I-am criticat pe nemţi în mod constant pentru modul în care conduc prin oraşele lor. De mii de ori i-am înjurat ca un birjar, am făcut gesturi exasperate, am construit îndemnuri de genul "mişcă-te băi cheagule de sânge", am clătinat din cap dezaprobator. Sigur că nu am deschis portiera, precum cocalarii, nu m-am dat jos la ei, dar nici impasibil n-am rămas când i-am văzut cum încetinesc la o sută de metri de semaforul verde în loc să accelereze ca să nu prindă roşu, când am stat după ei aşteptând să facă dreapta cu viteza cu care merge dricul etc etc.
Astăzi, în sfârşit, am avut înţelegerea fenomenului şi mi-a părut rău că m-am repezit să-i critic pe nemţi. Eram în trafic la Timişoara şi, brusc, mi-am dat seama că mă simt continuu în pericol conducând pe străzile acestui oraş. Din laterale apăreau taxiuri mergând cu mare viteză, care opreau la 10 centimetri de portiera mea; tot felul de indivizi continuau să treacă prin faţa mea după ce pe sensul meu era verde; diverşi nevropaţi claxonau pe oricine îi stânjenea cât de puţin în mersul lor triumfal; în anumite locuri maşinile virau brusc către mine ca să ocolească gropile de tip Ciuhandu (preluate de Robu, nu-i vorbă, dar ele sunt din anii de glorie ai celui care a lăsat Timişoara să se scufunde timp de 16 ani). Despre pietoni nu mai vorbesc - cerşetori la semafoare, bătrâni trecând strada pe unde apucă, ce mai, o adevărată babilonie. Şi cum stăteam eu să aştept la o trecere, mi-am dat seama că aşa ceva nu se întâmplă nicăieri în Germania. I-am înjurat eu, nu-i vorbă, pe nemţi de le-au mers fulgii, însă tot ca ei e mai bine: pe străzile lor, mergând ca ei, te simţi în siguranţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu