Raiul și Iadul ca locuri de pedeapsă

Supravieţuirea sufletului după moarte, dacă este reală, mi se pare cea mai mare pedeapsă imaginabilă, mai mare decât chinurile iadului. Nu cred că Dumnezeu ar putea inventa ceva mai înspăimântător. Pentru că nimic nu poate fi mai oribil decât să ştii că orice-ai face nu mai poţi schimba ceea ce ţi se întâmplă. De aceea este Iadul îngrozitor - nu pentru chinurile pe care le suporţi acolo, ci pentru că asta se va petrece la infinit. La fel stau lucrurile, însă, şi cu Raiul. Nu poţi trăi la infinit într-un loc unde nu există nici măcar puţin rău - o spaimă, o ameninţare, o durere, o remuşcare, ceva cât de mic care să-ţi tulbure plutirea şi fâlfăitul aripilor. Din acest punct de vedere, Raiul şi Iadul sunt totuna - două locuri unde eşti condamnat să rămâi pentru totdeauna.

În lumea asta, totul se bazează pe dualitate. Bine-rău, urât-frumos, viu-mort, întuneric-lumină, finit-infinit - le-am putea spune simplu yin şi yang. Nu există nimic care să nu-şi aibă reversul, nu există nimic din care să nu poţi ieşi, nimic pentru care să nu existe şi o stare opusă. Asta e însăşi esenţa existenţei în lumea pe care o cunoaştem. Pe cealaltă lume, după moarte aşadar, Dumnezeu suspendă unul din termeni. Dacă te duci în iad, ai parte numai de rău, de urât, de durere, de întuneric etc. În Rai ai parte numai de bine, de frumos, de lumină şi tot aşa. Prin urmare, după moarte unitatea Yin-Yang este desfăcută şi tu eşti atuncat în zona neagră sau în cea albă. Dar atenţie, şi cei care merg în Iad, şi cei care se duc în Rai, rămân acolo la infinit, prin urmare şi unora şi celorlalţi li se suspendă posibilitatea de a reveni la finitudine. Altfel spus, atât pedeapsa cât şi răsplata sunt forme de suspendare a dualităţii. Dar lipsa dualităţii este un rău în sine, pentru că îmi anulează orice posibilitate de a renunţa la starea în care mă aflu.
Dacă Dumnezeu este infinit bun, cum se spune, trebuie să se fi gândit şi la asta şi să fi pus la punct o ieşire din impas. Aşadar, presupun că ar trebui să existe atât sfârşitul chinurilor din Iad, cât şi sfârşitul vieţii minunate din Rai. Ambele urmate de aneantizare.