Şeful gărzii nu era un nătîng,
ci, dimpotrivă, un ins de o viclenie cum nu întîlneşti la orice pas.
„Omul acesta, calcula el în timp ce-l
însoţea pe Bananito către palatul regal, preţuieşte tot atîta aur cîtă greutate
are, ba poate chiar cîteva chintale peste. Şi întrucît casa mea de fier e
destul de încăpătoare, ce noimă ar avea ca atîtea kilograme de aur să nu nimerească
în ea? De-abia ar fi să stea la răcoare şi la adăpost de şoareci. Negreşit că
regele îmi va da o frumoasă răsplată pentru fapta mea."
Totuşi speranţele lui fură
spulberate. Încunoştinţat de întîmplare, regele Giacomone porunci să fie adus
pictorul înaintea lui şi, cînd îi fu înfăţişat, pe şeful gărzii îl lăsă rapid
să părăsească odaia, spunîndu-i doar atît:
— Pentru
descoperirea ta, ţi se va înmîna o medalie de merit.
„Ce-mi trebuie? murmura pentru
sine şeful gărzii, ce pot face cu o medalie de merit? Doar am pînă acum
douăzeci şi patru şi toate de carton: dacă mi-ar fi locuinţa plină de măsuţe
care şchioapătă, le-aş putea pune sub picioarele mai scurte ale uneia sau
alteia, ca să nu se mai clatine, dar aşa..."
Dar să-1 lăsăm pe şeful gărzii să
bolborosească şi să-şi vadă de treburile lui, iar noi să asistăm la întîlnirea
dintre Bananito şi regele Giacomone.
Netulburîndu-se că se găseşte în
faţa puternicului său suveran, pictorul răspunse liniştit la întrebările
acestuia, fără a înceta nicio clipă să admire minunata perucă portocalie care
îi strălucea pe cap ca un paner cu portocale din piaţă.
— Ce
tot ai de privit?
— Admir
părul Maiestăţii Voastre.
— Te
vei pricepe ca să-1 pictezi la fel?
Tainica speranţă a lui Giacomone
era că Bananito va şti să-i picteze, de-a dreptul pe chelie, un păr atît de frumos,
încît să pară păr adevărat, adică păr pe care nu mai eşti nevoit să-1 scoţi
pentru a-1 aşeza în scrin, atunci cînd te duci la culcare.
— Chiar aşa de frumos, cu siguranţă că nu,
răspunse Bananito, gîndindu-se că nu strică să-1 măgulească. De fapt îi era
milă de bietul om, atît de chinuit de obsesia cheliei sale. Atîta lume îşi taie
părul scurt, scurt, pentru ca să nu se mai ostenească să-1 pieptene: şi apoi
ce, parcă oamenii se judecă după culoarea părului? Chiar dacă ar fi avut cel
mai frumos păr negru, în cîrlionţi, adică un păr natural, Giacomone ar fi rămas
acelaşi tîlhar şi acelaşi pirat pe care îl cunoşteau cu toţii.
Suspinînd, regele părăsi pentru
moment ideea de a-şi picta un cap nou. Şi hotărî, va să zică, să se folosească
din plin de talentul lui Bananito pentru a trece în istorie drept un mare
monarh.
— Te
voi numi, îi spuse el pictorului, ministrul grădinii zoologice. În această
grădină nu vor fi animale: trebuie să le desenezi tu. Şi eu te rog să nu
lipsească niciunul.
„Tot mai bine ministru, decît la
zdup", se gîndea Bananito. Şi la începutul serii, sub ochii miilor de
privitori adunaţi, a desenat, dîndu-le viaţă, sute de animale de toate speciile
şi de toate genurile: lei, tigri, crocodili, elefanţi, papagali, broaşte
ţestoase, pelicani. Şi cîini, chiar şi cîini: dulăi, ogari, pechinezi, baseţi
care lătrau toţi deodată, laolaltă, stîrnind protestele gălăgioase ale
curtenilor.
Unde o să ajungem, şuşoteau ei,
dacă Maiestatea Sa le dă voie cîinilor să latre? Aşa ceva e împotriva legii. Cu
asemenea pilde rele în faţa ochilor, poporului îi vor intra în cap idei
primejdioase.
Dar Giacomone dăduse ordine să
nu-l sîcîie nimeni pe Bananito şi să-l lase să facă tot ceea ce-i căşuna lui,
aşa încît curtenii trebuiau să înghită şi să tacă.
Pe măsură ce el le crea,
animalele lui Bananito intrau în cuşti. În bazine stăteau urşi albi, foci şi
pinguini, pe aleile parcului vedeai aşteptînd măgăruşi sarzi, anume scorniţi
ca să plimbe cu trăsurelele copiii.
In seara aceea Bananito nu se
putu înapoia la mansarda lui: regele îi dădu o cameră în palat şi îi puse zece
santinele de pază în faţa uşii, de teamă să nu se cărăbănească.
In ziua următoare, nemaifiind
nimic de născocit şi de făcut în grădina zoologică. Bananito a fost numit
ministrul produselor alimentare sau, cum spuneau ei, Primul papetar al
statului. Ii pregătiră o mescioară cu toate cele de trebuinţă, spre a picta în
faţa porţii palatului, şi lumea îi putea cere orice ar fi vrut să mănînce.
La început, cîte unul ramînea
mofluz, căci dacă îi cerea lui Bananito cerneală, după obiceiul pămîntului, ar
fi trebuit să primească pîine (aşa cum se înţelegea în limbajul mincinoşilor),
însă Bananito nu ştia multe şi îi desena la repezeală o frumoasă sticlă de
cerneală şi numaidecît se descotorosea de el:
— Mai
departe, să vină altul.
— Păi
ce-i bătaia asta de joc? bolborosea nenorocitul cu pricina. Nu izbutesc şi eu
să beau şi să mănînc.
Foarte curînd lumea află însă că,
dacă voia să aibă de la Bananito, într-adevăr, ceea ce dorea, apoi trebuia să
se folosească de numele adevărate ale lucrurilor, adică de acelea pînă atunci
neîngăduite.
Curtenii erau scandalizaţi la
culme:
— Lucrurile
se îndreaptă spre dezastru, spuneau ei, cu nişte mutre livide. Pasul ăsta ne va
duce de-a dreptul în prăpastie. Să vedeţi că nimeni n-o să mai spună minciuni.
Oare ce s-o fi întîmplat, Dumnezeule, cu regele Giacomone?
Regele Giacomone însă aştepta
să-şi învingă şovăiala de a-i cere lui Bananito un păr adevărat, pe care să-l
poarte pe cap fără teamă de bosumflările vîntului, lăsîndu-l între timp să
scornească tot ce-i flutura lui prin minte şi neîngăduind împotrivire din
partea cuiva. Curtenii îndurau, însă cu amărăciune, şi înghiţeau toate astea
mai departe, pînă ajunseră cu stomacurile tobă de atîtea lucruri neplăcute.
Şi generalii la rîndul lor înghiţeau
şi răbdau.
— Iată
aici, ziceau, avem, în sfîrşit, sub mînă, un tip ca pictorul ăsta şi noi ce-i cerem
să facă? Prăjeli, orătănii diavoleşti, pungi cu cartofi prăjiţi, turte dc ciocolată...
Dar nouă ne vor trebui tunuri, tunuri cu care am putea pregăti o armă de nebiruit
şi am putea mări regatul.
Un general mai războinic decît alţii
merse de-a dreptul la Giacomone să-i vorbească. Şi bătrînul pirat prinse ideea,
iar sîngele în vine începu să-i clocotească.
— Tunuri!
exclamă el încîntat, cît mai multe tunuri, şi vase de război, şi avioane, şi dirijabile.
Pe cornul lui Belzebut, chemaţi-l numaidecît la mine pe Bananito!
Oho! Erau ani şi ani de cînd credincioşii
săi nu-1 mai auziseră invocînd cornul lui Belzebut, blestemul cel mai scump inimii
lui, de pe vremea cînd, stînd în picioare pe puntea de comandă a navei de pirat,
ţinea cîte o cuvîntare echipajului, înainte de a porni la atac.
Împărţirea hranei fu pe dată întreruptă,
Bananito fiind adus în faţa regelui şi a marelui său stat-major. Uriaşe hărţi geografice
se întinseră pe pereţi, iar curtenii aduseră o lădiţă cu steguleţe, ca să însemne
punctele viitoarelor victorii.
Bananito îi ascultă cu mult calm,
fără să-i oprească din înflăcăratele lor revărsări oratorice. Dar cînd îi dădură
hîrtie şi creion, ca să înceapă fără zăbavă fabricarea tunurilor după modelul său,
pictorul scrise în mijlocul unei coli, cu litere mari de tipar, un frumos „NU",
înconjurînd cu hîrtia toată sala, ca să fie pe deplin sigur că toţi au văzut-o.
— Domnii
mei, le răspunse apoi, dacă vi-i cheful să beţi o cafea bună, care să vă
limpezească ideile, eu sunt gata să v-o prepar în mai puţin de un minut. Dacă
vreţi fiecare cîte un cal, ca să mergeţi la vînătoare de vulpi, eu vă voi
desena la toţi numai cai pur-sînge, dar tunurile acelea să le uitaţi. De la
mine nu le veţi avea niciodată.
De parcă s-ar fi vestit sfîrşitul
lumii, în acea clipă începură care mai de care, claie peste grămadă, să urle şi
să izbească de furie cu pumnii în masă. Iar Giacomone, simţind că i se face pur
şi simplu rău, arătă printr-un semn către careva din servitorii lui că vrea să se
apropie şi, cînd acela veni lîngă dînsul, îi dădu un ghiont puternic în spate.
— Capul,
capul, se auziră glasuri care strigau. Să-i fie tăiat lui Bananito capul!
— Să
facem într-aşa fel, zise Giacomone în cele din urmă, încît să nu-i tăiem capul,
ci să-i dăm răgazul de a şi-l schimba. Mie îmi pare limpede ca lumina zilei că
omul acesta — poate tocmai pentru că e un geniu — are şi puţină scrînteală.
Să-1 băgăm deci, pentru cîteva zile, în ospiciu.
Curtenii şuşotiră că hotărîrea
era foarte îngăduitoare şi mărinimoasă, dar ştiau şi ei că Giacomone încă nu
renunţase de tot la ideea cu părul pictat de Bananito, şi de aceea se potoliră.
— In
timpul acesta, continuă Giacomone, nu trebuie să i se îngăduie să deseneze ori
să picteze.
Iată, prin urmare, cum ajunse
Bananito să fie aruncat în balamuc şi închis într-o celulă izolată, fără hîrtie
la îndemînă, fără creion şi fără pensulă. Nu avea la el nici măcar o bucăţică
de cărămidă ori de tibişir, iar pereţii toţi erau capitonaţi şi nu se putea
desena pe ei nici măcar cu sînge. Astfel că Bananito, neavînd putinţa de a da — pentru
moment — naştere unor noi capodopere, trebuia să se resemneze.
El se întinse pe patul de
scînduri, cu mîinile sub căpătîi, privind plafonul care era nespus de alb şi
prin faţa ochilor i se perindau viziuni deosebit de frumoase: tablouri cărora
urma să le dăruiască grai atunci cînd avea să iasă de acolo.
Că va ieşi, nu se îndoia nici
măcar o singură clipă de acest lucru.
Şi această credinţă era o
credinţă întemeiată, deoarece încă din acel moment cineva se îngrijea de salvarea
sa. Cred că numele salvatorului vă
stă pe limbă: Şchioapa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu