineau văile prin care treceam, iar norii grei se despicau din cînd în cînd, doar pentru o clipă, ca să dezvăluie vreun pisc măreţ — pentru ca să se închidă din nou şi să se năpustească apoi într-o ploaie torenţială. Totuşi am simţit o mare bucurie. Era într-adevăr cea mai frumoasă vale din cîte văzusem vreodată. Cînd am ieşit din ea, după cîteva zile, mi-am dat seama că nu voi mai putea uita niciodată piscurile avîntate şi frumuseţea naturii întîlnite acolo şi că oricînd as fi găsit prilejul, m-aş fi întors să-i revăd florile şi pîraiele scînteietoare şi să încerc să-i urc munţii necuceriţi.

    În valea Barunului, grupul nostru s-a împărţit în două: Evans, mînat de spiritul său neînduplecat de independenţă, ne părăsi dispărînd spre est însoţit de doi şerpaşi voinici. Planul său era să-şi facă drum peste cîteva trecători mai mici şi să ajungă în lumea civilizată la Darjeeling. Shipton, Lowe şi cu mine ne întorceam la capătul liniei ferate de la Jogbani. Shipton era stăpînit de o grabă plină de entuziasm. Considera că era de datoria lui să se reîntoarcă cît mai repede în Anglia ca să ajute la organizarea asaltului britanic din 1953 asupra Everestului, mai cu seamă că timpul era scurt. De aceea căuta să folosească din plin fiecare zi.

    Ieşind din valea Barun, traversarăm o trecătoare înaltă de peste 4 200 m şi timp de două zile am coborît ameţiţi spre zăpuşeala şi lipitorile fluviului Arun. Drumurile erau năpădite de ierburi. Podurile fuseseră luate de apă, iar cărările erau înecate adînc sub apă şi noroi. Căldura nemiloasă şi umedă care înlocuia aerul curat şi rece de pe munţi ne sufoca. Cu toate acestea ne-am văzut de drum şi la 23 iunie am traversat fluviul Arun pe o punte lungă şi subţire de bambus, ajungînd la drumul principal care ducea înapoi spre India.

    George şi cu mine ne simţeam tare obosiţi după atîta mers, iar alunecatul şi patinatul din zori şi pînă în noapte pe poteci cu iarbă, încălţaţi cum eram cu pantofi de tenis, pierduse de mult farmecul noutăţii. Nici măcar priveliştea încîntătoare a torentului rîului Arun, pe lîngă care coboram de mai multe zile, nu ne mai entuziasma. Tot ceea ce doream era o odihnă de lungă, lungă durată şi în condiţii satisfăcătoare. La 26 iunie, am trecut prin satul Tumlingtar şi am coborît la afluentul mare al Aninului — Sabeiya. Avea o lăţime de cîteva sute de metri şi curgea domol. Am înotat în apa lui răcoritoare, Shipton, Lowe şi cu mine şi ne-am spălat de transpiraţia şi praful de pe drum. Ca amuzament, mi-am umflat salteaua pneumatică şi am trecut cu ea, plutind, pe partea cealaltă. Era plăcut să călătoreşti, răcorit şi fără a depune cel mai mic efort, lăsîndu-te în voia curentului apei. De ce n-am fi încercat acest lucru şi pe Arun? În susul rîului, văzusem mult mai multe cataracte, dar pe cît îmi aminteam, de-aici încolo Arunul curgea domol şi liniştit. I-am sugerat ideea lui George care o primi cu entuziasm... Orice, dar să nu mai folosim picioarele! Ne-am hotărît prin urmare să folosim din plin apa, înainte de a ajunge la tabăra de noapte.

   Am umflat ambele saltele pneumatice, iar de-a curmezişul capetelor lor am legat cîteva prăjini, două cîte două, cu frînghii de nailon. Intre cele două saltele rămăsese un spaţiu de aproximativ 60 cm. Am pus două crengi drept padele şi ne-am avîntat pe rîu. Era minunat! Fiecare din noi şedea călare pe cîte o saltea care, sub greutatea corpurilor noastre, se cufunda puţin sub noi, apa ajungîndu-ne pînă la brîu; cu toate astea, pluta era foarte stabilă şi navigam în jos, pe Arun, cît se poate de plăcut. Ne apropiam repede de Shipton şi de şerpaşi şi cînd aceştia s-au oprit să aşeze tabăra pentru noapte, am vîslit şi noi la ţărm în mare viteză, cu ajutorul lopeţilor noastre primitive, trăgînd încîntaţi la mal vasul nostru plutitor. Eram hotărîţi ca de-a doua zi să nu mai facem nici măcar un pas pe jos; vom pluti tot drumul în josul Aninului. Urmă o noapte caldă şi umedă. În zori, timpul deveni răcoros. Ne-am trezit la ora 4, iar la 4,30 Shipton plecă înainte cu hamalii. Era încă întuneric, dar George şi cu mine ne-am pus pe treabă să ne construim pluta. Am lucrat la ea cu mare atenţie, folosind prăjini solide şi multă frînghie de nailon. Apoi am umflat cu aer saltelele pînă la refuz. Cu o seară înainte ne confecţionasem şi nişte lopeţi ca lumea. Iar cînd întunericul nopţii se schimba în cenuşiul zorilor, eram gata de plecare.

   Fără îndoială că entuziasmul se mai risipise puţin. În lumina difuză, rîul mare şi repede părea foarte periculos şi numai mîndria ne-a făcut să ne cărăm capodopera la mal şi s-o punem uşor pe apă. Ne-am aşezat apoi pe plută. În timp ce apa rece ni se urca încet şi neplăcut pe corp, mă dojeneam în sinea mea pentru nesăbuinţa pe care o dovedeam... să stau în apa la cinci dimineaţa! George era foarte tăcut şi se vedea din mişcările lui reţinute că şi el gîndea la fel ca mine. Nu mai aveam însă ce face acum. Trebuia să mergem înainte.

   Am împins pluta în curentul repede al apei şi malul începu să fugă în urma noastră cu mare viteză. La început am ţinut malul, dar pe măsură ce se lumina, şi odată cu lumina creştea şi încrederea noastră, ne-am depărtat de ţărm şi prin urmare, ne-am mărit viteza. Acum nu mai regretam necutezanţa noastră. Goneam cu viteza mult mai mare decît am fi mers pe jos, fără a depune cel mai mic efort.

    — Asta viaţă, George! zisei eu.

    — E straşnic! şi ideea asta ne-ar fi putut veni cu mult mai înainte.

    — Cum merge cu padela nouă ?

    — Perfect! Dar nu crezi că ar trebui s-o ţinem mai pe lîngă mal ?

    — Aş! Rîul continuă aşa încă zece mile, zisei eu cu hotărîre.

    Într-o jumătate de oră, după părerea noastră, străbătuserăm peste două mile — ceea ce echivala cu cel puţin trei mile pe poteca întortocheată de pe mal. Era într-adevăr minunat. Deodată însă întrebai: „Auzi ceva, George?" Ascultarăm amîndoi. Din josul văii urca pînă la noi un urlet surd şi puternic. „Hai să tragem pe lîngă mal" Incepurăm să vîslim nebuneşte, dar pluta noastră stîngace fu prinsă în încleştarea curentului care creştea mereu şi căruia nu i ne puteam împotrivi prea mult. În josul rîului, puteam vedea acum o grămadă de stînci care înaintau mult în apă. Sus pe stînci, apăru silueta lui Eric Shipton care dădea din mîini cu desperare. Am dublat sforţările cu padelele, dar zadarnic! Nu mai aveam nimic de făcut!

    Acum puteam vedea pericolul spre care ne îndreptam. Apa rîului se izbea cu toată forţa de o stîncă enormă. Cea mai mare parte a apei era azvîrlită cu putere într-un mic golf înconjurat de pereţi netezi, unde se răsucea într-un vîrtej enorm, din care apoi, în răstimpuri, se repezea în strîmtoarea spumegîndă de mai jos. Priveliştea ne îngrozea, iar vuietul rîului ne asurzea. „Ţine-te bine de plută, orice s-ar întîmpla, George! E singura noastră nădejde!" A fost tot ce-am mai putut spune. După aceea am fost aruncaţi pe creasta unui val, spre peretele neted al stîncii.

   Nu mai puteam face nimic! Într-un efort zadarnic de a atenua ciocnirea, ne-am întins picioarele înainte şi în momentul în care valul se sfărîmă de stînci, micuţa noastră plută se strecură uşor de-a lungul peretelui stîncii, spre apele repezi ale vîrtejului. Acesta avea un diametru de cel puţin 50 m, cu o groapă înfiorătoare în mijloc. Am vîslit nebuneşte, încercînd să ajungem la stînci, dar curentul era mult prea puternic. Ne-am învîrtit în cerc, am fost scoşi afară în curentul principal al rîului, am fost aruncaţi iar spre stîncă şi apoi din nou în vîrtej. O dată cu noi se învîrteau cantităţi mari de crengi şi buşteni enormi. Un buştean, cu diametrul de 30 cm şi lung de patru metri şi jumătate, fu tîrît la centru şi înghiţit în ochiul blestemat, pînă dispăru aproape complet din vedere. Cînd scăpă, fu aruncat în aer ca dopul unei sticle de şampanie.

   Ne învîrteam într-una. Era limpede ca nu puteam face nimic, şi atîta timp cît ciudata noastră plută rezista, nu ni se putea întîmpla nimic rău. Un curent ne azvîrli chiar în groapa căscată din centru, iar apa care ţîşnea în sus de pe marginea vîrtejului ne trecu peste cap. Picioarele, care atîrnau în jos, erau supte cu lăcomie în gura vîrtejului, dar mica noastră plută foarte uşoară se menţinu deasupra. Furăm din nou azvîrliţi de vîrtej spre marginea lui.

   După patru ture, aproape că ne obişnuisem dar încă nu găseam nicio cale de scăpare.

   — Dă-mi puţină ciocolată, George, zisei eu.

   — S-o mîncăm cu socoteală. Trebuie să ne ajungă vreo doua zile, spuse George cu hotărîre.

   — Aşa mi-a fost dat mie totdeauna, să am o viaţă amărîtă! — bolborosii cu nemulţumire. Atunci să mai încercăm odată să vîslim!

   Din nou furăm scoşi în apa rîului, izbindu-ne iar de stîncă şi întorcîndu-ne iarăşi spre adîncurile vîrtejului care căuta să ne înghită, şi în aceste clipe de panică ne gîndeam cu încredere la grija cu care confecţionasem cu un ceas mai înainte pluta. Trecuse oare numai un ceas ? Părea că trecuse o viaţă întreagă!

    Shipton începu să coboare stîncile abrupte asigurat cu coarda de şerpaşi. Cînd am pornit în a şasea tura, l-am văzut jos pe ultima platformă mică de deasupra apei. Apoi nu l-am mai văzut; eram prea absorbit de rotaţiile plutei noastre. Rîul părea şi mai violent acum şi eram mînaţi cu putere spre stîncă de un val enorm. Am fost purtaţi pe creasta lui înaltă de vreo 3 m pînă cînd valul izbi stînca. Credeam că totul s-a sfîrşit. Am lunecat apoi din nou, de-a lungul peretelui stîncii şi am fost aruncaţi iarăşi la marginea vîrtejului. Am întins mîinile cu desperare şi m-am prins de stîncile de pe margine. Pluta era aproape frîntă în două. Ţineam cu picioarele ca într-un cleşte salteaua pneumatică, trasă cu putere de curent, şi luptam contra lui ca să pot ţine pluta pe loc. Sleit de puteri, eram pe punctul de-a dă drumul mîinilor, cînd forţa curentului slabi, celălalt capăt al plutei fu împins spre mal şi George izbuti să se prindă şi el cu mîinile de stînci. Nu puteam însă ieşi pe mal acolo, deoarece deasupra noastră se înălţa o stîncă verticală înaltă de 18 m, de care nu ne puteam prinde pe nicăieri. Trebuia să încercăm să tragem de-a lungul malului, pe o distanţă de 6 m pînă. la platforma pe care se afla Shipton!

    Cu muşchii încordaţi, ne-am luptat cu curentul apei, reuşind să înaintăm, centimetru cu centimetru. Din fericire am găsit destule puncte de sprijin pe stînca lustruită de valuri, dar uneori era cît pe-aci să fim smulşi din nou de curent. Simţii că mă loveşte ceva. peste faţă şi auzii vocea lui Shipton care acoperi urletul apelor. Era o frînghie. Am prins-o cu putere şi Shipton ne trase spre el cu mare greutate. Am ajuns în fine la platformă şi ne-am căţărat pe ea plini de recunoştinţă.

    După patru zile, eram înapoi în India. Printre primele noutăţi pe care le-am aflat a fost aceea că elveţienii plănuiau în toamnă un nou asalt al Everestului. Nu aveau să economisească nimic. Se aduseseră noi îmbunătăţiri măştilor cu oxigen şi se alesese o echipă formată mai toată din ghizi alpini elveţieni cu mare renume. Lambert avea să conducă atacul propriu-zis al muntelui, iar Tenzing avea să fie şeful şerpaşilor. Nouă, care eram frămîntaţi de dorinţa de a cuceri vîrful, faptul ne păru aproape lipsit de spirit de sportivitate. Ei făcuseră o încercare frumoasă... de ce să nu ne lase şi nouă o posibilitate? Şi totuşi, pentru ei era în joc prestigiul elveţian în Himalaya şi probabil că în împrejurări asemănătoare, am fi procedat şi noi la fel.

   Shipton luă avionul spre Anglia, iar George şi cu mine luarăm drumul lung pe mare înapoi în Noua Zeelandă. Întors acasă la Auckland, am găsit o scrisoare de la Shipton. Am înţeles că acceptase, cu oarecare ezitări, să ia conducerea expediţiei britanice din 1953 pentru a încerca ascensiunea Everestului. El dorea ca George Lowe, Harry Ayres şi cu mine să facem parte din grup. Nimic nu m-ar fi putut face să urmăresc cu mai mult interes asaltul din toamnă al elveţienilor decît această veste. Cercetam zilnic ziarele în căutarea ştirilor scurte pe care le publicau, şi care conţineau informaţii denaturate şi imprecise. Veştile veneau greu. Un reportaj spunea că elveţienii îşi fixaseră tabăra la aproape 40 m de vîrf. În cele din urmă se află adevărul: eşuaseră din nou. Se întîmplase ca să fie mai uşoară căderea de gheaţă iar ei îşi urcaseră tone întregi de provizii pe Circul-de-vest. Învăţînd din experienţa anterioară, nu mai urcară pe Pintenul Geneva, ci îşi tăiară drum în susul gheţarului Lhotse, de-a lungul liniei indicate de Shipton în 1951. Făcînd eforturi colosale de a găsi un drum, instalaseră cîteva tabere pe această uriaşă faţă, atingînd în cele din urmă Şaua-de sud. Aveau acum cu ei aparate de oxigen mult îmbunătăţite. Dar şi-au amînat atacul pînă cînd a fost prea tîrziu. Se apropia iarna, iar frigul aspru şi vînturile puternice îi izgoniră de pe Şaua-de-sud, fără să fi urcat mai mult de 150 m deasupra ei. Şi de data aceasta atacul fusese condus de formidabilul cuplu Lambert şi Tenzing. Expediţiile elveţiene fuseseră puternice, bine echipate şi bine organizate — şi cu toate astea eşuaseră. Nu e nevoie să cauţi explicaţii de ce nu au putut urca Everestul, — muntele ţi le oferă din abundenţă. Dar ca noi să avem vreo şansă de reuşită, expediţia noastră necesita o tehnică înaltă, bine adaptată înălţimilor, echipament şi măşti de oxigen din cele mai bune şi mai moderne, şi o organizare perfectă.    

   Pe lîngă toate astea, un singur lucru mai era extrem de necesar — norocul.

Cap5