Trei milenii de umor (29)

Cicero afirmase că Socrate a adus mult bine omenirii: el ar fi coborît filozofia din cer pe pămînt, răspîndind-o prin poli­suri şi case, şi ar fi îndemnat la meditaţie asupra vieţii şi moravurilor. Într-un singur loc însă, înţelepciunea filozofului nu găsea ecou: la Xantipa, nevasta acestuia. Iată şi o întîmplare care ilustrează afirmaţia de mai sus. Murind sora nevestei lui Socrate, filozoful plecase pe la cunoscuţi şi rubedenii ca să anunţe tristul eveniment. În seara aceea nu s-a culcat în pro­priul cămin, ci la o cunoştinţă. Noaptea a avut coşmaruri. Se făcea că în faţa lui a apărut stafia cumnatei. Spe­riat, el a murmurat, pe jumătate adormit: „Suflete sau strigoiule, orice ai fi, nu te atinge de mine. Dacă eşti acum un spirit, atunci să nu-mi faci nimic, căci n-ai voie, iar de te stăpînesc demonii în infern, nici atunci să nu-mi faci nimic, deoarece nu trebuie să uiţi că sunt însurat cu sora ta şi prin aceasta sunt pedepsit peste puteri"

Anul 399 î.e.n. Pe masa de piatră se afla vasul cu băutură otrăvitoare. Conducerea cetăţii a hotărît moartea lui Socrate, acuzîndu-l de coruperea tineretului. Xantipa, aflată de faţă, a izbucnit în lacrimi:

—    Dar tu mori nevinovat!

Deşi în ultimele sale clipe, filozoful a găsit un răspuns spiri­tual:

—    Xantipa, ţi-ar fi plăcut poate mai mult să mor vino­vat?

Un elev a ciocănit în butoiul-locuinţă al maestrului său Dio­gene.

—    Ce doreşti? — a întrebat, scoţînd capul din butoi, înţeleptul.

—    Am nevoie de un sfat. Cum aş putea să mă apropii de atotputernicii acestui pămînt, fără să păţesc ceva?

—     Gîndeşte tot timpul la foc; nici să te apropii prea mult şi nici să stai la distanţă!

Diogene a fost întrebat o dată de un prieten, care dorea un sfat înţelept din partea filozofului:

—    Spune-mi, te rog, care este vîrsta cea mai potrivită pen­tru a te însura?

—    Dacă eşti prea tînăr, i-a răspuns Diogene, e prea devreme; iar dacă eşti prea bătrîn, e prea tîrziu!

Prietenul lui Diogene, Antisthene se afla într-o proastă dispo­ziţie, manifestînd dezgust faţă de viaţă. Diogene, observînd asta, i-a întins un pumnal:

—    Poate îţi foloseşte acest prieten...

—    Iţi mulţumesc, a răspuns Antisthene, dar din păcate, do­rinţa de a trăi face parte tot din răul acestei lumi şi din na­tura noastră!

Vizitîndu-l pe Diogene, un tînăr lăudăros s-a pornit să-şi înşire toate însuşirile presupuse, trecîndu-şi apoi în revistă învăţă­torii, fiecare cu defectele lui şi sfîrşind prin a-i spune acestuia:

—    Maestre, la dumneata cu ce încep?

—    La mine începi cu sfîrşitul! — i-a spus filozoful. Eşti atît de priceput încît n-ai ce învăţa. Pleacă!

Mynde, un foarte mic orăşel din antichitate, avea nişte porţi uriaşe la intrarea în cetate.

—    Ar trebui închise porţile, a spus într-o zi înţeleptul Dio­gene, trecînd prin faţa lor, ca nu cumva să fugă orăşelul!

În orăşelul mai sus amintit a avut loc odată o mare festivi­tate populară. Un drumeţ, care tocmai trecea prin faţa porţii larg deschise a cetăţii, era curios să afle dacă sunt mulţi oameni la această serbare. Aflat pe acolo, Diogene i-a răspuns:

—    Pînă acum n-am văzut niciun om, dar lume este suficientă în cetate! ...

În timp ce se plimba pe o stradă din Atena, Diogene a fost întrebat cum de a putut învăţa să fie atît de bun orator, dato­rită numai unui butoi? Răspunsul a venit prompt:

—     Consumînd mai mult undelemn decît vin!

Reîntorcîndu-se într-o zi din Lyceu, Aristotel a fost oprit de un flecar vestit în întreaga cetate. Acesta i-a vorbit neîntre­rupt filozofului timp de peste un ceas. În sfîrşit, el şi-a încheiat confidenţele cu aceste cuvinte:

—     Sper că nu te-am plictisit!

—     Plictisit? — i-a răspuns Aristotel. N-ai reuşit, pentru că nici nu te-am ascultat!

Bărbierii din toate timpurile au avut reputaţie de autentici limbuţi. Filozoful Archelaus din Atena avea un bărbier care vorbea mult, fiind veşnic setos de noutăţi. Cînd maestrul pămătufului l-a întrebat:

—    Cum vrea, Măria Sa, să fie bărbierită?

Filozoful i-a răspuns doar atît:

—     În tăcere!

P28