Aveam, în scurtă vreme, să cunosc această floare mai în amănunt. Pe
planeta micului prinţ crescuseră dintotdeauna flori ca toate florile,
împodobite doar cu câte o singură cunună de petale, şi care se mulţumeau cu
foarte puţin loc, şi care nu supărau pe nimeni. Răsăreau de dimineaţă, printre
ierburi, şi pe urmă, seara, se stingeau. Aceasta însă încolţise într-o bună zi
dintr-o sămânţă adusă de nu se ştie unde, iar micul prinţ luase foarte
îndeaproape seama la creşterea mlădiţei celei noi, care nu se asemuia prin
nimic cu celelalte mlădiţe.
Se putea să fie un nou soi de baobab! Tulpiniţa
însă, la puţină vreme, se opri din creştere şi prinse a făuri o floare. Micul
prinţ, văzând bobocul uriaş ce se împlinea sub ochii lui, simţea că trebuie să
se ivească dinlăuntru o minune de făptură; însă floarea, dornică a fi cât mai
frumoasă, nu mai isprăvea, la adăpostul încăperii sale verzi, cu pregătirile.
Îşi alegea culorile cu grijă. Se îmbrăca pe îndelete, potrivindu-şi petalele
una câte una. Nu voia să se înfăţişeze mototolită, ca macii. Nu voia să se
arate decât în deplina strălucire a frumuseţii sale. Ei, bine, da! era foarte
cochetă! Găteala ei cea tainică ţinuse astfel zile şi zile de-a rândul. Şi iată
că într-o bună dimineaţă, chiar la răsăritul soarelui, se ivi şi dumneaei.
Şi tocmai ea, care atât de migălos trudise, căscă şi zise:
- Vai! Abia m-am
trezit... Te rog să mă ierţi... N-am apucat nici să mă pieptăn...
Micul prinţ atunci nu-şi
mai putu stăpâni admiraţia:
- Cât eşti de frumoasă!
- Nu-i aşa? îi răspunse
cu gingăşie floarea. Şi m-am născut o dată cu soarele...
Micul prinţ descoperi că
floarea aceasta nu prea ştia ce-i modestia, însă era atât de tulburătoare!
- Mi se pare că e ora
micului dejun - adăugase ea numaidecât - de-ai avea bunătatea să te gândeşti şi
la mine...
Şi micul prinţ, fâstâcit, ducându-se
în căutarea unei stropitori cu apă proaspătă, ospătase floarea.
Astfel ajunsese ea să-l chinuiască, în curând, cu vanitatea ei niţel
bănuitoare. Aşa, de pildă, într-o zi, pe când îi vorbea despre cei patru spini
ai săi, îi spusese micului prinţ:
- N-au decât să poftească tigrii cu
ghearele lor!
- Pe planeta mea nu se află tigri - o corectase micul prinţ - şi-apoi,
tigrii nu mănâncă iarbă.
- Eu nu sunt o iarbă -
răspunsese cu gingăşie floarea.
- Te rog să mă ierţi...
- Nu mi-e deloc frică de tigri, dar
mi-e groază de curent. N-ai avea cumva un paravan?
„Groază de curent... nici o pricopseală pentru o
plantă - îşi zise micul prinţ. Floarea asta e tare sucită...”
- Să mă acoperi, seara, cu un clopot
de sticlă. E foarte frig aici la dumneata. Eşti rău aşezat. Acolo, de unde vin
eu...
Aici însă se oprise. Ea venise din sămânţă. Nu avea de unde să ştie cum e
pe alte tărâmuri.
Ruşinată că se dăduse de gol cu o minciună urzită atât de stângaci,
tuşise de câteva ori, ca să arunce vina asupra micului prinţ:
- Şi paravanul...?
- M-aş fi dus să-l caut, dar vorbeai cu mine!
Şi-atunci floarea îşi înteţise tusea pentru ca el să se simtă totuşi
cuprins de remuşcări.
Astfel micul prinţ, în ciuda bunăvoinţei şi a iubirii sale, îşi pierduse
curând încrederea în ea. Pusese preţ pe nişte vorbe fără însemnătate şi
ajunsese foarte nefericit.
- Nu trebuia să-mi pun mintea cu ea - mi-a mărturisit el într-o zi. Nu
trebuie să-ţi pui niciodată mintea cu florile. Trebuie doar să le priveşti şi
să le miroşi. Floarea mea înmiresma planeta, însă eu n-am ştiut să mă bucur de
lucrul acesta. Povestea aceea cu ghearele, care m-a necăjit atât de mult, ar fi
trebuit să mă înduioşeze...
Mi-a mai mărturisit:
-
N-am fost în stare să pricep nimic! Trebuia să o judec după fapte, nu după
vorbe. Mireasma ei mă îmbăta şi mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de acasă
niciodată! Trebuia ca dincolo de bietele ei şireticluri, să-i ghicesc duioşia.
Florile sunt atât de ciudate, dar eram prea mic ca să ştiu cum s-o iubesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu