Despre adevărata neputință

Există două tipuri de situații în care omul spune „asta nu se poate”. Prima este exemplificată de cel care stă în fața muntelui Everest și se întreabă dacă l-ar putea cuceri, ca să calce și el acolo unde a pus prima dată piciorul Edmund Hillary. Omul e trecut de 50 de ani, are burtă, este dependent de tutun, de alcool și de mâncare, n-a mai mers pe jos de treizeci de ani, respiră greu, e depresiv etc etc. Fără nicio îndoială, răspunsul lui este „asta nu se poate”.

Inalta sinucidere

Am postat acum câtăva vreme, în serial, „Înalta aventură” - cartea lui Edmund Hillary despre cucerirea Everestului. O carte frumoasă, care pe unul ca mine, născut şi crescut la poalele Bucegilor, îl ţine cu sufletul la gură. Sigur că am citit această carte în adolescenţă şi, în urma lecturii, mi-am dorit să ajung şi eu pe Everest. N-a fost să fie, o astfel de încercare nu este chiar pentru oricine. Trebuie să ai o dârzenie ieşită din comun, un coeficient nu chiar neglijabil de nebunie şi, mai ales, să consideri că merită. Ori eu n-am avut nici dârzenie, nici nebunie. Aşa că am urcat doar munţii din preajma casei.

Inalta aventura(12)

Sfîrşitul aventurii

Era ora 11,30. Eram cuprinşi de un simţămînt nebănuit de uşurare — lunga noastră încercare se terminase, iar vîrful fusese atins mai înainte ca rezervele de oxigen să scadă la un nivel primejdios — uşurare că în sfîrşit muntele fusese bun cu noi, şi că în locul unei cornişe înfricoşătoare, inaccesibile, ne oferea un con rotund şi odihnitor. Şi sentimentul de uşurare se îmbina cu un vag simţămînt de uimire că eu am putut fi cel norocos care să înfăptuiască dorinţa atîtor alpinişti curajoşi şi hotărîţi. La început mi-am revenit cu greu la realitate - ajunsesem cu adevărat pe vîrf? 

Inalta aventura(11)

Vîrful

La ora 6,30, am ieşit încet, de-a buşilea din cort şi ne-am ridicat în picioare pe mica noastră platformă. Culmea muntelui era scăldată în soare. Părea caldă şi îmbietoare la drum, dar pe platforma noastră era întuneric şi ger. Ne-am pus aparatele de oxigen în spate şi cu mişcări foarte încete am conectat tuburile cu măştile de pe faţă. Purtam în spate o povară de 13 kg şi jumătate care aproape mă strivea ucigîndu-mi orice entuziasm. Imediat ce am dat însă drumul oxigenului şi am început să respir adînc, greutatea îmi păru mai uşoară şi mă cuprinse iar vechea dorinţă de a mă război cu muntele. Ne-am prins colţarii, ne-am legat cu coarda de nailon, am luat pioleţii şi iată-ne gata de plecare.

Tenzing pe varf

Inalta aventura (10)

Tabăra a noua

M-am trezit cu sentimentul că se întîmplase ceva rău. Mi-a trebuit doar o clipă ca să-mi dau seama că se făcuse o linişte de mormînt; vîntul încetase brusc pentru o clipă. Apoi l-am auzit din nou apropiindu-se ca un tren expres care iese dintr-un tunel. Cortul începu să se clatine şi să se zgîlţîie din nou ca şi pînă atunci. Dar faptul că vîntul se oprise, chiar şi pentru o clipă numai, ne-a dat prima rază de speranţă de cînd eram pe Şaua-de-Sud. 

Inalta aventura (9)

Şaua de sud

   Alergam disperat să-mi salvez viaţa! Aruncîndu-mă de pe un bloc de gheaţă pe altul şi sărind ca un nebun crevasă după crevasa, căutam să scap de un morman înspăimîntător de gheaţă care se prăvălea pe urmele mele. Dar oricît căutam să scap, mormanul se apropia tot mai mult. Deodată, o crevasă uriaşă se căscă drept în faţa mea! Eram prins! Ingrozit, privii înapoi spre grămada de sfărîmături de gheaţă care se îndrepta ameninţătoare spre mine...

  

Inalta aventura (8)

A doua barieră

În programul de aclimatizare — pe care Hunt ni-l alcătuise cu multă grijă — erau prevăzute, după o perioadă de eforturi mari şi continui, răstimpuri de odihnă la altitudini mai joase. Unii dintre noi nu simţeam neapărat nevoia acestui răgaz însă Hunt, dînd dovadă încă odată de multă chibzuinţă, ne convinse să respectăm programul. Ca urmare am coborît cu toţii la tabăra de la lac unde, în ciuda ninsorii, nelipsite în fiecare după-amiază, care nu mai contenea, am trăit adevărate clipe de odihnă, uneori scriind scrisori sau reparîndu-ne echipamentul.

 

Inalta aventura (7)

EVEREST 1953 —PRIMA BARIERĂ

                                                            Societatea Regală de Geografie,

                                                            Biroul Expediţiei pe muntele Everest.

                                                            l Kensington Gore Londra S. W, 7.

                                                            16 octombrie, 1952

           

            Dragă Hillary,

           

            Cred că ţi-a scris Eric Shipton despre schimbarea făcută în conducerea expediţiei Everest din 1953 şi probabil că ai aflat ştirea şi din ziare, îmi închipui că cele întîmplate te-au mirat şi te-au dezamăgit; păcat că lucrurile s-au petrecut aşa şi că Eric Shipton a avut atîta ghinion!

           Cred însă că eşti de aceeaşi părere cu mine că noi avem datoria să continuăm cu hotărîre organizarea cuceririi vîrfului.

           

John Hunt

Inalta aventura (6)

Asaltul elveţienilor

   Ne-am odihnit două zile lîngă un mic lac din apropierea gheţarului Ngojumba, dormind aproape întruna. Vremea era caldă şi liniştită. Ne procurasem ceva hrană proaspătă, formată din cartofi în cantităţi mari, unt şi iaurt de iac. Vechea noastră întrebare ne obseda într-una: „Ce au făcut oare elveţienii ?"  Eram în 5 iunie şi ar fi fost timpul să se întoarcă din munţi cu veşti de izbînda sau de înfrîngere. Nerăbdători, am hotărît să mergem pînă la ei.

 

Inalta aventura(5)

Peste Nup La

      Dorisem dintotdeauna să încerc o ascensiune peste trecătoarea Nup La. În 1951, Riddiford şi ceilalţi din grupul nostru încercaseră să urce căderile ei mari de gheaţă, dar fuseseră siliţi să se întoarcă din drum. În afară de satisfacţia de a fi primii care au atacat această trecătoare formidabilă, George şi cu mine mai aveam un plan ascuns. Nup La este trecătoarea de la izvoarele rîului Dudh Kosi şi capătul gheţarului Ngojumba. De partea cealaltă a ei, drumul duce la Rongbukul-de-vest – uriaşul gheţar – şi la povîrnişurile nordice ale muntelui Everest. Ne gîndeam că în cazul cînd izbuteam s-o escaladăm, am fi putut face o incursiune rapidă în partea nordică a Everestului, prin locurile devenite celebre, datorită expediţiilor anterioare, şi poate să încercăm chiar cîteva ascensiuni. Numai faptul de a ne găsi în preajma versantului de nord al Everestului, care ne devenise atît de cunoscut din cărţi şi fotografii, era o perspectivă care ne umplea de entuziasm. Mai întîi însă trebuia să traversăm Nup La.

Inalta aventura(4)

Pregătiri pe Cho Oyu

       Ştirea aceasta fu o lovitură serioasă şi neaşteptată dată planurilor şi speranţelor noastre, dar Comitetul mixt pentru Himalaya al Societăţii geografice regale şi al Clubului alpin au dovedit un curaj demn de toată admiraţia. Comitetul hotărî să meargă înainte, indiferent de încercarea elveţienilor. Cum guvernul nepalez acordase pentru 1953 autorizaţia sa pentru o expediţie britanică pe Everest, Comitetul pentru Himalaya se decise să nu precupeţească niciun efort pentru a face pregătirile necesare şi într-un timp foarte scurt se hotărî să trimită chiar din 1952 o expediţie de aclimatizare în munţii Himalaya.

     

Inalta aventura(3)

Descoperirea drumului de sud

       De la Nainche Bazar pînă la poalele Everestului am mers doar trei zile, care în multe privinţe au fost cele mai emoţionante şi mai pline de senzaţii din cîte am trăit vreodată. Prin funduri de chei adînci spumegau rîuri, coastele munţilor erau acoperite cu păduri dese întrerupte numai ici şi colo de cîte o faţă de stîncă golaşă sau de vreun colţ ascuţit, iar sus — peste pădurea înveşmîntată în coloritul unui început de toamnă — se înălţau piscurile stranii ale ţinutului Khumbu — uriaşi versanţi îmbrăcaţi în gheaţă, metereze de stînci înspăimîntătoare şi culmi de gheaţă crestate şi ascuţite ca un tăiş de brici. Deşi numai rareori depăşeau 6 700 m, totuşi nu-ţi venea să crezi că vor putea fi cucerite vreodată de om.

       

Inalta aventură(2)

Spre Everest în 1951

            Împreună cu Riddiford şi cu cei doi din şerpaşii(1) noştri, Pasang şi Nyima, am ajuns la Lakhnow la 28 august. Urma să ne întîlnim cu Shipton şi grupul lui la capătul de cale ferată Jogbani, la frontiera indo-nepaleză, dar mai întîi trebuia să ne cumpărăm alimente şi combustibil. A găsi însă alimentele necesare unei ascensiuni pe Himalaya în bazarele din Lakhnow era o sarcină aproape imposibilă, aşa că pînă la urmă tot ce am putut cumpăra a fost doar o sumedenie de cutii de conserve, mari ca volum şi grozav de scumpe.

Inalta aventură(1)

           In 1965 aparea in romana cartea lui Edmund Hillary intitulata "Inalta aventura". Scrisa in 1955, cartea relateaza ascensiunea lui Hillary din 1953 pe muntele Everest. Impreuna cu serpasul nepalez Tenzing Norgay, Edmuln Hillary a ajuns pe varf, fiind primul om care a reusit aceasta performanta.

            Prin 1975 am dat de "Inalta aventura" in biblioteca unei batrane la care locuiam in gazda. Am citit-o pe nerasuflate si, bineinteles, mi-am dorit sa urc si eu pe Everest. Visul meu nu s-a implinit, insa pasiunea mea pentru inaltimi a inflorit. Pana la sfarsitul studentiei, atacasem destule trasee nu chiar usoare din Bucegi si din Piatra Craiului. O sa povestesc despre ele, dar pana atunci, iata si povestea lui Edmund Hillary, scrisa de el insusi.

Budiștii și cenușa

Neozeelandezii l-au pus pe Edmund Hillary pe bancnota de cinci dolari, iar regina Angliei i-a acordat titlul nobiliar „Sir”. Gesturi fireşti, când te gândeşti că el a fost primul om din lume care a pus piciorul pe cel mai înalt punct al planetei. Mă gândeam: oare să existe şi oameni care să nu recunoască meritele acestui temerar? Ba bine că nu! Am citit de curând nişte comentarii de genul „Hillary a câştigat bani şi celebritate pentru că s-a plimbat pe munţi”. Adică, nu-i aşa, s-a plimbat şi el pe ici pe colo, pe nişte poteci de munte şi hop, au sărit toţi să-l facă erou şi alte alea...

Inalta aventura

               Încercările pentru descoperirea şi escaladarea vîrfurilor munţilor Himalaya şi Karakorum au început timid, cu rezultate insuficiente, încă din secolul al XIX-lea. Tentativele au aparţinut, în cea mai mare parte, militarilor englezi instalaţi în India, care urmăreau în mai mică măsură obiective ştiinţifice sau performanţe sportive, cît descoperirea unor noi căi de comunicaţie între ţinuturile ocupate de colonialiştii britanici în sudul marelui continent estic şi regiunile atît de bogate, dar aproape impenetrabile, din Asia centrala. Sprijinite cu mijloace largi de către guvernul metropolitan britanic, expediţiile militarilor englezi, alcătuite din alpinişti cu un antrenament minuţios, au făcut o serie întreagă de ascensiuni pe vîrfurile munţilor Himalaya şi Karakorum, au descoperit cîteva piscuri pe care nu le atinsese piciorul omului şi au întocmit lucrări topografice privind în special aşa-numitul Pisc XV, situat în dreptul paralelei 28° latitudine nordică, chiar la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Lucrările acestea topografice au fost întocmite sub conducerea lui George Everest, între anii 1830—1843 ceea ce a determinat denumirea piscului dominant (8845 m deasupra nivelului mării) de către europeni cu numele topografului englez.

Edmund Hillary si Tenzing Norgay escaladand Everestul