Micul print (11)

         Pe cea de-a doua planetă trăia un vanitos.

         - Aha! Aha! Iată că vine un admirator! strigă de departe vanitosul, de îndată ce-l zări pe micul prinţ.

         Căci, pentru vanitoşi, oamenii ceilalţi nu sunt decât nişte admiratori.

         - Bună ziua, zise micul prinţ. Nostimă pălărie mai aveţi!

         - Pentru salut, răspunse vanitosul. Salut cu ea când sunt aclamat. Din nefericire, pe aici nu trece nimeni niciodată.

      

         - Da? făcu micul prinţ, care nu înţelegea.

         - Loveşte-ţi palmele una de alta, îl sfătui atunci vanitosul.

         Micul prinţ îşi lovi palmele; vanitosul salută cu modestie, ridicându-şi pălăria.

        „E mai cu haz aici decât la rege”, îşi zise micul prinţ. Şi iarăşi începu să-şi lovească palmele una de alta... Vanitosul începu şi el să salute, ridicându-şi pălăria.

         După ce trecură astfel cinci minute, pe micul prinţ îl obosi monotonia jocului.

         - Şi, pentru ca pălăria să cadă jos, întrebă el, ce-ar fi de făcut?

         Vanitosul însă nu-l auzi. Vanitoşii nu aud niciodată decât laudele.

         - Mă admiri într-adevăr atât de mult? îl întrebă el pe micul prinţ.

         - Ce înseamnă „a admira”?

         - A admira înseamnă a recunoaşte că eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat şi cel mai inteligent de pe planetă.

         - Dar tu eşti singur pe planeta ta!

         - Fă-mi această plăcere. Admiră-mă totuşi!

         - Te admir, zise micul prinţ ridicând uşor din umeri, dar la ce-ţi poate folosi lucrul acesrta?

         Şi micul prinţ plecă.

      „Oamenii mari, de bună seamă, sunt tare ciudaţi”, îşi spuse el cu nevinovăţie, continuându-şi călătoria.

         Pe planeta următoare trăia un beţiv. Vizita fu aici foarte scurtă, însă ea îl cufundă pe micul prinţ într-o adâncă amărăciune.

          - Ce faci acolo? îi spuse beţivului, pe care îl găsi şezând tăcut în faţa unei grămezi de sticle goale şi a unei grămezi de sticle pline.

           - Beau, răspunse beţivul cu un aer jalnic.

           - Şi de ce bei? îl întrebă micul prinţ.

           - Ca să uit, răspunse beţivul.

           - Ce să uiţi? îl cercetă micul prinţ, căruia i se şi făcuse milă de el.

           - Ca să uit că mi-e ruşine, mărturisi beţivul, lăsându-şi capul în jos.

           - Şi de ce să-ţi fie ruşine? întrebă micul prinţ, dorind să-i vină în ajutor.

           - Ruşine că beau, încheie beţivul, care se ferecă pentru totdeauna în tăcerea lui.

           Şi micul prinţ plecă, năucit.

           „Oamenii mari, de bună seamă, sunt foarte ciudaţi”, îşi spuse el, continuându-şi călătoria.

Cap12  Cap1