Sfîrşitul capitolului e posomorît: Şchioapa va redeveni o mîzgăleala şi-atît
Cînd în casa bunului Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare, unde
Gelsomino îşi îngrijea genunchiul cu beteşug, se află că Bananito ajunsese ministru,
Şchioapa se hotărî să meargă la el cu o cerere, ca să fie slobozite mătuşa
Pannocchia şi Romoletta. Din păcate, mîţa nimeri la palat tocmai după ce
norocul lui Bananito apusese mai repede decît luna cea grăbită de pe cer.
— Dacă vrei să-l vezi pe Bananito, îi spuseseră santinelele, luîndu-o în derîdere,
trebuie să te duci la balamuc. Dar nu e sigur că-ţi vor permite să intri: afară doar de cazul cînd eşti şi tu scrîntită la
minte...
„Lăbuţele
mele, lăbuţe, mă încredinţez vouă, hotărî ea pînă la urmă. Acum, că sunteţi
patru, o să mă ajutaţi să ostenesc mai puţin la căţăratul pe ziduri!"
Balamucul
era o clădire posomorîtă, pătrată, ca un soi de castel, şi împrejmuită de un
şanţ plin de apă. Şchioapa trebui să se resemneze şi să facă totuşi o baie. Se
scufundă, aşadar, în apă, trecu şanţul, se agăţă de zid şi se strecură pe cea
dintîi ferestruică deschisă, care dădea în bucătărie. Bucătarii şi ospătarii
plecaseră să doarmă, afară de un rîndaş care rămăsese să spele podelele şi care
îi strigă:
— Piei
repede, dihanie! Să ştii că aici, noi n-avem resturi de mîncare!
Bietul
de el, era într-adevăr mereu aşa de înfometat, că se îndopa cu toate resturile
de la bucătărie, necruţînd nici ultimul oscior de peşte. Şi-n graba lui de a
izgoni pisica, în care vedea o concurentă, îi deschise una din uşi, o uşă care
dădea pe un coridor lung. Cît cuprindeai cu ochii, la dreapta şi la stînga,
erau aliniate celulele nebunilor. Sau mai bine zis ale prizonierilor, căci nebuni nu erau ei, ci
avuseseră vina de a fi spus în cîteva rînduri adevărul şi nenorocirea de a se
fi auzit, de către jandarmii lui Giacomone, ceea ce spuseseră. Unele celule
erau despărţite de coridor numai prin gratii puternice. Altele erau închise de
trainice porţi de fier, în care se desluşea numai cîte o ferestruică, pe unde
li se introducea mîncarea.
Într-una din acele celule, Şchioapa întîlni pisicile
mătuşei Pannocchia şi, spre marea ei surpriză, dădu peste buna Fido. Cu capul
rezemat una de coada celeilalte, dormeau fiecare şi cine ştie ce visuri
frumoase visau. Şchioapa nu îndrăzni să le trezească, deoarece în clipa aceea
n-ar fi putut încerca ori face nimic pentru salvarea lor. În aceeaşi celulă,
după cum v-aduceţi aminte, era ţinut închis si Calimero Poliţă, căruia toată noaptea nu i se lipea pleoapă de pleoapă
şi care zărind-o pe Şchioapa, începu s-o roage:
— Surioară
scumpă, adu-mi un şoarece, că tu eşti slobodă.
Un şoricel numai. Poate ai vreunul chiar acuma
în gheare.
„Ăsta e
într-adevăr nebun", îşi zise Şchioapa, care nu-l cunoştea, şi închise
vizeta.
In
fundul coridorului se afla o încăpere mare unde dormeau nu mai puţin de o sută
de fiinţe, între care şi mătuşa Pannocchia cu Romoletta.
Dacă lumina ar fi fost mai vie,
cine ştie dacă Şchioapa n-ar fi putut cumva să le vadă şi să le recunoască. Iar
dacă n-ar fi fost adormită, mătuşa Pannocchia putea s-o înhaţe pe Şchioapa de
coadă, după cum avea năravul. Dar lumina era oarbă şi toţi ostaticii
balamucului dormeau, chiar şi Romoletta. Străbătînd încăperea numai în vîrful
labelor, Şchioapa ieşi pe o scară care urca la etajul de sus şi găsi în cele
din urmă, după îndelungi căutări, camera unde era închis Bananito. Pictorul
dormea liniştit, cu mîinile sub ceafă, şi continua să vadă prin vis măreţele
tablouri pe care le va picta el. Într-unul din acele tablouri, printr-o mişcare
neaşteptată, se ivi parcă undeva o spărtură. La mijlocul unui măreţ buchet de
flori, Bananito zări capul unei mîţe care mieuna chiar cu vocea cu care îl
chema Şchioapa. Bananito se trezi şi, uitîndu-se la uşă, înţelese că se află
încă în ospiciu. Dar el băgă de seamă că vizeta uşii era deschisă, iar în micul
său dreptunghi răsărise capul Şchioapei şi auzi mieunatul ei. Acum se trezise
şi nu mai visa.
— Bananito!
Bananito! Ei drăcie, ai un somn ca de plumb.
— Ia te uită, ia te uită! Să
mi se taie mie capul dacă astea nu-s mustăţile Şchioapei.
— Trezeşte-te, te rog. Eu
sunt, Şchioapa. Hai, ca să te convingi. Uite laba pe care tu mi-ai dăruit-o şi
care funcţionează de minune.
Şi cu aceste vorbe, mîţa noastră se subţie ca să poată pătrunde printre
gratii, sări în celulă şi alergă să lingă mîna lui Bananito.
— Am venit să te ajut.
— Îţi mulţumesc, dar în ce fel?
— Încă nu ştiu. Aş putea fura cheile paznicului.
— S-ar trezi.
— M-aş putea apuca de ros
încet şi cu stăruinţă uşa, ca să te scot.
— Da, însă dacă ai avea răgaz
zece ani, poate că ai reuşi chiar să faci în uşa asta de fier o gaură. Hee,
ştiu eu ce mi-ar trebui...
— Anume ce?
— Anume o pilă. Adu-mi o pilă
şi restul, las' pe mine!
— Atunci alerg să caut una.
— Ar fi o cale mult mai
simplă, zise Bananito. Aş putea desena una, dar bandiţii care m-au azvîrlit
aici nu mi-au lăsat la mine nici măcar un vîrf de creion.
— Dacă e vorba numai de atît, exclamă Şchioapa,
uite, îţi sunt aici, la îndemînă, lăbuţele mele. Nu-ţi aminteşti că trei din
ele le-ai făcut cu creta, iar a patra cu o culoare în ulei?
— Desigur, dar se vor toci.
Şchioapa nici nu vru s-audă de aşa ceva.
— Fii pe pace, vei putea
întotdeauna să-mi faci altele în locul lor.
— Şi ce-o să fac ca să cobor
pe fereastră?
— Vei desena şi o paraşută.
— Dar cum am să trec peste şanţul cu
apă?
— Vei desena si o barcă.
După ce Bananito a terminat de desenat tot ce trebuia pentru evadare, din lăbuţa Şchioapei mai rămăsese doar un ciot de care nici ea nu
se mai putea servi, ca şi cum cineva i-ar fi
retezat-o de tot.
— Vezi,
zise Şchioapa, bine m-am gîndit eu cînd n-am vrut să-mi schimb numele. Şchioapă am fost, Şchioapă am rămas.
— Îţi voi reface îndată laba,
sări Bananito.
— N-avem vreme. Să plecăm
înainte ca paznicii să se trezească.
Bananito începu să lucreze
de zor cu pila. Din fericire, desenase o pilă care muşca fierul, ca şi cînd acesta ar fi fost doar un miez de banană. În cîteva minute o mare spărtură se căscă în tăblia uşii, iar prietenii noştri putură ieşi prin ea în
coridor.
— Să
trecem să le luăm
pe mătuşa Pannocchia şi pe Romoletta, propuse Şchioapa, şi-apoi
să nu uităm nici de pisici.
Dar zgomotul pilei trezise paznicii care începură un tur de control, să
descopere de unde venea hîrşîitul. Bananito şi Şchioapa auziră
paşii cadenţaţi care se învîrteau de pe un coridor pe
altul.
— Să încercăm să ajungem la
bucătărie, îl îndemnă Şchioapaa. Dacă nu putem fugi toţi, să fugim cel puţin noi doi. Odată liberi, vom fi mai
de folos decît ca ostatici.
Cum o văzu pe Şchioapa
reapărînd prin bucătărie, rîndaşul începu iarăşi s-o
ocărască:
— Nu e mult de cînd te-am gonit, nesătulo. Vrei chiar să-mi furi pîinea de la
gură? Ieşi afară, uite colo fereastra; ieşi pe-aici şi dacă te îneci în apa din şanţ, apoi atîta pagubă-n ciuperci.
Şi omul era aşa de înfuriat, că
nici nu-l băgă în seamă pe Bananito: el nu vedea decît pisica, nu se temea decît de concurenţa ei. Bananito îşi legă paraşuta, pregăti barca
s-o aibă gata, o prinse pe Şchioapa în braţe şi zise:
— Gata!
— Da, da, repede, repede,
bombăni rîndaşul, şi să nu te mai prind pe-aici.
Numai după ce Bananito se aruncă pe fereastră, rîndaşul avu bănuiala că
ceva nu fusese în regulă.
„Dar celălalt cine o fi
fost?" se întrebă el, scărpinîndu-se în cap. Ca să abată
nenorocirea de la dînsul, se hotărî să-şi ţină gura. Oricine-l va întreba ceva, n-a văzut şi
n-a auzit nimic. Scoase apoi din grămada de gunoaie un cotor de varză şi-l înşfacă bine, rupîndu-l cu dinţii, sugîndu-l cu nespusă poftă.
Fuga lui Bananito fusese descoperită cu puţin timp înainte. De la toate
ferestrele balamucului, paznicii scoteau strigăte:
— Ajutor! Alarmă! A şters
putina un nebun periculos!
Bananito şi Şchioapa, ghemuiţi în barcă, vîsleau cu mîinile, ca să poată
trece şanţul. Şi nu ajunseră prea departe cînd, cu căruciorul său de trenţe, bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare ghici planurile Şchioapei:
— Ascundeţi-vă repede
aici, dedesubt, şopti bătrînul telal.
El îi urcă în cărucior şi-i acoperi cu o grămadă de cîrpe. Paznicilor,
care îi prinseră din urmă, telalul le arătă alt drum, încotro, chipurile, ar fi
fugit nebunii.
—
Uite într-acolo au fugit, în partea aceea.
— Dar tu cine esti?
— Eu-s un biet telal. M-am
oprit să mă odihnesc. Şi ca să le facă într-adevăr dovada că e obosit, se aşeză
pe oiştea căruciorului, aprinzîndu-şi pipa. Sărmanul Benvenuto! El ştia prea bine că dacă mai stă mult în acea poziţie, îi vor
ieşi alţi şi alţi peri albi, şi-n numai cîteva minute, alţi ani de viaţă îl vor
părăsi. Dar aşa era el şi
pace.
„Anii pe care-i pierd, gîndea el, vor prelungi viaţa altcuiva. Eu cu
viaţa şi cu moartea sunt la egalitate."
Şi trimise un nor de fum în nasul paznicilor care nu-i dădeau pace. Din
păcate însă, chiar în aceea clipă, Şchioapa începu să simtă mîncărime pe la
nări: zdrenţele sub care stătea îngropată erau
colbuite, aşa încît numai un rinocer ar fi putut spune că-s parfumate. Mîţa
încercă să-şi strîngă nasul cu lăbuţele de dinainte, ca să-şi împiedice strănutul, dar
îşi aminti mult prea tîrziu că nu mai avea în faţă
decît una singură. Aşa că strănutul său izbucni cu atîta străşnicie, încît stîrni un adevărat nor
de praf. Şi ca să
nu-l trădeze pe Bananito, Şchioapa preferă să sară din cărucior şi s-o tulească.
— Ce s-a întîmplat? întrebară paznicii.
— Ia, un cîine, răspunse
Benvenuto. O javră care se ascunsese printre trenţele mele. Uite-l colo, cum fuge şchiopătînd.
— Dacă fuge, ziseră paznicii, poate că n-o fi cu conştiinţa curată. Să-l urmărim mai bine.
Şchioapa le auzi paşii greoi, îi simţi dînd alarma şi se bucură:
„Dacă mă urmăresc pe mine îi lasă-n pace pe Benvenuto şi pe
Bananito".
Cu paznicii tîrîş după ea şi cu
limba scoasă, pisica străbătu oraşul. Iată, se
zăreşte piaţa palatului şi uite şi coloana în vîrful căreia
Şchioapa a petrecut cîndva o noapte liniştită.
„Încă un salt, îsi îndemna ea
lăbuţele, si voi fi în siguranţă."
Dar lăbuţele o ascultară cu prea mult elan: în loc să se apuce cu ele de coloană şi să se caţere pînă-n creştetul ei, Şchioapa se pomeni de-a dreptul lipită de coloană. Redevenise un desen,
adică o mîzgălitură de mîţă cu trei labe. Lipită de monument, nu-i displăcea,
fiindcă paznicii rămăseseră, după cum ei înşişi scriseră în raport, „cu
buzele umflate".
— Unde a dispărut? se întrebau.
— L-am văzut sărind pe coloană.
— Dar nu se mai vede nimic.
— Ba priviţi, uite o mîzgălitură. E
o pisică desenată de vreun ştrengar cu creta şterpelită de la şcoală.
— Deh, hai să mergem. Mîzgăliturile
nu-s treaba noastră.
Intre timp, Benvenuto împinsese de
cărucior pînă acasă, oprindu-se din cînd în cînd să răsufle. In vreo două-trei rînduri
el trebui să se aşeze pe oişte, fiindcă nu mai putea de oboseală. De acasă
plecase înainte de a împlini optzeci de ani şi cînd se reîntoarcea avea precis
mai bine de nouăzeci; bărbia îi stătea în piept, ochii i se îngropau în zbîrcituri, vocea o
avea pierită, ca şi cum ar fi ieşit de sub o movilă de praf.
— Bananito,
scoală-te că am ajuns.
Dar între timp Bananito adormise sub
zdrenţe, la căldurică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu