Aflu din presă că s-a închis cea de-a două librărie Humanitas din Timișoara. Surpriza a fost mare, cu atât mai mult cu cât nu aveam habar că se închisese cealaltă. Acest eveniment îmi prilejuiește un exercițiu de sinceritate care pe mulți îi va cutremura: în loc să simt oroare, în loc să mă podidească lacrimile pentru soarta culturii etc etc, primul sentiment pe care l-am simțit a fost unul de satisfacție. Da, ăsta a fost primul, pornit din niște adâncimi inexplorabile ale ființei mele. Cred că cei mai mulți oameni simt săgetarea asta atunci când cineva care le-a făcut un rău mai mare sau mai mic pățește și el ceva neplăcut. Când unul care te terorizează toată noaptea cu muzică din boxe își rupe o mână, simți întâi un fior de bucurie, apoi revii la cele creștinești și te gândești că-ti pare rău pentru individ. Eu zic că asta e în firea omului - să se bucure când dusmnanul lui pățește ceva. Că dacă n-ar fi așa, n-ar mai fi venit Cristos să ne învețe că trebuie să ne iubim dușmanul ca pe noi înșine și să întoarcem și celălalt obraz când suntem pălmuiți.
Așadar, trebuie să recunosc că întâi și întâi, auzind că se închide ultima librărie Humanitas din Timișoara, am simțit o satisfacție. Iar acum o să explic de ce: pentru că atât Liiceanu cât și șeful acestei librării mi-au produs răni, mai mici sau mai mari, după cum s-a priceput fiecare. Pe șef nu am idee cum îl cheamă, dar cred că îl strigau pe-acolo „nea Mitică” sau ceva de acest gen. Un individ relativ mărunt, zbârcit, cu ochelari și o voce care mie nu-mi plăcea deloc. Poate am mai scris despre el. Cât despre Liiceanu, am scris în mai multe rânduri, așa că o să dau numai links ca să meargă mai repede. Dar să-i iau pe rând.
Nea Mitică e omul care tratează cartea ca pe o țeavă din alea care se bagă pe sub pământ și conduc rahatul până în canalizarea orașului. Să vă spun de ce. Când am scos cartea de povești, m-am dus, mândru nevoie mare, pe la toate librăriile din Timișoara ca să o pun în vânzare. Am fost primit cu oarecare interes peste tot, cu excepția librăriei Humanitas. Acolo am dat peste acest nea Mitică, librarul ales probabil de Liiceanu și i-am spus cam așa:
- Bună ziua, am o carte de povești și aș vrea s-o preluați și dumneavoastră.
Omul s-a uitat la mine ca la un căzut din lună, apoi s-a întors pe jumătate, a întins brațul stâng și mi-a indicat un raft cu cărți:
- Ia uitați-va ce-am acolo - numai carte pentru copii.
- Vă cred, dar a mea e nouă și e altfel.
- Lăsați-mă domne cu chestiile astea.
- Bună ziua, am o carte de povești și aș vrea s-o preluați și dumneavoastră.
Omul s-a uitat la mine ca la un căzut din lună, apoi s-a întors pe jumătate, a întins brațul stâng și mi-a indicat un raft cu cărți:
- Ia uitați-va ce-am acolo - numai carte pentru copii.
- Vă cred, dar a mea e nouă și e altfel.
- Lăsați-mă domne cu chestiile astea.
Vreau să vă spun că individul nici măcar n-a avut curiozitatea să vadă cartea. Nici măcar s-o deschidă, să se uite la ea, s-o pipăie, nimic. Parcă era o țeavă din alea care conduc rahatul, cum v-am spus. Pentru nea Mitică toate cărțile sunt la fel, după cum toate țevile sunt la fel. Asta a fost. Așa că azi, după trei ani, auzind că s-a închis magazinul de țevi Humanitas din Timișoara, am simțit o satisfacție ne-creștinească și cineva, în interiorul meu, și-a frecat mâinile și a hohotit: „aha, nea Mitică, ți-a venit rândul, ți-au închis jucăria, mă bucur pentru tine, du-te și caută-ți un job la salubritate, că acolo e de tine”.
Satisfacția s-a prelungit puțin când mi-am adus aminte de Liiceanu. Felul în care s-a purtat el cu mine nu poate fi comentat. Pot doar să spun că îmi pare rău că l-am cunoscut. Cred că ăsta e marele risc atunci când cunoști persoane cu aureole: pur și simplu aureolele lor se fac praf. Cine e curios, poate citi următoarele:
Satisfacția s-a prelungit puțin când mi-am adus aminte de Liiceanu. Felul în care s-a purtat el cu mine nu poate fi comentat. Pot doar să spun că îmi pare rău că l-am cunoscut. Cred că ăsta e marele risc atunci când cunoști persoane cu aureole: pur și simplu aureolele lor se fac praf. Cine e curios, poate citi următoarele:
„Ah - a început din nou să-și frece mâinile acel cineva mic și ghebos din interiorul meu - Liicene, ai pierdut la Timișoara, nu? Așa-ți trebuie, mă bucur pentru ține. Ești un mafiot duplicitar, care căinezi cultura de câte ori ai prilejul, dar nu faci decât s-o îngropi și mai mult prin rabaturile pe care le percepi și care fac ca o carte să coste de trei ori mai mult decât ar fi normal.”
Ei bine, după ce m-am răcorit astfel, dovedindu-mă un individ mărunt, meschin și vindicativ, m-am gândit că pot face abstracție și de Mitică și de Liiceanu. Și atunci nu-mi rămâne decât să spun: păcat. Timișoara pierde mult prin plecarea lanțului Humanitas. Poate se gândește intelectualul rafinat Robu să facă ceva, să le găsească un spațiu, așa cum am încercat eu odinioară - la nivelul meu, bineînțeles.
Ei bine, după ce m-am răcorit astfel, dovedindu-mă un individ mărunt, meschin și vindicativ, m-am gândit că pot face abstracție și de Mitică și de Liiceanu. Și atunci nu-mi rămâne decât să spun: păcat. Timișoara pierde mult prin plecarea lanțului Humanitas. Poate se gândește intelectualul rafinat Robu să facă ceva, să le găsească un spațiu, așa cum am încercat eu odinioară - la nivelul meu, bineînțeles.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu