Inalta aventură(2)

Spre Everest în 1951

            Împreună cu Riddiford şi cu cei doi din şerpaşii(1) noştri, Pasang şi Nyima, am ajuns la Lakhnow la 28 august. Urma să ne întîlnim cu Shipton şi grupul lui la capătul de cale ferată Jogbani, la frontiera indo-nepaleză, dar mai întîi trebuia să ne cumpărăm alimente şi combustibil. A găsi însă alimentele necesare unei ascensiuni pe Himalaya în bazarele din Lakhnow era o sarcină aproape imposibilă, aşa că pînă la urmă tot ce am putut cumpăra a fost doar o sumedenie de cutii de conserve, mari ca volum şi grozav de scumpe.

             Am încărcat cumpărăturile şi echipamentul în cîteva căruţe trase de cai şi am dus totul la gară. Ştiind că trenul avea plecarea abia peste o oră, am început, fără nicio grabă, să facem formalităţile necesare pentru transportul bagajelor noastre pe calea ferată. Ne-am dat seama însă imediat că era vorba de o gravă confuzie, deoarece trenul pleca de fapt peste cîteva minute, iar bagajul nostru necesita destul timp pentru a fi urcat în tren. Cuprinşi de panică am adunat la iuţeală douăzeci de hamali, i-am încărcat cu toate bagajele şi am pornit în galop spre peron. Am trecut portiţa de la intrarea acestuia ca o furtună, chiar în momentul cînd conductorul era gata să fluiere de plecare. Strigătul lui neînduplecat de „prea tîrziu" sună ca un clopot de înmormîntare a planurilor noastre. Dar Riddiford nu era omul care să cedeze prea uşor. Incredibila să putere de convingere ne-a adus victoria. Am sărit imediat într-un compartiment de clasa a II-a în care erau doi călători indieni şi apoi, spre marea lor groază, am început să îngrămădim înăuntru corturi, saci şi lăzi cu alimente, bidoane de gaz şi accesorii de tot felul necesare unei expediţii. O ploaie de monede aruncate în grabă hamalilor şi o zguduitură neaşteptată, care aproape ne-a trîntit pe jos în vagon, marcară în sfîrşit începutul expediţiei noastre.

            Două zile mai tîrziu, la miezul nopţii, am ajuns la Jogbani, unde de douăsprezece ore ploua torenţial. Am descărcat bagajele pe micul peron în întuneric şi, sub bătaia ploii, priveam nenorociţi în noapte. Ceea ce vedeam din Jogbani nu era prea încurajator. Cîteva case dărăpănate, un drum noroios şi nişte băltoace mari de apă. Tot tabloul era conturat de cîteva lumini slabe, pîlpîitoare şi învăluit într-o perdea de ploaie torenţială.

            Pasang ne veni în ajutor. Se duse şi întrebă în dreapta şi în stînga şi apoi ne conduse, prin noroi şi ploaie, la o clădire mai răsărită decît celelalte, care avea un cerdac mare, unde ne-am îngrămădit cum am putut. Ne-am umflat saltelele pneumatice şi le-am întins pe cerdac. Era atît de cald, iar atmosfera atît de înăbuşitoare, încît nu mai aveam nevoie nici de aşternut şi nici de pături. Ne-am scos o parte din hainele ude de ploaie şi ne-am culcat în bîzîitul ţiuitor al ţînţarilor, acompaniat de orăcăitul miilor de broaşte din jur.

            A doua zi de dimineaţă, în zori, se anunţa o zi frumoasă, cu cer senin. Am părăsit dis-de-dimineaţă adăpostul nostru incomod şi am mers cale de o milă pînă am ajuns la o fabrică mare de iută. Am poposit la locuinţa inginerului şef Law, un scoţian, unde am fost primiţi cu multă căldură; în curînd ne aflam în jurul unei mese îmbelşugate unde am aflat că Shipton cu cei trei tovarăşi trecuseră pe acolo cu cinci zile mai înainte. Trebuia deci să ne grăbim dacă voiam să-i mai ajungem. Inginerul şef ne-a fost de un ajutor nepreţuit. Ne-a ajutat să scoatem bagajele de la gară şi de la vamă şi să îndeplinim toate formalităţile de trecere a frontierei în Nepal. În cele din urmă, tot el a obţinut un camion mare care trebuia să ne transporte, atît pe noi cît şi echipamentul, pe o distanţă de 48 km, cît ţinea şoseaua dintre Jogbani şi Dharan — un oraş nepalez la poalele munţilor. Pe cînd ne întorceam la locuinţa domnului Law — după terminarea pregătirilor de plecare — el ne opri şi ne arătă ceva în depărtare spunînd:

            „Priviţi Everestul"!

            Parcă nu ne venea să credem, şi totuşi, plini de curiozitate, am privit în direcţia indicată. Spre marea mea uimire, am zărit atunci în atmosfera limpede a dimineţii, în depărtare, un colţ alb înălţîndu-se spre cer deasupra munţilor. Cît de departe era! Atît de departe încît nu părea aievea! Simţii că mă cuprinde un val de emoţie şi de nerăbdare care nu-mi mai dădea pace. Doream să pornim cît mai repede la drum.

            Am încărcat bagajele în camion şi apoi ne-am suit şi noi. Camionul nostru era prevăzut cu cauciucuri cu şanţuri ca de tractor şi, fiind cu dublă tracţiune, lăsa impresia că este în stare să treacă peste orice obstacol. Ne-am luat rămas bun de la soţii Law şi iată-ne, în sfîrşit, plecaţi. Ni se spusese că în timpul musonului acest drum este deseori de nestrăbătut şi în curînd am înţeles de ce. Am început prin a fi hurducaţi pe pietrele colţuroase de pe şosea şi am trecut prin bălţi adînci. Am ieşit apoi într-un ţinut mai deschis, unde n-am mai văzut nimic altceva înaintea ochilor decît o mare întinsă de noroi. Părea de neînchipuit că o vom putea străbate. Totuşi, ba lunecînd, ba patinînd, ba cu hopuri şi cu smucituri, ne-am deschis încet, încet drum prin ea. Uneori alunecam primejdios pînă la limita şanţurilor adînci de pe marginea şoselei; alteori ne împotmoleam în vreo băltoacă mare şi cleioasă, fiind nevoiţi să dăm înapoi ca să mai încercăm o dată. Eram încredinţaţi că nimic nu ne va putea opri, cînd deodată, cu o zguduitură puternică, ne înţepenirăm într-un strat de noroi adînc de peste jumătate de metru..

            Timp de trei sferturi de oră, şoferul nostru încercă din răsputeri să ne scoată de acolo, în timp ce la vreo 15 m, un stol de corbi hidoşi, fără să ne ia în seamă, se hrăneau clămpănind zgomotos din hoitul unei vaci. Toate sforţările fură însă zadarnice. Şoferul nostru văzu o singură posibilitate: să descărcăm tot bagajul şi să-l ducem noi în spinare vreo 180 m cît ţinea porţiunea cea mai rea de drum. Credea că numai în felul acesta vă putea despotmoli camionul. Privii cu mult dezgust la mlaştina în care trebuia să coborîm şi mă uitai apoi la tovarăşii mei, care nu se arătau de loc dispuşi să înceapă o asemenea treabă, lucru lesne de înţeles.

            „Trebuie să facem asta, Earle", am spus eu. „Tu ne dai bagajele şi Pasang, Nyima şi cu mine le vom transporta". Riddiford fu bucuros să primească propunerea mea care-l scutea să-şi murdărească picioarele.           

            Mi-am scos pantofii şi ciorapii suflecîndu-mi pantalonii scurţi cît am putut de sus. M-am lăsat uşor în balta de noroi. Cei doi şerpaşi s-au cutremurat dezgustaţi, dar neavînd încotro, au coborît şi ei. Riddiford ne-a dat fiecăruia cîte o povară şi cu ea în spate am pornit înotînd prin noroi. La jumătatea drumului pînă unde începea iar pămîntul uscat, era un pod mic pe care-l ocupară repede, curioşi, cîţiva fii ai proprietarilor de pămînt din satul acela. Nenorocirea noastră fu prilej de veselie; hohote de rîs voios se auzeau de fiecare dată cînd treceam pe lîngă ei, cufundat pînă la genunchi în noroi. Am încercat să-i conving pe cîţiva din ei să ne ajute la cărat şi chiar le-am trecut pe sub nas un teanc de rupii, dar nici nu se gîndeau să-şi strice cîtuşi de puţin amuzamentul sau să se murdărească. Şeful lor era un tînăr bine îmbrăcat, ale cărui glume, pe care nu le puteam înţelege, provocau hohote de rîs tovarăşilor săi.

            În general cred că sunt o fire destul de răbdătoare ; există însă şi unele limite peste care nu poţi trece. După şapte sau opt transporturi făcute prin noroi, simţeam că încep să-mi ies din fire. Tocmai mă întorceam la camion, murdar de noroi din cap pînă în picioare, cînd tînărul cel bine îmbrăcat spuse alt spirit de mare efect. Asta întrecea orice limită! În spatele lui se afla un şanţ mare plin cu apă. Am făcut repede un pas spre el şi l-am împins în şanţ cu toată forţa furiei ce clocotea în mine. Ţipătul său de groază scos în momentul cînd cădea în apă, a rămas pînă azi — trebuie să mărturisesc — în topul satisfacţiilor mele . Pot să mă laud însă că după aceea treceam podul într-o tăcere profundă şi plină de respect.

            Uşurat de încărcătură, camionul nostru prinse din nou puteri. Şoferul reuşi să-l urnească din groapa în care se împotmolise şi apoi îl împinse din nou înainte, cu toată puterea de care era în stare. Improşcînd noroiul în toate părţile, camionul îşi croi anevoie drum prin mocirla groasă, pînă trecu de cealaltă parte. Acolo am încărcat totul din nou şi ne-am continuat drumul ca mai înainte. De zece ori ne-am cufundat în mlaştină pînă la osie şi tot de atîtea ori am împins şi am scos din nou camionul din ea. Dar tocmai cînd soarele coborîse spre asfinţit ne-am împotmolit de-a binelea. Nimic nu putea să ne descurajeze mai mult, mai ales că era ultima porţiune de drum noroios înainte de a începe urcuşul din cîmpie spre munte. Din fericire însă, am căpătat repede ajutor. În depărtare se zăreau luminile unui vehicul care venea spre noi din Dharan; el se opri în curînd la marginea mlaştinii. Între şoferi începu o convorbire prin strigăte, după care ni se spuse că dacă ne transbordăm bagajul, putem merge cu celălalt camion. Intr-o beznă totală, am început să ne cărăm din nou poverile prin noroiul moale şi adînc. Eram prea obosiţi ca să ne mai pese de murdăria în care intram şi făceam, trişti şi resemnaţi, drumul între cele două camioane, umplîndu-ne din cap pînă-n picioare cu noroi. Am simţit o mare uşurare cînd am dus, în fine, şi ultima povară.

            La Dharan am sosit la 11,30 noaptea. Unsprezece ore am făcut pe un drum de 48 km — o experienţă de neuitat.

            Şoseaua se sfîrşea acolo. Mai departe porneau cărări care duceau spre munţi. De acum înainte, bagajele trebuiau duse de către culii, aşa că ziua următoare ne-am petrecut-o cu recrutarea a şaptesprezece dintre ei. La 3 septembrie, la orele 6,45 dimineaţa, am părăsit Dharanul pe o vreme minunată; am mers apoi timp de două zile printr-o regiune muntoasă şi cît se poate de pitorescă. Uneori, din cauza căldurii, ne opream să facem cîte o baie răcoritoare în apa rîurilor ce brăzdau pădurea. La sfîrşitul celei de-a doua zile, am urcat un deal lung şi abrupt pentru a ajunge la oraşul Dhancuta, aşezat într-o poziţie minunată, pe o coamă bătută de vînt, la o altitudine de l 200 m.

            Guvernatorul Dhancutei se arătă foarte generos cu noi. Ne puse la dispoziţie o clădire mică, plăcută şi răcoroasă, situată într-o pădure de brazi, aproape de casa în care locuia el, trimiţîndu-ne totodată şi cîteva fructe, printre care şi un ananas delicios. Seara ne-a făcut o vizită şi a discutat cu noi timp de două ceasuri diferite probleme cu caracter internaţional sau probleme care priveau ţările noastre. I-am cerut sfatul în privinţa drumului pe care aveam să-l urmăm de aici înainte. Voiam să ajungem cît mai repede la oraşul Dingla, pentru a-l prinde din urmă pe Shipton. Erau două drumuri: unul care urma malul de vest al rîului Arun, iar al doilea, malul de est. Guvernatorul ceru părerea consilierilor săi. Pe cît se părea, Shipton pornise pe malul de vest, deoarece acesta avea mai puţini afluenţi mari de traversat. Dacă am fi fost dispuşi însă să trecem cîteva rîuri foarte late, ruta pe malul de est ne putea scuti cîteva zile de drum. Sfatul primit a fost cît se poate de bine venit. Atît Riddiford cît şi eu traversasem în Noua Zeelandă nenumărate rîuri revărsate, aşa că eram gata să încercăm să-i traversăm şi pe culii. În semn de preţuire, guvernatorul ne dădu şi o escortă militară în persoana unui soldat, ce-i drept, cam jerpelit şi fără arme. Speram ca a doua zi dimineaţa să pornim devreme la drum, dar am fost nevoiţi să mai întîrziem cîteva ore, deoarece patru din culii noştri nu s-au mai prezentat. În cele din urmă, pe la ora 8 dimineaţa, am plecat la drum urcînd încet o coamă lungă şi plăcută şi lăsînd în urmă, sub noi, oraşul. De ambele părţi, munţii înveşmîntaţi în verde datorită vegetaţiei bogate, favorizată de muson, se înălţau în formă de trepte. Spre nord, coame lungi, împădurite, coborau dinspre Himalaya, iar spre sud se vedeau cîmpiile îndepărtate ale Indiei. Priveliştea ne umplea de entuziasm.

            Am traversat printr-o trecătoare după care am coborît puţin, ajungînd într-un sat numit Pakaribus. Cum se apropiau nori grei de furtună şi culii rămăseseră mult în urmă, ne-am hotărît să poposim acolo. Ni s-a îngăduit să folosim o parte dintr-una din casele mai mari, pe care am şi ocupat-o imediat. Ne-am adăpostit tocmai la timp. Ploaia începu să toarne cu găleata, însoţită de tunete grele şi fulgere mari cît cerul. Culii şi-au făcut cu greu drum prin ploaie, ajungînd la noi muiaţi pînă la piele.

            Spre seară, vremea se lumină pentru puţin timp, astfel că am putut face o mică plimbare pe dealul din spatele satului. Jos, se putea vedea valea întinsă a rîului Anin, iar sus, în depărtare, se înălţau sclipitori, în mantia lor de zăpadă adusă de muson, pereţii uriaşi ai munţilor Chamalang şi Makalu. Îi priveam aproape cu un simţămînt de spaimă şi nu puteam să cred că văd aievea munţii despre care citisem atît. Pe cînd îi priveam, albul lor sclipitor fu cuprins deodată de roşul aprins al amurgului, pentru ca apoi să fie învăluiţi din nou de nori negri de furtună.

            Urmă o noapte vijelioasă. Tunetul bubuia răsunînd din munte în munte, trăznetul spinteca norii în limbi de foc crestate, iar ploaia ne biciuia acoperişul fără încetare. Stăteam în adăpostul nostru mulţumiţi că avem un acoperiş deasupra. În zori, ploaia se mai domoli puţin, iar cînd am pornit din nou la drum, la ora 7,45, nu mai ploua decît foarte puţin. Trebuia să coborîm spre rîul Arun. Poteca pe care aveam s-o urmăm era lunecoasă şi primejdioasă. Lutul tare devenise alunecos din cauza ploii şi cum purtam pantofi de tenis cu tălpi de cauciuc, trebuia să fim cu băgare de seamă la fiece pas. Tot pe poteca aceasta am întîlnit şi primele lipitori. Aceste vietăţi monstruoase care se hrănesc cu sînge, năpădesc Himalaya în timpul musonului şi îşi întind orbeşte ventuzele către fiece vietate cu sînge cald care trece prin apropierea lor.

            Tot alunecînd şi pierzîndu-ne mereu echilibrul, am reuşit să coborîm pe la mijlocul după-amiezii şi ultimele povîrnişuri spre valea rîului Arun. Culii rămaseră cu mult în urmă. În faţă drumul ne era tăiat de un pîrîu care se vărsa în Anin. După cît se părea era doar un pîrîiaş subţire, transformat acum într-un torent în toată legea. Folosind pioletul, am început să-l trec, înaintînd încet, cu grijă. Deşi îmi ajungea numai pînă la genunchi, apa se izbea de picioarele mele cu forţa unui uriaş. Am ajuns de cealaltă parte, cuprins de bucuria izbînzii dar şi de deznădejdea gîndului la ceea ce ar putea să ne aştepte mai departe.

            Drumul continua în sus de-a lungul rîului Arun. Şi ce rîu era Arunul! O masă enormă de apă, umflată, ce-şi croia drumul în jos spre cîmpiile Indiei cu o furie neîmblînzită. Am mai străbătut o milă şi am dat de un nou afluent al Arunului. De data aceasta aveam de-a face cu un torent vijelios. L-am aşteptat şi pe Riddiford, şi ne-am sfătuit împreună ce-i de făcut. Dîndu-ne seama că vom reuşi cu greu să-i traversăm pe culii, ne-am hotărît să-l trecem mai întîi noi, folosind o metodă binecunoscută. Unul lîngă altul, ne-am prins cu putere de un piolet ţinut orizontal şi cot la cot, am intrat în rîu. Riddiford înainta împotriva curentului, luptîndu-se cu forţa apei care căuta să-l smulgă şi să-l răstoarne. Eu însă, fiind apărat de tăria curentului, îl puteam sprijini cu toată forţa. În acest fel am trecut de cealaltă parte. Lupta împotriva curentului a fost foarte grea şi ne-am dat seama imediat că, fără ajutor, culii n-ar putea trece.

            La 180 m dincolo de torent se aflau cele cîteva colibe ale cătunului Legua Ghat, unde am băut cîte o ceaşcă de ceai. După aceea ne-am reîntors la rîu. Culii sosiseră de cealaltă parte a apei şi, după gesticulările lor, vedeam că erau hotărîţi să nu traverseze. Noi însă eram şi mai hotărîţi ca ei să treacă rîul. Am tăiat aşadar o prăjină ceva mai lungă de 2 m, dintr-un copac din apropiere şi, folosind-o pentru a ne sprijini reciproc, am pornit din nou împreună cu Riddiford să traversăm rîul. Pe la jumătatea lui, un val înălţat brusc aproape că-l înghiţi pe Riddiford, iar eu am reuşit cu greu să-l susţin. Am ajuns pe celălalt mal mult mai uzi decît la prima trecere, dacă se mai poate spune aşa ceva.

            Am cerut culiilor doi voluntari ca să facem prima traversare. Cîtva timp n-am primit niciun răspuns. În cele din urmă însă doi din ei consimţiră să încerce. I-am aşezat între noi de-a lungul prăjinii şi am intrat în apă. Îl simţeam pe cel de lîngă mine cum tremura de frică şi i-am admirat curajul de a se oferi voluntar. Ori de cîte ori apa se repezea puternic în noi, sărmanul gîfîia de groază. De data aceasta fiind patru, cu forţele unite, am putut să trecem rîul mult mai uşor. Văzîndu-şi tovarăşii ajunşi teferi pe malul celălalt, ceilalţi culii au prins puţin curaj, astfel că în cele din urmă am reuşit să-i convingem pe toţi să ne urmeze. După transbordare, Riddiford şi cu mine am constatat că trecusem rîul de vreo douăsprezece ori şi eram cît se poate de mulţumiţi că numai o mică distanţă ne mai despărţea de Legua Ghat, unde urma să rămînem peste noapte.

            Judecînd după hartă, ar fi trebuit să întîlnim chiar a doua zi unul din rîurile cele mai mari din drumul nostru, pe care ploile torenţiale puteau uşor să-l facă de netrecut. Pe cînd ne luam micul dejun, Pasang veni cu o cerere din partea culiilor. Ei voiau să trecem rîul Arun în canoe şi să mergem pe malul de vest, urmînd acelaşi drum pe care îl urmase Shipton. Nu le plăcea vremea şi se temeau să nu se înece la vreunul din vaduri. Nici nouă nu ne era pe plac vremea — norii fiind prea grei şi întunecoşi — dar voiam să cîştigăm timp, aşa că i-am convins să mergem înainte şi să vedem cum arată primul rîu pe care îl vom întîlni.

            Ne continuarăm drumul în susul văii cît puturăm de repede. Nici chiar cerul sumbru şi ameninţător de deasupra nu ne-a putut împiedica să admirăm frumuseţea peisajului care se vedea de pe poteca îngustă care urca şi cobora pe malurile prăpăstioase ale Aninului. Pe alocuri, pantele deveneau nişte pereţi verticali înalţi de cîteva sute de metri, care coborau pînă jos în apa rîului. Riddiford şi cu mine mergeam repede în frunte. Voiam să ajungem la marele afluent înainte de a începe ploaia. Dar speranţa noastră se dovedi zadarnică. În curînd începu să plouă cu găleata. Am trecut repede peste o limbă mare de nisip, am ocolit o stîncă şi iată-ne în faţa rîului. Ne-am oprit îngroziţi! Ochii noştri îngrijoraţi îl vedeau tot atît de mare ca şi Arunul. Închipuiţi-vă un rîu umflat, lat de 45 m, curgînd năvalnic la vale în clocote şi valuri mari. Pe ambele maluri, grupuri mici de culii se ghemuiau amărîţi în jurul focurilor. Unii, după cum se vedea limpede, aşteptau acolo de mai multe zile.

            Ne-am hotărît totuşi să încercăm să-l trecem. Ţinîndu-ne de piolet ca şi prima oară, am intrat împreună cu Riddiford în rîu. Cu cît înaintam, apa era din ce în ce mai adîncă. Curînd ne ajunse la şolduri, învăluindu-1 pe Riddiford ca valul pe care-l ridică prova unui crucişător. Dar cum mă apăra de forţa puternică a curentului, eu reuşeam să-mi ţin picioarele bine înfipte pe fundul rîului şi să-l sprijin. Nu ne-am lăsat de loc învinşi, ceea ce a făcut să ne crească inima de o nespusă bucurie care ne dădea noi forţe; în acest fel am izbutit să ajungem pe malul opus, realizînd o performanţă strălucită.

            Entuziasmul ne-a mai scăzut cînd ne-am dat însă seama că pe culii noştri nu avea să-i atragă o asemenea performanţă sportivă. Mai degrabă ar fi fost gata să se alăture celorlalţi şi să stea în jurul focului o săptămînă întreagă pînă ce rîul avea să scadă. M-am dus în pădurea din jur şi am tăiat cu pioletul o prăjină grea şi lungă de vreo 6 m. Doi oameni puteau să o ducă uşor. Prăjina trebuia să ne asigure greutatea şi stabilitatea în apa rîului. Ne-am învîrtit pe mal, în ploaie, pînă ce au sosit toţi culii noştri. La vederea rîului s-au strîns laolaltă sporovăind speriaţi între ei.

            La întoarcerea pe malul celălalt, greutatea prăjinii ne ţinea bine înfipţi pe fundul rîului, astfel că înaintam mai uşor, împroşcînd puternic apa în toate părţile. Eram siguri că le ofeream o privelişte impresionantă şi speram că văzîndu-ne, vor prinde şi ei încredere şi curaj.

            Dar nici pomeneală de aşa ceva! Am ieşit din apă în mijlocul unui cor de rugăminţi, care porneau de la simpla dorinţă de a sta şi a aştepta şi pînă la cererea directă de a li se plăti şi a li se da drumul să se întoarcă acasă. Timp de o jumătate de oră ne-am luptat să-i convingem. Şi de data asta, aceleaşi două inimi curajoase ne-au venit într-ajutor, oferindu-se să traverseze primii. Li s-a alăturat îndată şi Pasang, şi toţi cinci, înşiruiţi de-a lungul prăjinii, ne-am năpustit în torent. Trecerea era, fără îndoială, plină de emoţii pentru pasagerii noştri, deoarece apa le ajungea pînă la gît. În schimb, datorită obişnuinţei şi greutăţii mai mari cu care apăsam prăjina, nouă ni se părea cu mult mai uşoară. I-am lăsat pe cei trei pe malul opus şi ne-am croit din nou drum prin apă să aducem grupul următor. Am continuat apoi neîntrerupt să facem traversarea între cele două maluri. Şirul culiilor părea nesfîrşit. Numai după ce am trecut şi cu ultimul grup, ne-am dat seama că nu mai rămăsese niciun culi ghemuit în jurul focurilor. Cu alte cuvinte, o bună bucată de timp jucasem rolul de cărăuşi publici.

            Am mers în continuare, cu mare grabă, încă vreo două ceasuri. Ploaia se oprise, iar soarele strălucea slab printre nori. Umezeala era extrem de pătrunzătoare, iar transpiraţia ne spăla feţele de noroi şi de praf. Treceam acum printr-un ţinut foarte uscat şi puţin locuit. Ajungînd, pînă la urmă, într-un mic sat unde se găsea şi un izvor cu apă proaspătă, am hotărît să rămînem peste noapte acolo. Unul din şerpaşii noştri, Nyima, iscodi prin sat şi descoperi un adăpost potrivit. Era o construcţie şubredă de bambus, cu un acoperiş mare, dar fără pereţi. Avea două despărţituri; animalele şedeau jos, iar oamenii locuiau pe podeaua de deasupra. Impărţirea avea oarecare dezavantaje pentru cel ce avea mirosul prea fin, dar, pe de altă parte, briza blîndă, nestingherită, aducea cu ea un aer bun şi răcoros. Pasang era un bucătar foarte priceput şi ne pregăti o masă gustoasă din pui fripţi, cartofi prăjiţi şi dovleac, la care adăugă o legumă verde, care semăna întrucîtva cu spanacul. Imediat saltelele pneumatice au fost întinse pe grămezi de grîu, care răspîndeau o aromă plăcută, şi în ce mă priveşte m-am cufundat curînd într-un somn adînc şi fără vise.

            A doua zi am luat micul dejun devreme şi înainte de ora 7 am pornit mai departe la drum. Mă simţeam plin de vigoare şi în pas săltat am pornit repede înainte, lăsîndu-i pe ceilalţi în urmă. Pe hartă mai figura un rîu mare şi eram nerăbdător să ştiu cum arată. Din vîrful dealului pe care-l urcasem, am văzut jos, la picioarele mele, rîul. Era într-adevăr uriaş. Nici una din metodele noastre tehnice de trecere a apelor nu mai puteau servi. Mă plimbam descurajat pe mal, în sus şi în jos, frămîntat de acelaşi gînd: ce vom face. Mi se părea atît de ridicol să fim nevoiţi să ne reîntoarcem după ce ajunsesem pînă aici. Riddiford apăruse şi el şi cobora spre mine. Tocmai mă pregăteam să-l întîmpin şi să-i spun vestea cea proastă, cînd deodată observai doi oameni coborînd pe malul celălalt. Mergeau către ceea ce părea să fie un buştean tras pe mal. Era o canoe făcută dintr-un trunchi de arbore scobit, pe care o traseră îndată în apă; se suiră în ea cu uşurinţa şi nepăsarea cuiva care face un lucru obişnuit şi de îndată îmi reînvie speranţa. În clipa următoare se şi aflau în cleştele înspăimîntătorului curent. Cu cîteva lovituri puternice de pagae traversară rîul şi debarcară la o sută de metri mai jos de noi. Apoi traseră canoea lîngă mal, în dreptul nostru.

            Riddiford, Nyima şi cu mine am trecut primii. Ne-am ghemuit în canoe şi oftatul scos de Nyirna exprima bine şi propria mea teamă, în timp ce canoea era luată de apă. Îndată am intrat în plin curent şi am fost duşi cu mare iuţeală în josul rîului. Dar pagaele mari ale vîslaşilor ne conduceau cu dibăcie spre malul opus şi chiar mai înainte de a fi avut timp să ne speriem am şi atins malul celălalt. L-am lăsat pe Pasang să supravegheze traversarea culiilor şi am plecat mai departe.

            Ţinta noastră era să ajungem la Dingla în aceeaşi seară. Ne era oarecum teamă că dacă nu reuşeam, Shipton avea să plece din nou mai departe. Pe cît se părea, hamalii nu puteau face drumul pînă acolo înainte de căderea nopţii; ne puteau însă ajunge din urmă a doua zi de dimineaţă. Am hotărît deci să coborîm către malul rîului Arun. Dingla era sus de tot pe celălalt mal şi, ca să trecem dincolo trebuia să găsim o barcă. Era extrem de cald. Întrebarăm pe toţi cei întîlniţi în cale unde s-ar putea găsi o barcă pentru traversare, dar slabele noastre cunoştinţe de limba hindustană ne răsplăteau doar cu cîte o privire nedumerită din partea celor întrebaţi. În sfîrşit, unul din ei ne arătă cu mîna într-o direcţie şi coborîrăm acolo la marginea rîului. Pe nisip era un mic adăpost în care se odihneau trei oameni. Legată de mal se găsea o canoe mare, scobită într-un trunchi de copac.

            Am privit nu fără emoţie rîul. Atît în susul, cît şi în josul lui se vedeau nişte cataracte înspăimîntătoare. Nimeni n-ar fi putut trece prin ele fără a fi zdrobit. În dreptul locului unde ne aflam noi nu erau cataracte, iar apa se revărsa în valuri enorme ce lunecau în jos cu mare repeziciune. Părea absolut imposibil să traversezi Arunul fără să fii aruncat în cataractele ce se vedeau mai jos. În faţa noastră, rîul era despărţit în două braţe printr-o limbă de pietriş peste care apa era foarte puţin adîncă. Şi totuşi trecerea părea imposibilă.

            Înfricoşat de-a binelea, urcai după ceilalţi în canoe, aşezîndu-mă în fundul acesteia, într-un strat de apă de două degete. Cîrmaciul îşi luă locul la pupa, iar ceilalţi doi din echipaj dezlegară canoea şi începură să o tragă în susul rîului. Cînd limba de pietriş din mijlocul rîului rămase la vreo 180 m mai la vale, împinseră puternic canoea în larg şi săriră în ea. Apucară apoi repede pagaele şi padelară cu putere. Curentul ne prinse îndată şi începurăm o cursă vijelioasă în josul rîului, cu o viteză de necrezut. Vedeam apa clocotindă a cataractelor apropiindu-se tot mai mult de noi. Deodată, spre surprinderea mea, omul de la prova lăsă să-i cadă liniştit pagaea din mînă şi sări peste marginea canoei. Abia atunci mi-am dat seama că eram pe o limbă de pietriş. Luptîndu-se cu tăria curentului el reuşi să oprească barca pe loc. Apoi, în apa adîncă numai pînă la glezne, porni încet să tragă barca din nou în susul rîului. Nu puteam să-mi iau ochii de la cel de-al doilea braţ al apei. Acesta reprezenta curentul principal şi valurile sale mai mari depăşeau uneori înălţimea de un metru. Dar nu mai eram atît de speriat ca mai înainte.

            Oamenii aceştia păreau că-şi cunosc meseria chiar dacă nu inspirau prea multă încredere.

            Ajunseserăm la capătul limbii de pietriş şi omul de la prova sări iar în barcă. Din nou se porniră amîndoi să tragă cu putere la pagae. Fugeam la vale şi ne zbăteam în strînsoarea curentului, în timp ce malul fugea parcă pe lîngă noi cu iuţeala fulgerului. Nu ne închipuiam cum am putea ajunge la mal fără să fim sfărîmaţi în bucăţi. Deodată văzurăm în faţa noastră o stîncă mare şi înaltă prelungind mult malul în apa rîului. Echipajul îşi dublă forţele şi atenţia, ocolirăm ca o săgeată stînca şi intrarăm în apa liniştită a unui mic vîrtej de dincolo de ea, unde fundul bărcii scîrţîi uşor pe ţărmul nisipos. Am plătit cei opt annas cuveniţi, spunînd în sinea mea: „Groaznic mod de a-şi cîştiga cineva existenţa".

            Se făcea tîrziu şi Dingla era încă la circa 800 m deasupra noastră. Riddiford şi cu mine pornirăm repede şi în curînd îl lăsarăm pe Nyima în urmă. Pe cînd urcam în grabă poteca, mă întrebam cum ar putea să arate cei patru bărbaţi pe care urma să-i întîlnim. Cunoşteam totul în ceea ce îl privea pe Shipton: călătoriile sale grele, capacitatea să de a urca la mari înălţimi şi sistemul său de a organiza expediţii ieftine, alimentîndu-se în mare măsură cu ce se găsea în ţinutul respectiv. Dar cum arăta la înfăţişare? Cine erau ceilalţi trei tovarăşi ai săi? N-auzisem niciodată de ei. Il privii pe Riddiford. Subţire, osos, cu o barbă aspră şi haine scorţoase şi murdare, nu arăta prea atrăgător. Ştiam din experienţa trecutului, că probabil şi eu arătam la fel de sălbatic. Dar englezii ăştia — din cîte ştiam eu despre ei — erau în stare să se bărbierească zilnic şi deci puteau să fie şi foarte pretenţioşi în respectarea regulilor de comportare în societate. Trebuia oare ca de-acum încolo să ne îngrijim de aspectul nostru şi să ne măsurăm cuvintele?

            Dingla era cu mult mai departe decît socotisem, iar entuziasmul nostru scăzuse mult cînd am ajuns trudiţi la marginea satului. Cum am intrat în sat ne întîmpină un şerpaş vesel la înfăţişare, care ne spuse că „Burra Sahib"(2) aşteaptă de multă vreme sosirea noastră. Cu sentimentul pe care-l au şcolarii chiulangii cînd trebuie să se prezinte înaintea directorului, l-am urmat pe şerpaş într-un gang întunecos, de unde am urcat nişte trepte pînă în odaia de sus a unei clădiri mari. Cînd am intrat în cameră, patru bărbaţi se ridicară spre a ne întîmpina.

            Prima impresie îmi dădu un sentiment de uşurare. Rar mai văzusem o ceată de oameni cu o înfăţişare mai neîngrijită, aşa că temerile în privinţa schimbatului hainelor pentru masa de seară îmi dispărură pentru totdeauna.

            Shipton ne ură bun sosit şi făcu totul să ne simţim în largul nostru. Ne recomandă pe cei trei tovarăşi ai săi: Bill Murray, un scoţian dîrz, care condusese prima expediţie, compusă numai din scoţieni, pe Himalaya, cu un an mai înainte; Dr. Michael Ward, un bărbat bine legat, cu o fire plăcută şi entuziastă şi, în fine, ultimul dar nu cel mai puţin important, Tom Bourdillon. Bourdillon era un tip de uriaş şi arăta puternic ca un taur. Ştiam că avea un frumos palmares de ascensiuni formidabile în Alpii Elveţiei.

            Shipton ne-a lămurit că stăteau de trei zile în Dingla, deoarece nu puteau să găsească un număr suficient de hamali. Băştinaşilor nu le plăcea să călătorească pe timpul musonului; se temeau de revărsarea rîurilor, iar acum erau ocupaţi cu recoltele lor. Cu toate acestea, pînă la urmă tot au reuşit să angajeze culii necesari. La această treabă, Angtarkay, celebru „sirdar"(3) al lui Shipton, se dovedi un ajutor nepreţuit. Angtarkay era mic, vînjos şi plin de viaţă. Era imposibil să nu-i placă cuiva faţa lui răbdătoare şi blîndă.

            Am petrecut cu toţii ziua de duminică 9 septembrie la Dingla. Shipton şi Angtarkay tratară îndelung cu conducătorul satului şi, in cele din urmă, avură oarecare succes. Căzură de acord să plătească 45 rupii pentru drumul pînă la Namche Bazar, cu condiţia însă ca hamalii să poarte sarcini de 40 kg fiecare. Se temea că s-ar putea să aibă neplăceri dacă mai întîrziam în ţinutul lui şi acesta era singurul mod care permitea ca micul grup de cuii pe care îl recrutasem să ne poată urni de acolo. Ştiam că încărcătura de 40 kg pe cărările umede şi lunecoase avea să însemne o înaintare extrem de înceată; însă tot era mai bine decît să stăm pe loc.

            Luni dimineaţa era foarte umed. Culii sosiră tîrziu şi plecarăm cu mare întîrziere. Mergeam greu la deal, pe cărări noroioase, oprindu-ne adesea să ne desprindem lipitorile de pe picioare. Cît despre culii, nu se vedea nici urmă, aşa că pe la 5 după masă ani hotărît să ne oprim în satul Phaldobata. Hamalii mergeau greu şi foarte încet, astfel că pînă la căderea nopţii încă nu sosiseră toţi. Acum, cînd erau departe de autoritatea şefului lor, începură să se plîngă de greutatea poverilor.

            Hotărîrăm să reducem toate poverile la 36 kg, care încă erau o greutate copleşitoare pe cărările abrupte şi lunecoase pe care urcam. Pentru aceasta mai angajarăm cîţiva oameni. Ne-a trebuit o zi ca să facem redistribuirea bagajelor, pe o vreme mizerabilă cu ploaie şi ceaţă.   

            La 12 septembrie am pornit mai departe. Am început urcuşul încet, de-a lungul unei cărări înguste, înecată în noroi. Ceaţa umedă şi deasă dădea un aer misterios întregii regiuni. Ne puteam da însă uşor seama că eram într-o regiune foarte înaltă şi puţin locuită. Lipitorile mişunau pe cărări şi îşi întindeau orbeşte gurile lacome spre noi. Mergeam puţin înaintea celorlalţi, ghemuit şi amărît sub umbrelă. Deodată văd mişcîndu-se ceva la marginea cărării. În clipa următoare, un şarpe subţirel, lung de vreo 60 cm, trecu repede de-a curmezişul cărării. Singura mea armă era umbrela. Am coborît-o repede cu vîrful în jos, pregătit de atac.

            Tocmai în clipa în care şarpele era pe punctul să dispară într-un tufiş, îi dădui cîteva lovituri în cap şi rămase mort pe loc.

            Îl ridicai în sus de coadă şi îl dusei triumfător către un grup de şerpaşi care se afla mai jos. Cînd i-am văzut împrăştiindu-se brusc şi le-am citit groaza de pe feţe, mi-am dat seama că şarpele era veninos.

            Înaintam acum de-a lungul crestei unui lanţ muntos, la o înălţime de peste 3 000 m. Nu vedeam aproape nimic în jur şi înaintam foarte încet. În cursul după-amiezii începu să cadă o ploaie torenţială. Eram tare nenorociţi şi căutam îngrijoraţi un adăpost, oricum ar fi fost el, pentru noapte, deoarece corturile nu ne mai puteau apăra de ploaie. După multă căutare, prin ceaţă şi ploaie, am găsit în sfîrşit un adăpost micuţ, părăsit, aşezat într-o mare de noroi. Era coliba unui păstor, făcută din rogojini de bambus împletite. Uzi, murdari şi îngheţaţi, ne-am tîrît sub acoperişul ei. Şerpaşii au aprins un foc din surcele de bambus, care trosneau plăcut şi care ne mai înveseli puţin.

            A doua zi de dimineaţă, la plecare, ploaia încetase. Eram nerăbdători să ştim unde ne aflăm, aşa că am urcat în fugă dealul din apropiere. Şiruri nesfîrşite de coame înalte şi împădurite se întindeau cît vedeam cu ochii în faţa noastră, iar în fund, în depărtare, se zărea priveliştea minunată ce ne-o ofereau Makalu şi Chamlang. Acum parcă eram ceva mai aproape de ei. Dar în timp ce îi priveam, ceaţa învălui din nou totul.

            Urcarăm şi coborîrăm cu greu, înaintînd pe coamă, învăluiţi în ceaţă, fără vizibilitate, udaţi de ploaia care începuse din nou. Tîrziu după-amiază, începurăm să ne căutăm iarăşi adapost pentru noapte. Din urmă ne ajunse un şerpaş trimis de Pasang, care ne aduse ştirea că hamalii hotărîseră să rămînă peste noapte în nişte colibe rudimentare, situate cam la l 500 m în urma noastră. Abia reuşisem să facem cu mare greutate vreo cinci mile în ziua aceea, aşa că Shipton a trebuit să se întoarcă furios îndărăt ca să-i pornească mai departe. Eu iuţii în schimb pasul, încercînd să găsesc mai departe vreun adăpost.

            Nu mersesem mai mult de o milă, cînd am descoperit cîteva încăperi primitive, neaerisite şi murdare, care fuseseră cîndva un adăpost din bambus pentru vite, în timpul cînd erau aduse la la păscut la mari înălţimi. Chiar aşa cum erau, ne ofereau totuşi un acoperiş peste noapte, aşa că m-am întors imediat să-i comunic lui Shipton ce găsisem. În timp ce mă apropiam de locul unde se opriseră culii, întîlnii grupuri grăbite de nepalezi speriaţi, cu poverile în spinare, iar în mîini cu castroanele de orez pe jumătate fiert. Ajunsei în poiană şi îl găsii pe Shipton furios, punînd pe fugă ultimii culii codaşi. Pasang îşi explică neputinţa de a împiedica pe oameni să rămîie acolo, spunînd întristat: „Eu îs doar un şerpaş, iar ei şaizeci de culii". Dar pe cît se vedea, un Shipton furios fusese totuşi de ajuns. Scena ce avusese loc fusese fără îndoială impresionantă.

            Starea noastră era mai mult decît jalnică. Hainele ne erau complet ude, iar sacii de dormit erau în aceeaşi stare. Pot să mai adaug că mirosul îngrozitor din colibă era insuportabil. Ploaia bătea în acoperişul şubred şi pătrundea înăuntru printr-o sumedenie de găuri. Dar nimic nu-l putea tulbura pe Shipton. Lungit în sacul lui de dormit, cu umbrela deschisă deasupra capului ca să se apere de picăturile ce curgeau din acoperiş, el îşi fuma liniştit pipa şi citea un roman la lumina pîlpîindă a unei lumînări. Cred că nu ar fi arătat mai mulţumit nici acasă dacă ar fi stat într-un fotoliu, în faţa căminului în care ar fi ars un foc plăcut.

            Şapte zile la rînd ploaia n-a mai contenit, aşa ca n-am apucat nici măcar să ne uscăm. Lipitorile îşi făcuseră un adevărat ospăţ din noi. Urcam şi coboram de-a lungul potecilor noroioase, treceam rîuri revărsate, alunecam patinînd pe povîrnişurile abrupte ale munţilor şi înnoptam oriunde găseam, cît de cît, un acoperiş sub care să ne adăpostim.

            Deşi ceaţa şi ploaia ne împiedicau într-una vizibilitatea, ne puteam dă lesne seama că trecem printr-un ţinut tare frumos. Vedeam prăpăstii mari cu cascade bogate, rîuri sălbatice şi tumultuoase şi păduri măreţe. În rarele şi scurtele clipe cînd vremea se mai îndrepta, întrezăream imaginile fugitive ale uriaşelor ziduri albe ale munţilor Chamlang, Makalu şi Lhotse.

            La 21 septembrie a fost prima dimineaţă frumoasă, pe care am primit-o cu multă bucurie. Era un semn bun căci ne apropiam tot mai mult de regiunea munţilor. Am pornit dis-de-dimineaţă pe un drum încîntător care ducea printr-o pădure pînă sus la o mică trecătoare. Ne-am oprit acolo admirînd priveliştea splendidă care cuprindea valea largă a rîului Dudh Kosi. De ambele părţi se ridicau piscuri mari stîncoase, deasupra cărora se înălţa conul maiestuos al muntelui Khumbila. Şerpaşii, plini de veselie, ne arătau diferitele puncte importante. Era doar ţinutul lor natal şi de pe locul unde ne aflam, se puteau vedea satele şi locurile lor de păşune.

            Urcam tot mai sus pe valea rîului Dudh Kosi şi, pretutindeni, eram primiţi cu căldură şi cu voie bună. Eram traşi cu de-a sila în casele locuitorilor şi apoi asaltaţi cu băuturile lor alcoolice chang şi rakshis. Şerpaşii, care mai duseseră bagaje pe Everest şi pe alţi munţi, veneau din toate părţile mîndri să-şi reînnoiască cunoştinţele cu Shipton. Iar Mike Ward le îngrijea cu multă tragere de inimă nenumăratele lor dureri şi boli.

            Peste noapte, am rămas în micul sat Phakding. Deşi ne aflam la o înălţime de aproape 3 000 de metri, am găsit legume proaspete din belşug. Masa a fost straşnică, aşa cum era ea compusă din supă, porumb, cotlete de miel, cartofi, dovleac şi mazăre verde, iar ca desert budincă de orez. Noaptea am dormit cu toţii afară sub cerul înstelat.

            A doua zi am continuat urcuşul spre capitala regiunii, Namche Bazar. Pe măsură ce urcam, emoţia era mai puternică, deoarece întîlneam tot mai multe piscuri din cele înalte. La o cotitură a drumului a apărut în faţa noastră uriaşa stîncă şi zidul de gheaţă dintre munţii Nuptse şi Lhotse, închizînd în fund valea. Iar deasupra tuturor piscurilor se înălţa vîrful piramidal al Everestului, numai la 32 km depărtare de noi şi totuşi la aproape 6 700 m deasupra noastră. La marginea satului Namche Bazar am fost întîmpinaţi de şeful satului, care ne ură bun sosit în ţinutul său. Satul avea o aşezare minunată. Pe terasele de pe coasta muntelui se aflau cel puţin 60 de locuinţe şi o mănăstire budistă mare şi viu colorată. După tradiţionala ceremonie de bun venit, după care trebuia să bem ceai tibetan şi chang, ni s-a pus la dispoziţie o locuinţă încăpătoare. Am plătit hamalilor care-şi terminaseră misiunea şi apoi ne-am pregătit echipamentul de munte.

            Ne-au trebuit mai multe zile ca să recrutăm cîţiva şerpaşi şi să-i echipăm cu haine călduroase. Am făcut ceva provizii de alimente chiar din sat şi am aerisit toate corturile şi sacii de dormit, pentru ca prin uscare să îndepărtăm mirosul de mucegai lăsat de muson. Ne-am pregătit apoi şi echipamentul nostru: maiouri, lenjerie de lînă, pantaloni împotriva vîntului, jachete pluşate de nailon, jachete de puf, haine de vînt duble, balaclave(4) şi mănuşi de mătase, de lînă şi de piele. După părerea noastră, echipamentul era suficient pentru a putea rezista în cele mai aspre condiţii.

            Am hotărît să ne stabilim tabăra de bază pe gheţarul Khumbu şi de acolo să pornim în cercetare pentru descoperirea drumului spre Everest pe la sud. La drept vorbind, nu eram prea optimişti în ceea ce priveşte şansele de a găsi un asemenea drum. Singura indicaţie pe care o aveam în legătură cu pantele care duceau spre Şaua-de-sud, era o fotografie destul de nereuşită luată din avion. Erau nişte povîrnişuri înspăimîntător de abrupte. De aceea o denumiserăm „fotografia groazei" şi o arătam ori de cîte ori unul dintre noi devenea prea optimist. După ce o studia cîtva timp, chiar cel mai entuziast căţărător al Everestului înclina să adopte o atitudine de neîncredere şi să zică: „Hai să mergem şi să ne convingem la faţa locului că nu-l putem urca! Vom putea pleca liniştiţi de acolo pentru ca apoi să facem o altă ascensiune de care să ne bucurăm cu adevărat!"

            O credinţă de acest fel ne-a făcut să ne luăm provizii numai pentru şaptesprezece zile. Dacă am fi avut nevoie de o cantitate mai mare puteam trimite jos oricînd cîţiva şerpaşi după ele.

(1) Munteni tibetani din estul Nepalului. 
(2) „Marele domn", conducătorul. 
(3) Şef peste şerpaşi. 
(4) Haine lungi de blană.