Se afla prin părţile asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 şi 330. Aşa
încât se apucă să-i viziteze, ca să-şi caute de lucru pe-acolo şi ca să se
instruiască.
Pe cel dintâi asteroid trăia un rege. Regele şedea, înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă, dar în acelaşi timp măreţ.
Pe cel dintâi asteroid trăia un rege. Regele şedea, înveşmântat în purpură şi în hermină, pe un tron lipsit de orice podoabă, dar în acelaşi timp măreţ.
- A! Iată un supus! strigă regele
când îl zări pe micul prinţ.
Şi micul prinţ se întrebă:
- Cum poate oare să mă
recunoască, de vreme ce niciodată nu m-a mai văzut?
Dar nu ştia că lumea,
pentru regi, e un lucru foarte simplu. Oamenii sunt, toţi, nişte supuşi.
- Vino mai aproape, să te văd mai bine, îi spuse regele, deosebit de mândru că e rege pentru cineva.
Micul prinţ căută cu privirea un loc, ca să se aşeze, dar falnica hlamidă de hermină încurca întreaga planetă. Rămase de aceea în picioare şi, obosit cum era, începu să caşte.
- Datina la curte nu îngăduie să caşti când e regele de faţă, îi spuse monarhul. Nu-ţi dau voie să caşti.
- Nu mă pot opri, răspunse
micul prinţ, fâstâcit. Vin de la drum lung şi sunt nedormit...
- Dacă e aşa, zise regele,
îţi poruncesc să caşti! De ani de zile n-am mai văzut pe nimeni căscând.
Căscatul e o raritate pentru mine. Haide! Mai cască. E o poruncă.
- Mi-e ruşine... nu mai pot... rosti micul prinţ roşind.
- Hm! Hm! făcu regele. Dacă e aşa, îţi... îţi poruncesc ba să caşti, ba să...
- Mi-e ruşine... nu mai pot... rosti micul prinţ roşind.
- Hm! Hm! făcu regele. Dacă e aşa, îţi... îţi poruncesc ba să caşti, ba să...
Se cam bâlbâia şi părea
jignit.
Căci regele ţinea cu străşnicie ca nimeni să nu-i încalce autoritatea. Nu îngăduia nesupunerea. Era un monarh absolut. Fiind însă foarte cumsecade, nu dădea decât porunci chibzuite.
Căci regele ţinea cu străşnicie ca nimeni să nu-i încalce autoritatea. Nu îngăduia nesupunerea. Era un monarh absolut. Fiind însă foarte cumsecade, nu dădea decât porunci chibzuite.
„Dacă i-aş porunci, avea obiceiul să spună, dacă eu i-aş porunci unui
general să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu s-ar supune,
n-ar fi vina generalului. Ar fi vina mea.”
- Aş putea să mă aşez?
căută să afle, cu sfială, micul prinţ.
- Îţi poruncesc să te
aşezi! răspunse regele, trăgând cu măreţie o pulpană a hlamidei sale de
hermină.
Micul prinţ avea însă o nedumerire. Planeta era mică de tot. Atunci, peste cine domnea regele?
- Măria ta, zise el. Cer iertare că întreb...
Micul prinţ avea însă o nedumerire. Planeta era mică de tot. Atunci, peste cine domnea regele?
- Măria ta, zise el. Cer iertare că întreb...
- Îţi poruncesc să
întrebi! se grăbi să spună regele.
- Măria ta... peste cine
domneşti?
- Peste tot, răspunse
regele cu aerul cel mai firesc.
- Peste tot?
- Peste toate astea? zise
micul prinţ.
- Peste toate astea! răspunse regele.
Căci nu era numai un monarh absolut, ci şi un monarh universal.
Regele, cu un semn uşor, îi arătă planeta lui, celelalte planete şi stelele.
- Peste toate astea! răspunse regele.
Căci nu era numai un monarh absolut, ci şi un monarh universal.
Regele, cu un semn uşor, îi arătă planeta lui, celelalte planete şi stelele.
- Şi stelele te-ascultă?
- De bună seamă, zise
regele. Numaidecât m-ascultă. Căci nu îngădui nesupunerea.
Asemenea atotputernicie îl
minună pe micul prinţ. Dacă el ar fi avut-o, ar fi putut să privească, nu doar
patruzeci şi patru, ci şaptezeci şi două, sau chiar o sută, sau chiar douăsute
de apusuri de soare într-o singură zi, fără a mai fi nevoie să mute scaunul din
loc! Şi fiindcă la amintirea micii lui planete părăsite îl cam încerca
tristeţea, cuteză a-i cere regelui să-i facă un hatâr:
- Aş vrea să văd un
asfinţit de soare... Fă-mi această plăcere... Porunceşte soarelui să
asfinţească...
- Dacă eu i-aş porunci
unui general să zboare din floare în floare, asemeni unui fluture, ori să scrie
o tragedie, ori să se prefacă într-o pasăre de mare, şi dacă generalul nu mi-ar
îndeplini porunca, cine-ar fi de vină? El sau eu?
- Măria ta, zise cu
hotărâre micul prinţ.
- Întocmai. Trebuie să
ceri de la fiecare numai ceea ce poate fiecare să dea, spuse mai departe
regele. Autoritatea se bizuie, înainte de orice, pe raţiune. Dacă-i porunceşti
poporului tău să se azvârle în mare, el se va răzvrăti. Am dreptul de a cere
supunere, pentru că poruncile mele sunt înţelepte.
- Şi asfinţitul meu de
soare? îi aminti micul prinţ care, atunci când punea o întrebare, nu uita
niciodată de ea.
- Vei avea şi-un asfinţit
de soare. Voi da această poruncă. Dar cunoscând legile ocârmuirii, voi aştepta
până când împrejurările vor fi prielnice.
- Şi asta cam când va fi?
vru să afle micul prinţ.
- Hm! Hm! răspunse regele,
care începu să caute într-un calendar gros. Hm! Va fi pe la... pe la... va fi
astă-seară, pe la ora şapte şi patruzeci de minute! Şi vei vedea cât sunt de
ascultat.
Micul prinţ începu să
caşte. Îi părea rău după apusul de soare. Şi apoi, locul era cam plictisitor.
- Nu mai am nici o treabă
pe-aici, îi spuse regelui. Am să plec mai departe!
- Nu pleca, zise regele,
care era nespus de mândru să aibă un supus. Nu pleca, te fac ministru!
- Ce fel de ministru?
- De... justiţie!
- Dar n-am pe cine judeca
aici!
- Nu se ştie, zise regele.
Încă nu mi-am străbătut regatul tot. Sunt tare bătrân, loc pentru caleaşcă n-am
şi ostenesc dacă umblu pe jos.
- Ei! Dar am văzut chiar
eu, zise micul prinţ aplecându-se, ca să mai arunce o privire de partea
cealaltă a planetei. Nici acolo nu e nimeni...
- Te vei judeca, atunci,
pe tine însuţi, spuse regele. E lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine însuţi
e mult mai greu decât a-l judeca pe altul. Dacă ajungi să te judeci cum
trebuie, înseamnă că eşti cu-adevărat un înţelept.
- Eu, zise micul prinţ, aş
putea să mă judec pe mine însumi oriunde m-aş afla. Nu-i nevoie să rămân aici.
- Hm! Hm! făcu regele,
cred că pe planeta mea se află pe undeva un guzgan bătrân. Îl aud noaptea. Ai
putea să-l judeci pe acest guzgan bătrân. Îl vei condamna din când în când la
moarte. Astfel, viaţa lui va atârna de felul în care vei împărţi dreptatea.
Să-l graţiezi însă de fiecare dată, ca să-l ai mereu. Nu e decât unul.
Însă micul prinţ, închind
cu pregătirile de plecare, nu voia să-l mâhnească defel pe bătrânul monarh:
- Dacă măria ta ar dori să
mă supun numaidecât, mi-ar putea da o poruncă înţeleaptă. Mi-ar porunci, de
pildă, să plec într-un minut. Mi se pare că împrejurările sunt prielnice...
Cum regele nu-i dădu nici
un răspuns, mai întâi micul şovăi, apoi, cu un oftat, porni la drum.
- Te fac ambasadorul meu! se grăbi atunci să strige regele. Era plin de măreţie şi de autoritate.
„Ciudaţi mai sunt oamenii mari!” îşi spuse micul prinţ,
continuându-şi călătoria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu