Gelsomino in tara mincinosilor(13)

In ţara unde minciunii-i umblă plugurile, adevărul e ca beteşugurile

     Am lăsat-o pe mătuşa Pannocchia în uşa casei sale, să asculte primele mieunaturi ale mîţelor, fericită ca un adevărat muzician peste care a dat norocul să descopere o simfonie necunoscută a lui Beethoven, ce ză­cea ascunsă de o sută de ani într-un sertar. Am lăsat-o pe Romoletta în momentul în care — după ce-i arătase Şchioapei drumul spre mansarda lui Bananito — se întorcea şi ea în fuga mare acasă.

    

     Puţin timp după asta, mătuşa şi nepoata dormeau liniştite în paturile lor, nebănuind nici pe departe că scrisoarea lui Calimero pusese în mişcare aparatul poliţienesc. Pe la orele trei noaptea, cîteva piese ale acestui aparat, reprezentate de un pluton de jandarmi, dădură buzna în casă, fără niciun fel de menajamente, silind pe bătrîna doamnă şi pe fetiţă să se îmbrace în mare grabă şi să grăbească spre închisoare.

Comandantul jandarmilor, după ce le încredinţă pe cele două arestate comandantului închisorii, ar fi vrut să se culce şi el, dar se vede treaba că-şi greşise socotelile, fiindcă nu ştia cît de meticulos este colegul său.

—   Ce-au săvîrşit aceste două persoane?

—   Bătrîna învaţă cîinii să miaune, iar fetiţa e aceea care scrie pe ziduri. Două delincvente periculoase, în locul tău eu le-aş vîrî în beci şi aş întări garda.

—   Ştiu ce trebuie să fac, replică atunci comandan­tul arestului. Să le auzim însă ce declară.

Mătuşa Pannocchia merse la interogatoriu cea din­tîi. Arestul n-o înspăimîntase. Nimic n-ar fi putut să-i tulbure fericirea după ce toate cele şapte mîţe ale ei îşi regăsiseră, în sfîrşit, adevărata voce. De aceea bătrîna răspunse cu mult calm la fiecare din întrebări.

—   Nu, nu erau cîini, erau pisici.

—   Raportul spune că erau cîini.

—   Erau pisici, domnule, adică din acelea care prind şoareci.

—   Dar tocmai că cei care prind şoarecii sunt cîinii.

—  Nu, domnule, sunt pisicile. Iar cele care mia­ună sunt tocmai pisicile. Ale mele, mai înainte vreme, lătrau ca toate pisicile din oraş. Dar din fericire, în noaptea asta, pentru întîia oară ele au mieunat.

—  Această femeie e nebună, zise comandantul ares­tului; locul ei ar fi la ospiciu. Şi la urma-urmei, ce tot îndrugi acolo, cucoană?

—   Adevărul, numai adevărul.

      —  O, păi atunci lucrurile sunt clare! exclamă co­mandantul arestului. E nebună de legat. Nu pot ad­mite să pătrundă aici, unde am o carceră pentru cei sănătoşi la minte, nebunii care merg la balamuc.

Şi cu toate protestele comandantului de jandarmi, care-şi vedea prăbuşindu-se nădejdea unui somn ca lumea, i-o restitui pe mătuşa Pannocchia dimpreună cu dosarul privitor la ea. Apoi o interogă pe Romoletta.

—  Tu eşti aceea care ai scris pe pereţi?

—   E cu desăvîrşire adevărat.

—  Ai auzit?! exclamă comandantul arestului. Şi ea e nebună. La ospiciu cu ele! Ia-ţi şi fetiţa şi lasă-mă-n pace! N-am vreme de pierdut cu nebunii.

Pămîntiu de furie, comandantul gărzii le urcă pe cele două arestate în furgon şi le duse la balamuc, unde au fost primite pe loc şi închise într-o sală cu ceilalţi nebuni care fuseseră prinşi spunînd adevărul.

Dar întîmplările din noaptea aceea nu trebuiesc socotite ca încheiate. Întors la biroul său, de cine credeţi că era aşteptat comandantul gărzii? De Calimero Po­liţă, cu şapca în mînă şi pe buze cu un surîs viclean.

—  Ei, dumneata ce vrei?

—  Excelenţă, bolborosi Calimero, înclinîndu-se şi uiizînd mai unsuros ca niciodată. Sunt aici pentru a primi cei o sută de mii de taleri falşi. Recompensa mi se cuvine, pentru că datorită mie duşmanii suveranu­lui  au fost arestaţi.

—  Aşa, dumneata eşti va să zică ăla care a trimis scrisoarea, rosti gînditor comandantul. Dar sunt oare adevărate toate lucrurile pe care le-aţi cuprins acolo?

—  Excelenţă, strigă Calimero, v-o jur, e purul adevăr! 

—   Ah, ah, făcu la rîndul său comandantul gărzii, iluminîndu-se de un zîmbet şiret. Iată unul care sus­ţine că spune adevărul. Prietene, am înţeles de la în­ceput că trebuie să fii niţel cam scrîntit, dar acum mi-ai dat dovada tu însuţi. Haide, la ospiciu cu tine.

—   Excelenţă, vă jur, strigă Calimero, trîntindu-şi şapca de pămînt şi călcîndu-şi-o în picioare, în despe­rarea lui nemărginită. N-o să-mi faceţi această nedrep­tate! Sunt un prieten al minciunii, am scris-o doar şi în scrisoare.

—   Dar o fi oare adevărat că eşti un prieten al minciunii?

—   E adevărat! Foarte adevărat! V-o jur!

—  Vezi, iarăşi te-ai dat de gol, triumfă comandan­tul gărzii. Mi-ai jurat de două ori pînă acum că spui adevărul. Gata, să lăsăm poveştile. La balamuc o să ai destul timp să te linişteşti. În momentul acesta eşti un nebun furios şi dacă eu te-aş lăsa liber, ar însemna că săvîrşesc un atentat la ordinea publică.

—   Aha! Dumneavoastră vreţi să încasaţi în locul meu recompensa, strigă Calimero zbătîndu-se în bra­ţele jandarmilor.

—  Ei, auziţi? E chiar în prada unui acces. Vîrîţi-l în cămaşa de forţă şi puneţi-i căluşul. Iar cît priveşte recompensa, pe cuvîntul meu că n-o să pupi tu nici o centimă, cîtă vreme îmbrăcămintea mea are buzunare solide ca s-o pun la adăpost în ele.

În felul acesta şi Calimero ajunse la balamuc, unde fu închis singur într-o celulă capitonată.

Era tocmai momentul în care comandantul gărzii, socotind totul încheiat, ar fi vrut să se culce, dar din aproape toate colţurile oraşului începură să sosească ştiri care mai de care mai alarmante.

—  Alo, poliţia? Se află prin împrejurimi un cîine care miaună. Ar putea fi turbat. Trimiteţi pe cineva urgent.

—  Alo, poliţia? Dar bine, ce fac, domnule comisar, hingherii? În poarta mea e un cîine care miaună de o jumătate de oră. Dacă o să stea tot aici, mîine dimi­neaţă nimeni nu va mai îndrăzni să iasă din casă, de teamă să nu fie muşcat.

Comandantul jandarmilor trimise în grabă după toţi hingherii şi-i împărţi în patrule întărite cu jan­darmi de elită, împrăştiindu-i în tot oraşul, în căutarea cîinilor care miaună. Mai precis îi trimise — aşa cum cititorul, desigur, a înţeles — în căutarea celor şapte pisicuţe ale mătuşii Pannocchia. Cea mai mică dintre ele a fost prinsă după numai o jumătate de oră. Era aşa de însufleţită de mieunat, că nu şi-a dat seama cînd a fost încercuită. Pe urmă, cînd a văzut atîta lume adunată în juru-i, socoti că i se face cumva o primire sărbătorească şi mieună cu o şi mai straşnică însufleţire. Cu privirea fals prietenoasă, un hingher se apro­pie de ea, o mîngîie pe blana spinării şi apoi o înşfacă de pielea grumazului, vîrînd-o în sacul său. Pe a doua dintre ele o înhăţară în timp ce, căţărată în şaua ca­lului unui monument, îndemna o adunătură de mîţe să miaune. Şirete şi ironice, acestea salutară, nu mult după aceea, prinderea ei, hămăind îngrozitor. A treia mîţă a fost descoperită fiindcă se luase la harţă cu un cîine.

—  Neghiobule, de ce miauni? îl întrebă.

—  Iartă-mă, dar ce vrei să fac? Sunt o pisică şi miaun, răspunse cîinele.

—  Neghiob la pătrat, te-ai privit vreodată în oglindă? Eşti cîine şi trebuie să latri. Eu sunt pisică si mie-mi stă bine să miaun. Auzi: miau, miau, mia-aaau!

În cele din urmă, mîţă şi cîine ajunseră să se ia de păr, iar hingherii, fără prea multe scărpinări în coarne, îi înhăţară pe amîndoi, dar dădură pe urmă drumul cîinelui, fiindcă pentru cîini legea era ca ei să miaune.

Au fost capturate apoi a patra, a cincea şi a şasea mîţă.

„Una singură mai lipseşte, îşi spuseră hingherii şi jandarmii, ca să-şi învingă oboseala." Dar care nu le-a fost surpriza, cînd după ore şi ore de cercetări, se gă­siră faţă în faţă cu două pisici care mieunau!?

—   S-au înmulţit, observă un jandarm.

—  Trebuie să fie molipsitor, adăugă un hingher. Dintre cele două mîţe, una era cea de-a şaptea din familia mătuşii Pannocchia, iar cealaltă era Fido, pe care am întîlnit-o într-unul din capitolele de mai îna­inte şi care, tot stînd să reflecteze, ajunsese la conclu­zia că poate Şchioapa nu greşise chiar aşa de tare cînd o sfătuise să miaune. Acum însă odată încercarea fă­cută, nu i-ar mai fi reuşit să latre nici chiar dacă ar fi vrut.

Fido se lăsă prinsă fără vreo împotrivire. A şaptea mîţă însă, cea mai bătrînă dintre toate, cum era destul de iute la picior, se caţără într-un ar­bore, iar de acolo de sus se apucă să-i înnebunească pe vînătorii ei, mieunînd cele mai frumoase arii din re­pertoriul ei pisicesc...

O mare mulţime se adună la spectacolul acela neo­bişnuit şi aşa după cum se întîmplă îndeobşte, lumea se împărţi în două tabere. Era tabăra conformiştilor, care îndemnau paznicii să pună capăt scandalului, şi erau mucaliţii, ori poate nu numai mucaliţii, care fă­ceau galerie în cinstea mîţei, încurajînd-o şi imitîndu-i mieunatul:

— Miau! Miau!

Mai existau, de asemenea, o droaie de pisici care lătrau împotriva colegei lor, mai din pizmă, mai de furie. Din cînd în cînd, careva dintre ele ajungea să se molipsească şi începea să miaune; atunci hingherii, săreau pe ea şi-o îndesau în sac.

În cele din urmă au trebuit să fie chemaţi pompierii şi să se dea foc arborelui, ca s-o facă pe încăpăţî­nata mieunătoare să se dea jos. Astfel, lumea avu pri­lejul să se bucure şi de un mic incendiu şi se întoarse acasă împăcată.

După socotelile făcute, pisicile care mieunau erau vreo douăzeci la număr şi au fost duse toate la ospiciu, fiindcă în felul lor spuneau adevărul, deci trebuiau să fie nişte pisici nebune. Directorul balamucului nu mai ştia unde să le închidă. După multă chibzuinţă, le băgă pe toate în celula lui Calimero Poliţă. Închipuţi-vă cît de bine se simţea pîrîciosul în tovărăşia lor, oricare din ele amintindu-i de începuturile aventurii sale! În cursul a două ore el se ţicni de-a binelea şi începu să miaune şi să toarcă. Se credea şi el mîţă, iar atunci cînd vreun şoarece neprevăzător străbătea de la un cap la altul celula, el îi sărea cel dintîi în spinare, dar şoarecele îi lăsa doar coada zălog, salvîndu-se în gaura vrunui perete.

Şchioapa, după ce adună toate aceste veşti, se înapoie acasă să le aducă la cunoştinţa lui Gelsomino, cînd — ce să vezi? — ea auzi deodată vocea tenorului atacînd unul din acele faimoase cîntece din ţara sa, care-i pricinuiseră atîtea supărări. „De data aceasta, gîndi Şchioapa, pun rămăşag pe toate patru lăbuţele mele, chiar şi pe aceea nouă, că Gelsomino a adormit şi că acum visează. Dacă nu mă grăbesc, jandarmii vor sosi sus înaintea mea".

În faţa casei, găsi adunată o mare mulţime de oa­meni care ascultau. Nimeni nu se mişca, nimeni nu vorbea. Şi dacă din cînd în cînd vreun geam de prin apropiere se făcea ţăndări, nu se găsea nimeni care să crîcnească. Cîntecul părea să-i fi fermecat. Şchioapa zări chiar pe chipurile a doi tineri jandarmi, ameste­caţi în vălmăşagurile gloatei, aceeaşi expresie de încîntare. Porunca jandarmilor, după cum ştiţi, era să-l aresteze pe Gelsomino, dar nici prin minte nu le trecea acum celor doi să facă una ca asta. Din păcate, alţi jandarmi se iviră pe neaşteptate, iar comandantul lor îşi croi drum prin mulţime cu cravaşa. Erau pesemne tari de ureche, de vreme ce pe ei muzica lui Gelsomino nu-i vrăjea.

Şchioapa urcă scările în goană şi pică în mansardă ca un fulger.

—  Scoală-te! Trezeşte-te, strigă ea gîdilîndu-l pe Gelsomino cu coada pe la nas. Concertul s-a terminat. Acum vin jandarmii!

Gelsomino deschise ochii, şi-i frecă tare, şi întrebă:

—  Unde mă aflu?

          —  Am să-ţi spun unde vei fi peste puţină vreme dacă nu ne luăm tălpăşiţa: ai să fii dus la zdup.

      —  Ce, iarăşi am cîntat?

—  Haide, să fugim prin acoperiş.

—  Ţie-ţi convine, că eşti pisică; dar eu nu-s obiş­nuit să dansez pe ţiglă.

—  O să te prinzi de coada mea.

—  Şi încotro o să mergem?

—  Departe de aici, n-avea nici o grijă. O să nimerim noi undeva.

Şchioapa sări prima de pe fereastra mansardei drept pe acoperişul de dedesubt, iar Gelsomino trebui să o ur­meze, închizînd ochii, ca să nu-l cuprindă ameţeala.

Cap12