Din povestile lui Haruki Murakami(4)

Omul de Gheaţă

Eu m-am căsătorit cu Omul de Gheaţă. L-am întâlnit într-un hotel de la o staţiune de schi - cel mai potrivit loc pentru a întâlni un Om de Gheaţă, aş putea spune. Stătea în holul hotelului plin de tineri gălăgioşi, retras într-un colţ, în locul cel mai depărtat de şemineu. Aşezat pe un scaun, citea liniştit o carte. Era aproape mijlo­cul zilei, însă lumina rece şi clară a dimineţii de iarnă părea că străluceşte numai asupra lui. „Uite, acela este Omul de Gheaţă", mi-a spus prietena mea cu o voce şoptită. Dar atunci habar n-aveam ce e acela un Om de Gheaţă. De fapt nici prietena mea nu ştia mai multe despre el. Ştiam doar că există o fiinţă care se numeşte Omul de Gheaţă. „Precis e făcut din gheaţă şi de aceea se numeşte Omul de Gheaţă", a spus ea cu o faţă foarte serioasă, parcă ar fi vorbit despre o fantomă sau un pacient cu o boală contagioasă. 

Omul de Gheaţă era un bărbat înalt. Părul lui părea foarte ţeapăn, parcă ar fi fost făcut din sârmă. Pe alocuri se vedeau - ca nişte petice de zăpadă topită - fire de păr alb, însă, în ciuda acestui fapt, arăta destul de tânăr la faţă. Pomeţii obrajilor erau bine conturaţi şi păreau nişte stânci acoperite cu gheaţă, iar pe degete avea o brumă albă, ce nu se topea niciodată. Dar în afară de aceste trăsături, înfăţişarea lui nu se deosebea cu nimic de cea a unui bărbat obişnuit. Nu s-ar putea spune că era foarte chipeş, deşi unii ar putea considera că trăsăturile lui speci­fice îi dau un farmec aparte. Oricum, avea ceva inexplicabil, care te străpungea până în adâncul inimii. Dar ceea ce mă făcea în mod deosebit să simt asta era privirea lui. Ochii lui transparenţi, reticenţi, străluceau ca un ţurţure într-o dimineaţă de iarnă. Părea singura sclipire adevărată de viaţă în corpul acela ca un recipient provizoriu. Am stat şi l-am privit o vreme de la distanţă. Însă Omul de Gheaţă nu şi-a ridicat nici măcar o dată privirea din carte. Continua să citească, fără a schiţa nici măcar o mişcare, ca şi cum ar încerca să se convingă că nu mai există nimeni în încăpere.

În după-amiaza zilei următoare, l-am văzut pe Omul de Gheaţă în acelaşi loc, făcând acelaşi lucru. Şi când am mers la restaurant pentru masa de prânz, şi seara când ne-am întors cu toţii de la schi, el era tot acolo, pe acelaşi scaun, citind aceeaşi carte, cu aceeaşi privire fixată asupra paginilor. La fel şi în ziua următoare. Ori că se însera, ori că se iveau zorile, el stătea de unul singur, citind liniştit, precum însăşi iarna de-afară.

În cea de-a patra zi, am găsit o scuză potrivită pentru a nu merge la schi cu prietenii şi după-amiază am rămas la hotel. O vreme m-am tot învârtit fără un scop anume. Toată lumea fiind plecată la schi, holul părea un oraş pără­sit şi pustiu. Aerul din încăpere, mult prea cald şi umed, era amestecat cu un miros ciudat, dezolant - mirosul zăpezii aduse înăuntru pe tălpile cizmelor care se topise încet-încet în faţa şemineului. M-am tot uitat afară pe geam, ba de la o fereastră, ba de la alta, apoi am răsfoit un ziar. În cele din urmă mi-am făcut curaj, m-am dus la Omul de Gheaţă şi i-am adresat câteva cuvinte. De fapt, eu sunt destul de timidă şi foarte rar, doar în situaţii deosebite, mi se întâmplă să intru în vorbă cu persoane necunoscute. Dar atunci ţineam cu orice preţ să vorbesc cu Omul de Gheaţă. Era ultima mea seară la hotel şi dacă aş fi ratat această şansă, nu aş mai fi avut niciodată ocazia să vorbesc cu el.

— Tu nu schiezi ? l-am întrebat eu pe un ton cât mai degajat.

Şi-a ridicat încet capul. Pe chip avea întipărită o expresie, ca şi cum ar fi ascultat undeva în depărtare sunetul vân­tului. Cu această privire s-a uitat fix la mine, apoi a clătinat uşor din cap:

—  Nu, eu nu schiez. Mă mulţumesc doar să privesc zăpada şi să citesc.

Vorbele lui pluteau în aer, formând un nor alb, ca o bulă de dialog dintr-o carte cu benzi desenate. Puteam să-i văd efectiv cuvintele în faţa ochilor. Şi-a înlăturat uşor bruma depusă pe degete.

Nu ştiam ce să mai spun în continuare. Am roşit şi am rămas în picioare în faţa lui, nemişcată. Omul de Gheaţă m-a privit şi am avut impresia că a zâmbit uşor, aproape imperceptibil. Oare chiar a zâmbit cu adevărat? Poate a fost doar o părere.

— N-aţi vrea să luaţi loc? mi-a spus el. Să stăm puţin de vorbă. Aţi vrea să ştiţi mai multe despre mine, nu-i aşa? Sunteţi curioasă să vedeţi ce fel de persoană este Omul de Gheaţă.

A râs uşor - foarte, foarte uşor.

— Nu mă deranjează. Şi nu trebuie să-ţi faci griji că o să răceşti dacă vorbeşti cu mine.

În felul acesta, eu şi Omul de Gheaţă am început să stăm de vorbă. Ne-am aşezat pe o canapea într-un colţ al hotelului şi am discutat, destul de reţinuţi, în timp ce priveam pe fereastră fulgii de zăpadă ce dansau în aer. Eu mi-am comandat nişte cacao caldă, el însă nu a servit nimic. Omul de Gheaţă era şi el o persoană reţinută - nu mai puţin decât mine - care nu prea se pricepea să poarte conversaţii. În plus, nu aveam nimic în comun despre care să discutăm. La început am vorbit despre vreme, apoi am împărtăşit păreri despre hotel.

— Ai venit singur ?

— Da, mi-a răspuns el, apoi m-a întrebat dacă îmi place să schiez.

— Nu chiar. Însă prietenele au insistat să le însoţesc. De fapt, abia dacă pot schia.

Muream de curiozitate să ştiu ce fel de persoană este Omul de Gheaţă, dacă are într-adevăr corpul din gheaţă, ce mănâncă de obicei, unde trăieşte pe timpul verii, dacă are familie... cam astfel de lucruri. Dar el nu a abordat din proprie iniţiativă acest subiect, iar eu nu am îndrăznit să-l întreb. M-am gândit că poate nu vrea să vorbească despre sine.

Omul de Gheaţă a vorbit în schimb despre mine. Îmi venea greu să cred şi nu-mi explic cum, dar ştia foarte multe lucruri: câţi membri are familia mea, ce vârstă am, ce îmi place, cum stau cu sănătatea, la ce facultate merg, cine sunt prietenii mei. Ştia totul în ceea ce mă priveşte, chiar şi lucruri din trecutul meu pe care eu însămi le uitasem deja, de mult timp.

— Nu înţeleg, am spus eu roşind.

Mă simţeam de parcă aş fi fost dezbrăcată în faţa cuiva de toate hainele.

— Cum de ştii atât de multe lucruri despre mine ? Poţi să citeşti mintea oamenilor?

— Nu, nu pot face acest lucru. Pur şi simplu ştiu aceste lucruri. Atâta tot. Ca şi cum aş pătrunde cu privirea până în mijlocul unui bloc de gheaţă. La fel e şi când te privesc. Mă uit fix la tine şi văd toate aceste lucruri foarte clar.

—  Poţi să-mi vezi şi viitorul?

— Nu, nu pot să văd viitorul, răspunse Omul de Gheaţă impasibil, clătinând uşor din cap. Şi nu mă interesează câtuşi de puţin viitorul. De fapt, pentru mine nu există acest concept. Pentru că în gheaţă nu există viitor. Gheaţa cuprinde doar trecutul, bine ferecat înăuntrul ei. Toate lucrurile sunt închise în ea, rămânând la fel de clare, de parcă ar fi în viaţă. În felul acesta, gheaţa poate păstra -limpede şi curat - multe lucruri în ea, exact aşa cum sunt. Acesta este rolul şi esenţa ei.

—  Ce bine!

Am fost uşurată să-l aud spunând asta. Nu vreau să-mi ştiu viitorul. Nici măcar puţin.

După ce ne-am întors la Tokio, ne-am mai întâlnit de câteva ori. Până la urmă, am ajuns să ieşim împreună la fiecare sfârşit de săptămână. Dar nu mergeam la film sau la cofetărie. Nu mergeam nici măcar să luăm masa la vreun restaurant. Pentru că Omul de Gheaţă nu mânca aproape deloc. Întotdeauna ne petreceam timpul stând unul lângă altul pe o bancă în parc, vorbind. Discutam despre tot felul lucruri, însă nici după atâta timp Omul de Gheaţă nu mi-a spus nimic despre el. Aşa că într-o zi l-am întrebat:

— De ce nu-mi povesteşti nimic despre tine? Aş vrea să ştiu mai multe. Unde te-ai născut, ce fel de oameni sunt părinţii tăi, cum ai devenit un Om de Gheaţă?

El s-a uitat la mine, apoi a clătinat uşor din cap.

— Nici eu nu ştiu, zise cu o voce calmă şi clară, apoi a răsuflat, expirând în aer repiraţia lui albă şi solidă. Eu nu am trecut. Eu ştiu trecutul tuturor lucrurilor şi îl păstrez intact. Dar eu nu am un trecut al meu. Nu ştiu unde m-am născut sau cum arătau părinţii mei. Nici măcar nu sunt sigur dacă am avut într-adevăr părinţi. Nu ştiu ce vârstă am sau dacă am vârstă.

Omul de Gheaţă era solitar precum un aisberg în întuneric.

Iar eu am ajuns să-l iubesc cu adevărat pe acest bărbat. La rândul lui şi el mă iubea, pe mine cea din prezent, fără trecutul şi fără viitorul meu. La fel şi eu, îl iubeam pe Omul de Gheaţă din prezent, separat de trecut şi viitor. Mi se părea un lucru minunat! Am ajuns chiar să vorbim despre căsătorie. Eu tocmai împlinisem douăzeci de ani, iar el era primul bărbat pe care-l iubeam din toată inima. Dar pe atunci nici măcar nu-mi puteam imagina ce înseamnă să-l iubesc pe Omul de Gheaţă. Şi, chiar dacă nu ar fi fost vorba de Omul de Gheaţă, ci de un alt bărbat, probabil că tot nu aş fi înţeles.

Mama şi sora mea mai mare s-au împotrivit cu tărie căsătoriei noastre. „Eşti prea tânără ca să te căsătoreşti – îmi spuneau ele - şi, în plus, nu ştii nimic despre viaţa lui, nici măcar unde şi când s-a născut. Cum am putea să le spunem rudelor că te căsătoreşti cu un astfel de bărbat? Şi gândeşte-te că e un Om de Gheaţă. Ce te faci dacă se întâmplă prin cine ştie ce împrejurare să se topească? Când te căsătoreşti trebuie să-ţi asumi anumite responsabilităţi. Se pare că nu îţi dai seama de lucrul acesta. Crezi că Omul de Gheaţă e în stare să-şi asume aceste responsabilităţi?"

Însă toate grijile lor erau inutile. De fapt, Omul de Gheaţă nu era din gheaţă, ci doar rece ca gheaţa. Aşa că nu se topea, chiar dacă se făcea cald. E adevărat că răceala aceea semăna cu răceala gheţii, dar corpul lui nu era făcut din gheaţă. Într-adevăr, îl simţeam foarte rece, dar nu era o răceală care să fi luat căldura celorlalţi.

Şi aşa, ne-am căsătorit. Dar a fost o căsătorie pe care nimeni nu a binecuvântat-o. Nici prietenii, nici părinţii, nici surorile mele. Nimeni nu s-a bucurat pentru noi. Nu am avut o ceremonie de nuntă şi nici măcar nu am fost trecuţi în registrul familiei, pentru că Omul de Gheaţă nu avea aşa ceva. Pur şi simplu am hotărât amândoi că suntem căsă­toriţi. Am cumpărat un tort mic şi l-am mâncat împreună, doar noi doi. Aceasta a fost modesta noastră petrecere de nuntă. Am închiriat un mic apartament şi, pentru a ne întreţine, Omul de Gheaţă şi-a luat o slujbă la un depozit frigorific unde se depozita carnea de vită. Rezista foarte bine la frig, nu obosea niciodată, oricât ar fi muncit şi abia dacă mânca ceva, aşa că patronul lui era foarte mulţumit de el şi îl plătea mult mai bine decât pe ceilalţi angajaţi. Eram fericiţi. Duceam un trai liniştit, doar noi doi - fără a fi deranjaţi de nimeni şi fără a deranja pe nimeni.

Când făceam dragoste cu Omul de Gheaţă, aveam mereu în minte imaginea unui bloc de gheaţă ce stă undeva, tăcut şi solitar, îngheţat, şi atât de tare, încât ai fi crezut că nu există nimic mai tare decât el. Şi imens! Cel mai mare din lume. Dar se află într-un loc foarte îndepărtat. Cred că Omul de Gheaţă ştia unde e locul acesta şi transmitea în lume o amintire a acelui bloc de gheaţă. De aceea, la început, când făceam dragoste cu el, mă simţeam oarecum confuză, dar cu timpul m-am obişnuit. A ajuns chiar să-mi placă să facem dragoste. Ca de obicei, nu povestea nimic despre el. Nu mi-a spus nici măcar de ce a devenit un Om de Gheaţă. Iar eu nu l-am întrebat niciodată. Stăteam în întuneric. Îmbrăţişaţi, tăcuţi, împărţind blocul acela imens de gheaţă, în care era închis tot trecutul lumii de sute de milioane de ani, păstrat impecabil, nealterat.

În căsnicie nu aveam probleme. Ne iubeam foarte mult şi nu era niciun obstacol în calea iubirii noastre. Cei din jurul nostru nu prea se obişnuiau cu prezenţa Omului de Gheaţă, dar cu timpul au început puţin câte puţin să intre în vorbă cu el. Chiar spuneau că nu e atât de diferit de un bărbat obişnuit. Dar, de fapt, în adâncul inimii lor, nu-l puteau accepta şi, pentru faptul că m-am căsătorit cu el, nu mă acceptau nici pe mine. Ne considerau nişte oameni diferiţi de ei, iar prăpastia dintre noi nu s-ar fi umplut niciodată, oricât timp ar fi trecut.

Nu am reuşit să avem copii. Poate că, din punct de vedere genetic, este mai greu ca o femeie din rasa umană şi un Om de Gheaţă să conceapă un copil. Aşa că nu prea aveam cu ce să-mi ocup timpul. Dimineaţa făceam curat prin casă, dar asta nu-mi lua prea mult, iar după aceea nu aveam nimic de făcut toată ziua. Nu aveam prieteni care să vină pe la mine să vorbim sau cu care să ies în oraş, iar în cartier nu prea cunoşteam pe nimeni. Mama şi surorile mele erau încă supărate pentru că m-am căsătorit cu Omul de Gheaţă şi nu voiau să vorbească cu mine. Considerau că sunt o ruşine pentru familie. Nu aveam nici măcar cui să dau un telefon. Cât timp Omul de Gheaţă lucra la depo­zitul de carne, eu rămâneam acasă şi citeam sau ascultam muzică. Sunt genul de persoană care preferă să stea în casă decât să iasă în oraş şi nu mă deranjează să fiu singură. Totuşi eram încă tânără şi zilele care treceau una după alta, fără nicio schimbare, au început până la urmă să mi se pară un chin. Dar nu din cauza plictiselii. Ceea ce nu mai suportam era monotonia de fiecare zi. Ajun­sesem să mă simt doar o umbră repetitivă în succesiunea aceea de zile.

Aşa că într-o zi i-am propus soţului meu să mergeam undeva într-o călătorie pentru a mai schimba atmosfera.

— O călătorie? a întrebat Omul de Gheaţă. A mijit ochii şi m-a privit.

— Dar de ce vrei să mergem într-o călătorie? Nu eşti fericită să fii aici cu mine?

— Nu e vorba de asta. Bineînţeles că sunt fericită. Nu avem nici un fel de probleme. Doar că mă plictisesc. Aş vrea să merg undeva departe, să văd lucruri pe care nu le-am mai văzut niciodată, să respir un aer nou şi diferit! înţelegi ce vreau să spun? în plus, nu am avut nici măcar o lună de miere. Acum am economisit suficienţi bani, iar tu ai destule zile de concediu. Putem să mergem într-o călătorie, să ne mai destindem şi noi.

Omul de Gheaţă a scos un oftat adânc, aproape îngheţat, care s-a cristalizat în aer cu un sunet sec, specific gheţii. Şi-a împreunat pe genunchi degetele lungi, acoperite de brumă, şi mi-a spus :

— Bine. Dacă vrei atât de mult să mergem într-o călă­torie, nu am nicio obiecţie. Nu mă dau în vânt după călătorii şi nu le consider atât de grozave, dar aş face orice ca să fii fericită; aş merge oriunde. Aş putea să-mi iau liber de la serviciu. Doar am muncit din greu în tot acest timp! Nu cred că ar fi vreo problemă. Dar unde ai vrea să mergem, de exemplu?

—  Ce zici de Polul Sud?

Am ales Polul Sud gândindu-mă că Omului de Gheaţă i-ar plăcea un astfel de loc, unde e frig şi, ca să spun drept, de mult voiam să merg măcar odată acolo. Să văd aurora boreală şi pinguinii. Mă imaginam într-o haină de blană cu glugă, jucându-mă cu un grup de pinguini sub aurora boreală.

Când i-am spus asta, m-a privit fix în ochi, fără să clipească măcar, cu o privire ascuţită ca un ţurţure ce mi-a străpuns ochii până în spatele capului. A stat pe gânduri O vreme, tăcut, apoi, cu o străfulgerare în voce, mi-a spus:

—  Bine! Dacă asta-ţi doreşti, mergem la Polul Sud. Eşti sigură că acolo vrei să mergi?

Eu am încuviinţat.

— Peste două săptămâni cred că pot să-mi iau un con­cediu mai lung. Între timp, putem să facem pregătirile necesare. Precis asta vrei?

Nu am reuşit să-i răspund imediat. Pentru că s-a uitat atât de mult în ochii mei, cu privirea aceea ca un ţurţure, creierul parcă îmi îngheţase şi nu mai funcţiona.

Cu timpul însă, am început să regret că i-am propus soţului meu călătoria la Polul Sud. Dar nu ştiu de ce. Aveam impresia că, de când am rostit cuvintele „Polul Sud", ceva la soţul meu s-a schimbat. Ochii lui au devenit mult mai sfredelitori decât înainte, ţurţurii din privire şi mai ascuţiţi, răsuflarea mai albă, iar degetele erau acoperite cu un strat şi mai gros de brumă. Era mult mai tăcut, mai încăpăţânat. Ajunsese să nu mai mănânce nimic, ceea ce mă neliniştea foarte tare. Cu cinci zile înainte să plecăm în călătorie, mi-am făcut curaj şi i-am propus soţului meu să nu mai mergem.

— Până la urmă cred că ar fi mai bine să renunţăm la ideea cu Polul Sud. Dacă stau şi mă gândesc e prea frig acolo; am putea chiar să ne îmbolnăvim. Mă gândesc că ar fi mai bine să mergem într-un loc obişnuit. Ce-ai zice de Europa? Am putea să ne petrecem un concediu plăcut în Spania. Am bea vin, am mânca paella şi am vedea luptele cu tauri.

Dar Omul de Gheaţă nu mi-a acordat atenţie. A stat o vreme cu privirea pierdută, undeva în depărtare, apoi s-a întors spre mine, privindu-mă fix şi pătrunzător în ochi. Privirea lui era atât de intensă încât am crezut că voi dispărea cu totul.

—  Nu, nu vreau să merg în Spania, a spus categoric soţul meu. Îmi pare rău, dar în Spania e prea cald pentru mine şi este prea mult praf. Iar mâncărurile sunt prea picante şi, în plus, am cumpărat deja biletele pentru Polul Sud, o haină de blană pentru tine şi cizme îmblănite. Nu putem să le irosim. Cum să abandonăm acum?

Ca să spun drept, îmi era frică. Aveam presimţirea că, dacă vom merge la Polul Sud, ni se va întâmpla ceva teribil, irevocabil. Aveam un vis terifiant, care se repeta noapte de noapte. Se făcea că mă plimb şi deodată cad într-o groapă adâncă. Dar nimeni nu mă găsea şi rămâneam acolo, iar în cele din urmă îngheţam. Stăteam aşa, amorţită, închisă în gheaţă, privind cerul. Eram conştientă de mine, dar nu puteam să mişc un deget. E un sentiment foarte ciudat. Îmi dau seama că devin o parte din trecut cu fiecare clipă care trece. Nu mai există niciun viitor pentru mine. Nu-mi rămâne decât trecutul, care se acumu­lează încontinuu. Toată lumea se uită cum zac acolo. Ei privesc trecutul, iar eu sunt doar un peisaj care se înde­părtează şi se pierde în negura timpului.

Apoi mă trezesc şi îl văd pe Omul de Gheaţă dormind lângă mine. Doarme fără să respire, parcă ar fi un lucru mort şi îngheţat. Dar îl iubesc pe Omul de Gheaţă! Încep să plâng şi lacrimile mele cad pe obrajii lui. Atunci se trezeşte şi mă ia în braţe. Îi spun că am avut un vis urât, iar el, prin întuneric, clatină uşor din cap.

— E doar un vis, mă consolează el. Visele vin din trecut, nu din viitor. Nu te pot subjuga. Tu trebuie să le domini pe ele.

— Da, am răspuns eu, însă nu eram convinsă de asta. Astfel, eu şi soţul meu am luat avionul spre Polul Sud.

Nu am reuşit să găsesc niciun motiv pentru a anula călă­toria. Toţi membrii personalului de la bordul avionului - pilotul şi stewardesele - erau foarte tăcuţi. Aş fi vrut să admir peisajul de la fereastra avionului, însă nu puteam vedea nimic printre norii groşi, iar după un timp geamul a fost acoperit de cristale de gheaţă. Pe toată durata zborului, soţul meu a citit o carte, fără să scoată un cuvânt. Nu simţeam acea bucurie şi emoţie pe care le ai când mergi într-o călătorie, ci doar sentimentul că îndeplinesc un lucru ce a fost stabilit dinainte şi trebuie dus până la capăt.

Când am coborât de pe rampa avionului şi am pus piciorul pe pământul Polului Sud, am simţit corpul Omului de Gheaţă cutremurându-se. A durat mai puţin de o clipă - doar o jumătate de secundă , iar pe chipul soţului meu nu s-a observat nici cea mai mică schimbare, aşa că nimeni nu a sesizat acest lucru. Mie însă nu mi-a scăpat. Ceva înăuntrul lui a vibrat violent şi totuşi insesizabil. Stăteam admirându-i profilul. El s-a oprit în loc, a privit cerul, apoi s-a uitat la mâinile lui şi a răsuflat adânc. S-a întors către mine şi a zâmbit larg.

— Aici este locul în care ai vrut să vii? m-a întrebat el.

— Da, am răspuns eu.

Mi-am imaginat că Polul Sud va fi un loc pustiu, însă depăşea orice aşteptări. Nu locuia aproape nimeni! Nu era decât un orăşel fără nimic special şi bineînţeles că singurul hotel existent era la fel de anost. Se pare că Polul Sud nu e o atracţie turistică. Nu am găsit nici măcar pinguini, iar pe cer nu se vedea aurora boreală. Îi întrebam pe oamenii pe care-i întâlneam din când în când unde aş putea să văd pinguini, însă nu-mi dădeau nici un răspuns. Doar clătinau din cap, pentru că nu înţelegeau ce spun. Până la urmă am desenat pe o foaie un pinguin şi am încercat aşa, însă nu am avut succes. Primeam acelaşi răspuns de la ei: clătinau din cap fără să scoată un cuvânt. Mă simţeam atât de singură! Dacă ieşeai din oraş, sin­gurul lucru pe care-l vedeai în jur era gheaţă, oriunde mergeai. Nu găseai un copac sau o floare, nu era nici un râu sau vreun lac, absolut nimic. Cât vedeai cu ochii, numai o pustietate de gheaţă ce se întindea la nesfârşit.

Soţul meu însă, cu răsuflarea lui albă, cu degetele aco­perite de brumă, cu privirea străpungătoare ca nişte ţurţuri de gheaţă, pierdută în depărtare, mergea peste tot. Cutreiera fiecare loc, plin de energie, fără a se plictisi câtuşi de puţin. A învăţat imediat limba localnicilor şi putea deja să vor­bească cu ei. Vocea lui avea o sonoritate dură precum gheaţa. Stăteau ore în şir de vorbă, toţi având nişte feţe foarte serioase. Însă eu nu înţelegeam nimic. Nu ştiam despre ce ar putea vorbi cu atâta entuziasm. Soţul meu era total fermecat de acest loc. Avea ceva ce-l atrăgea. La început m-a înfuriat destul de mult lucrul acesta. Mă sim­ţeam lăsată deoparte, uitată, trădată şi ignorată.

În cele din urmă însă, stând în această lume tăcută, înconjurată de o gheaţă groasă, am ajuns să fiu total lipsită de forţă şi de energie. Se scurgeau încet-încet din mine, până când nu mi-a mai rămas nici măcar puterea să mă supăr. Parcă îmi pierdusem undeva busola simţurilor şi nu mai ştiam încotro să mă îndrept; nu mai percepeam trecerea timpului. Îmi dispăruse până şi simţul propriei existenţe. Nu ştiu când a început sau când s-a terminat, dar m-am trezit deodată prinsă, singură şi amorţită într-o lume de gheaţă, fără culori, unde domneşte o iarnă eternă. Chiar după ce mi-am pierdut aproape orice simţ, mai înţe­legeam totuşi un singur lucru: soţul meu de aici, de la Polul Sud, nu este soţul pe care-l ştiam înainte. Nu pot spune ce anume s-a schimbat la el. Era atent cu mine, la fel ca întotdeauna, şi îmi vorbea cu blândeţe. Ştiam foarte bine că sunt cuvinte rostite din inimă. Însă la fel de bine ştiam şi faptul că Omul de Gheaţă e diferit de cel pe care l-am întâlnit în hotelul staţiunii de schi. Dar cui aş fi putut să mă plâng? Toţi cei de aici de la Polul Sud îl plăceau foarte mult şi, în plus, nu puteau înţelege un cuvânt din ce spuneam. Cu răsuflarea albă şi feţele lor acoperite de zăpadă, toţi vorbeau, glumeau şi cântau în limba aceea cu o tonalitate ascuţită de la Polul Sud. Iar eu stăteam mereu singură, închisă în camera hotelului, privind cerul cenuşiu, ce nu avea să se însenineze timp de luni întregi, şi învăţând gramatica aceea atât de complicată a limbii de la Polul Sud (pe care ştiam că nu o voi putea reţine niciodată).

Pe aeroport nu erau deloc avioane. După ce a plecat avionul care ne-a adus pe noi, nu a mai aterizat niciunul. In cele din urmă, pista a fost îngropată sub un strat tare de gheaţă. Ca şi inima mea.

„A venit iarna", mi-a spus soţul meu. „Va fi o iarnă foarte lungă. Nu vor mai veni nici avioane, nici vapoare. Totul a îngheţat. Nu ne rămâne decât să aşteptăm primăvara."

Mi-am dat seama că sunt însărcinată cam la trei luni după ce am venit la Polul Sud. Ştiam că acest copil pe care-l voi naşte va fi un mic Om de Gheaţă. Uterul îmi îngheţase, o gheaţă subţire fiind amestecată cu lichidul amniotic. Simţeam în pântece răceala, de aceea am înţeles că acest copil va avea, la fel ca tatăl său, o privire ca nişte ţurţuri de gheaţă şi degetele acoperite de brumă. Şi am mai înţeles un lucru: noua noastră familie nu va părăsi niciodată Polul Sud. Trecutul etern, povara lui cumplită ne-a încătuşat strâns picioarele şi nu vom putea să ne eliberăm niciodată din strânsoarea aceasta.

Inima îmi este aproape moartă. Căldura mea s-a pierdut undeva departe. Câteodată chiar uit că am avut-o vreodată. Totuşi, mai pot încă să plâng. Mă simt îngrozitor de singură. Nimeni în lumea asta nu se află într-un loc mai rece şi mai solitar decât acesta. Când plâng. Omul de Gheaţă mă sărută pe obraji. Atunci, lacrimile mele se transformă în gheaţă. El ia acele lacrimi de gheaţă şi le pune pe limbă. „Ştii că te iubesc, nu?" îmi spune el. Şi nu e o minciună. Ştiu foarte bine că aşa este. Într-adevăr, Omul de Gheaţă mă iubeşte. Dar vântul acesta care bate de undeva poartă cuvintele lui albe şi îngheţate spre trecut, tot mai departe în trecut. Eu plâng, lacrimi de gheaţă curgându-mi încon­tinuu pe obraji, într-o casă de gheaţă din acest loc îndepărtat şi îngheţat - Polul Sud.