Inalta aventură(1)

           In 1965 aparea in romana cartea lui Edmund Hillary intitulata "Inalta aventura". Scrisa in 1955, cartea relateaza ascensiunea lui Hillary din 1953 pe muntele Everest. Impreuna cu serpasul nepalez Tenzing Norgay, Edmuln Hillary a ajuns pe varf, fiind primul om care a reusit aceasta performanta.

            Prin 1975 am dat de "Inalta aventura" in biblioteca unei batrane la care locuiam in gazda. Am citit-o pe nerasuflate si, bineinteles, mi-am dorit sa urc si eu pe Everest. Visul meu nu s-a implinit, insa pasiunea mea pentru inaltimi a inflorit. Pana la sfarsitul studentiei, atacasem destule trasee nu chiar usoare din Bucegi si din Piatra Craiului. O sa povestesc despre ele, dar pana atunci, iata si povestea lui Edmund Hillary, scrisa de el insusi.

Primii paşi        
          Pînă la vîrsta de şaisprezece ani nu văzusem încă muntele, îndeletnicirea prosperă a tatălui meu — albinăritul — mă împiedicase pînă atunci să mă bucur de răgazul vacanţelor, în schimb ajunsesem să învăţ şi eu meseria tatii, chiar înainte de a împlini treisprezece ani.

           În iarna anului 1935 pusesem ceva bani deoparte şi mi s-a dat voie să plec într-o tabără şcolară de schi, la Ruapehu, unul din marii noştri vulcani din Noua Zeelandă. Eram atunci în clasa a VI-a şi arătam ca un tinerel înalt, osos şi stîngaci, care era departe de a fi băiatul cel mai isteţ din clasă. Pînă în acel an nu cred că mă depărtasem la mai mult de 50 de mile de Auckland. Auzisem poveşti minunate de la ceilalţi băieţi despre vacanţele petrecute la schi, dar ele nu mă atrăgeau prea mult; singura mea dorinţă era să pot colinda lumea.

            Am văzut pentru prima dată zăpadă, cînd am coborît din tren, la miezul nopţii, în gara National Park. Nu era multă, dar ne-a cuprins pe toţi o bucurie de nedescris şi în cîteva clipe, bulgări de zăpadă, tari ca fierul, zburau prin aer din toate părţile; mai tîrziu, pe cînd autobuzul nostru urca încet spre „castelul" aşezat sus pe coasta muntelui, priveam cum farurile sale puternice dădeau viaţa în întuneric unei lumi scînteietoare de basm în care domneau zăpada strălucitoare, pinii pitici şi pîraiele îngheţate. Cînd m-am vîrît în sacul meu de dormit, pe la orele două noaptea, mă simţeam într-o lume nouă, ciudată, plină de senzaţii noi.

          Timp de zece zile am petrecut minunat, schiind şi jucîndu-ne pe coastele de la poalele muntelui, dar nu-mi amintesc să-mi fi aruncat vreodată ochii spre vîrful lui. Ni se spusese că părţile de sus ale muntelui sunt primejdioase; din această cauză nici n-am îndrăznit să mă aventurez spre ele; le priveam doar cu respect şi teamă. M-am întors acasă, cuprins de un entuziasm nemărginit pentru soare, frig şi zăpada — dar mai cu seamă pentru zăpadă!

           După aceea, n-am mai avut prea des prilejul să văd zăpadă. Doi ani din viaţă a trebuit să mi-i petrec la universitate, pînă să-mi conving părinţii că nu eram făcut pentru o carieră academică. Nu cred că eram mai puţin înzestrat decît alţii, dar fără îndoială eram leneş, iar lecţiile de geometrie în spaţiu nu-mi deşteptau niciun interes. Am renunţat aşadar la studii şi am început să lucrez la stupăria tatălui meu, ca muncitor apicol. Duceam o viaţă plăcută în aer liber şi soare, dar care cerea o muncă fizică aspră. În felul ei era o viaţă plină de neprevăzut şi de aventură, o luptă neîncetată împotriva capriciilor vremii şi o agitaţie nebună cînd stupii porneau să roiască toţi deodată.

            Nu puteam şti niciodată dacă recolta avea să fie mare sau mică pînă cînd nu adunam şi ultima livră de miere din stup; totuşi, în lunile pline de frămîntare, cînd albinele culegeau mierea, gîndul unei recolte bogate ne îmbărbăta în lungile şi grelele ceasuri de muncă. Ţin minte că eram nişte optimişti fără leac. În schimb, cînd venea iarna, colindam dealurile împădurite din împrejurimi, învăţînd să mă descurc singur la drumeţie, în timp ce în suflet mi se deşteptau fiorii dorului de necunoscut.

          La douăzeci de ani am făcut prima mea excursie mai lungă, împreună cu un prieten mai în vîrstă, în Insula-de-sud a Noii Zeelande. Printre planurile noastre era şi acela de a petrece două zile la o renumită staţiune turistică, „Ermitajul", aflată în preajma piscurilor uriaşe ale Alpilor sudici.

         Am făcut un drum minunat cu maşina prin munţi, ajungînd la „Ermitaj" îndată după-amiază. Era o zi splendidă, iar piscurile măreţe din jur păreau nişte turnuri înălţate deasupra capetelor noastre. Priveam, stăpîniţi de emoţie, pereţii înalţi şi stîncoşi, gheţarii încleştaţi pe munţi şi povîrnişurile acoperite de zăpezile avalanşelor. Deodată, cuprins de o răscolire ciudată, nu m-am mai putut împotrivi pornirii mele şi m-am hotărît să fac o mică ascensiune. Cel mai apropiat petic de zăpadă care se zărea era sus într-o vale din lanţul munţilor Sealy, în spatele hotelului. Am pornit deci hotărît într-acolo.

       Am urcat multă vreme, împiedicîndu-mă prin grohotişuri, din cauza pantofilor de oraş cu care eram încălţat. Mi-am dat repede seama că zăpada era mult mai departe decît socotisem la început, însă dintr-un imbold necunoscut, am continuat urcuşul. În cele din urmă am ajuns sus la ea. Era o rămăşiţă dintr-o veche avalanşă de zăpadă care astupa albia unui torent de munte. Am urcat entuziasmat pe zăpadă, săpînd cu piciorul un lung şir de trepte în susul şi în josul avalanşei şi apoi, cu sentimentul că am făcut ceva grozav, am coborît pantele lungi pe care le urcasem, înapoi la „Ermitaj".

        Stăteam în salonul hotelului cuprins de neastîmpăr şi de emoţie. Deodată zumzetul conversaţiilor încetă. Mi-am ridicat ochii şi privirea mi s-a oprit asupra a doi tineri vioi şi bronzaţi care intraseră în salon cu aerul unor oameni siguri de ei. Prin jur se auzeau şoapte:

         — Au coborît chiar acum de pe muntele Cook(*)!

      Într-o clipă cei doi deveniră centrul unui grup care-i privea cu admiraţie. În timp ce mă învîrteam, oarecum stingher, în jurul grupului, l-am auzit pe unul din ei spunînd:

        — Eram grozav de obosit cînd am ajuns lîngă limba gheţarului, dar Harry, asemenea unui tigru, aproape că m-a tîrît după el pînă sus pe vîrf.

         Abia după cîţiva ani am aflat că cei doi erau Stevenson şi Dick, renumitul cuplu alpin care tocmai atunci realizaseră pentru prima oară marea traversare a muntelui Cook, de la nord spre sud.

         M-am retras într-un colţ al salonului, gîndindu-mă la monotonia vieţii pe care o duceam, la satisfacţiile pe care trebuiau să le găsească în viaţă cei doi tineri şi din clipa aceea m-am hotărît să devin alpinist.

         « Mîine voi urca şi eu pe unul din vîrfuri, mi-am spus în sinea mea ». I-am împărtăşit ideea şi tovarăşului meu, care a fost întrutotul de acord să încercam. Cum nu aveam însă nici experienţa şi nici materialele necesare, el a propus să luăm cu noi un ghid. După ce toate pregătirile au fost gata, m-am dus la culcare cuprins de neliniştea aşteptării.

            Începutul a fost bun, căci în zori se arăta a fi o dimineaţă frumoasă. Imediat după micul dejun veni să ne ia şi ghidul, la a cărui apariţie nu mi-am putut înfrîna un oarecare simţămînt de dezamăgire: judecind după faţa-i arsă de vînt şi după pălăria lui tiroleză, ai fi spus că era ghid, însă vîrsta-i destul de înaintată şi corpolenţa lui excesivă nu dădeau de loc impresia unui om plin de avînt care să ducă la drum greu. Pe un ton nu prea îmbietor ne-a anunţat că vom ataca împreună vîrful „Olivier", un vîrf mic din lanţul Sealy, chiar deasupra „Ermitajului".

          — Dacă vi se pare prea departe — adăugă el — vom putea petrece după-amiaza pregătindu-ne ceaiul la lacurile din Sealy.

          În sfîrşit am început urcuşul. Ghidul mergea înainte cu pas încet şi regulat; poate prea încet şi prea regulat pentru a-mi fi pe plac, aşa că nu după mult timp am luat-o iute înainte, în sus, pe cărarea îngustă şi abruptă. Aerul rece şi înviorător, precum şi minunatul sentiment de libertate care mă cuprinsese în timp ce mă înălţăm deasupra văii de sub noi, mă îmbiau să urc neobosit tot mai sus, ajungînd în cele din urmă la lacuri cu o jumătate de oră înaintea ghidului nostru. În timp ce acesta aprindea focul pentru a pregăti ceaiul, Brian şi cu mine am făcut o baie în apa rece şi clară a lacului; apoi, cu o foame de lup ne-am repezit asupra merindelor.

            Între noi şi creasta şirului de munţi se întindea o pantă acoperită de zăpadă de vreo 3—400 m.

            Văzînd nerăbdarea mea, ghidul oftă adînc şi se urni cu greu din nou la drum, în susul pantei.

            — Acum facem alpinism cu adevărat, spusei eu.

         Zăpada era plăcută şi tare, aşa încît puteam săpa trepte solide, lovind doar încet cu piciorul. Totuşi, lungimea povîrnişului care se pierdea în urma noastră îmi trezea un simţămînt de teamă astfel că, fără a-mi pierde elanul, am început să merg supus în urma ghidului.

          Sus pe creasta muntelui, am găsit o privelişte încîntătoare: o vale întinsă cu un gheţar masiv, înconjurată de piscuri de o rară frumuseţe.

           Lîngă noi, la o depărtare de cîţiva metri, se înălţa o stîncă. Nu m-am putut stăpîni şi m-am căţărat pe ea într-o clipită. Cuceream pentru prima dată un vîrf de munte.

           A fost cea mai fericită zi din viaţa mea de pînă atunci. Am coborît înapoi la „Ermitaj", iar a doua zi am plecat acasă urmărit de noua mea pasiune pentru munte, care, de atunci, m-a stăpînit într-una.

           Citeam cu nesaţ tot ceea ce se putea scrie despre munţi.

          Însă ceea ce a deşteptat în mine pasiunea pentru alpinism au fost două cărţi: prima, Tabăra şase de Frank Smythe, iar cea de-a doua - Nanda Devi de Eric Shipton.

       Citind cartea lui Smythe am urcat parcă alături de el, pas cu pas, obositoarea pantă nordică a Everestului. Nu-mi închipui să fi trăit vreodată atît de intens o altă carte. Alături de el am îndurat vîntul tăios, gerul aspru şi sforţările disperate de a respira aerul rarefiat al înălţimilor. Iar cînd, în cele din urmă, a fost silit să se întoarcă din drum, după ce urcase pînă la 8 534 de metri, n-am considerat faptul o înfrîngere, ci o victorie.

           Povestea lui Shipton a făcut să vibreze în mine o altă coardă şi e lesne de înţeles, deoarece explorările şi ascensiunile lui pe Himalaya întruchipau pentru un neozeelandez ca mine idealul în privinţa alpinismului. Problemele lui, deşi pe o scară mai mare, se asemănau mult cu ale mele: fonduri băneşti limitate, dificultatea deplasării rapide într-un ţinut inaccesibil şi aspru, obligaţia de a-ţi căra singur proviziile, lupta necontenită cu ploaia, cu intemperiile şi, în fine, însăşi viaţa de pe munte atît de plină de lipsuri.

       Pînă în 1946 făcusem excursii de unul singur şi căpătasem destulă experienţă în ceea ce priveşte organizarea lor. Purtasem poveri destul de grele prin numeroase regiuni accidentate, urcasem foarte multe piscuri mărunte şi unele chiar ceva mai mari. Şi totuşi, la drept vorbind, cunoşteam prea puţin din tehnica urcuşului.

           În acel an am avut însă norocul să-l cunosc pe ghidul Harry Ayres, cel mai de seamă alpinist din Noua Zeelandă, vestit cunoscător al tehnicii escaladărilor pe gheaţă. Harry mă luă sub aripa-i ocrotitoare şi timp de trei veri minunate am urcat împreună măreţele piscuri. Multe lucruri utile am învăţat de la el: cum să tai o treaptă, cînd să o tai, precum şi multe alte subtilităţi pe care le poţi căpăta numai din experienţă.

        În 1950, prietenul meu George Lowe a aprins în mine dorinţa care avea să ne ducă mai tîrziu pe amîndoi în munţii Himalaya. Niciodată nu urcasem cu George, dar eram prieteni vechi iar el avea la activul lui multe ascensiuni grele. În vara aceea, pe cînd coboram împreună gheţarul Tasman, George îmi spuse deodată:

           — Ed, te-ai gîndit vreodată să urci pe Himalaya?

          Era un gînd care-mi încolţise demult în minte şi de aceea i-am răspuns afirmativ fără ezitare, cu emoţia celui care-şi găseşte gîndul în gîndul altuia. Ne-am hotărît în grabă să întocmim un plan, să organizăm un grup şi să ne procurăm banii necesari de drum. Întîmplător, plecam în Anglia peste cîteva luni aşa că aveam posibilitatea să culeg toate informaţiile cu privire la echipamentul şi hrana necesară unei astfel de expediţii.

           La drept vorbind, n-am putut să culeg prea multe informaţii în Anglia, întrucît în Europa, cînd am ajuns era vară şi mai toţi membrii Clubului alpin erau plecaţi în Alpi. Dornic de a cunoaşte şi această regiune am plecat şi eu în Alpi împreună cu alţi doi neozeelandezi cu care am alcătuit un grup şi am făcut împreună o excursie minunată. Mai întîi ne-am dus în Austria, unde ne-am simţit în largul nostru în cabane mari, comode, şi unde suiam o sumedenie de munţi uşori. Alpinismul din Austria se deosebea atît de mult de urcuşul cutezător cu care ne obişnuisem, încît ni se părea un fel de concediu de odihnă de care era bine să profităm cît mai mult, făcînd mereu ascensiuni. De acolo ne-am dus în Elveţia, unde am vizitat cîteva locuri din cele mai cunoscute. Am urcat multe vîrfuri măreţe, dar în general destul de uşoare, probabil fiindcă urmam mai întotdeauna drumul marcat în ghidurile turistice ca „le plus facile". Perioada noastră cea mai activă a fost cînd cinci zile de-a rîndul am urcat cinci vîrfuri de cîte 4 000 metri, în Oberlandul bernez.

         Întîlneam atît de rar zile frumoase în Alpii neozeelandezi, încît căutam să profităm de fiecare din frumoasele zile din Alpii elveţieni.

           Într-o zi, intrînd la poşta din Jungfraujoch ca să ne luăm corespondenţa, am găsit o scrisoare de la George Lowe cu veşti emoţionante. Ne scria că fusese invitat de un grup de prieteni din Noua Zeelandă să participe la o ascensiune în Himalaya. Toţi erau alpinişti de prim rang, care făcuseră nişte planuri straşnice. La propunerea lui, m-au invitat şi pe mine. I-am răspuns imediat acceptînd oferta.

            Cînd m-am întors în Noua Zeelandă organizarea expediţiei era într-un stadiu înaintat.

       Planurile noastre iniţiale erau foarte cutezătoare; o echipă de zece oameni avea să atace piscul Kanchenjunga, de 8578 m. Dar de la început ne-am izbit de greutăţi: timpul trecea şi autorizaţia nu mai venea; începuseră să se ivească probleme financiare. Din această cauză, numărul entuziaştilor începu să scadă treptat, astfel că pînă la urmă am rămas doar patru: Riddiford, Lowe, Cotter şi cu mine.

        Uneori credeam că nu vom mai pleca niciodată, dar Riddiford nu-şi pierdea curajul. Era un bun organizator şi plin de un entuziasm inepuizabil. Pînă la urmă am reuşit să strîngem şi banii necesari. Principala noastră ţintă devenise între timp piscul Muktit Parbat, înalt de 7 242 m, situat în masivul Garhwal din Himalaya. Eram în inima Himalayei cînd am aflat vestea unei noi expediţii de recunoaştere pe Everest.

           Cineva ne trimisese un articol decupat dintr-un ziar care ne-a fost adus în tabără de curierul nostru special. Ştirile erau emoţionante şi ne răscoleau sufletul. Cît n-am fi dat şi noi să participăm la o asemenea expediţie!

          Am citit cu nesaţ tot ce spunea articolul. Toate expediţiile precedente — ne informa articolul — folosiseră drumul prin Tibet, încercînd să atace vîrful Everest pe pantele lui nordice. Din 1921 se organizaseră pînă atunci şapte expediţii şi deşi alpiniştii înfăptuiseră acte de un curaj nemaiîntîlnit şi de o rezistenţă uimitoare, niciunul nu a putut urca mai sus de un punct situat cam la 300 m sub vîrf. Era ca şi cum ar fi existat o barieră invizibilă la 8 534 m, peste care niciun om nu putea trece. După aceste expediţii, timp de mai bine de zece ani muntele fusese complet abandonat.

          Everestul era situat pe frontiera dintre Tibet şi Nepal. Ce e drept, partea nepaleză a muntelui, foarte abruptă, era socotită de toată lumea inaccesibilă, iar nepalezii interziseseră întotdeauna cu stricteţe europenilor să vină în ţara lor. Acum însă Nepalul adoptase o politică mai deschisă.

            În 1950, doi celebri alpinişti, americanul Houston şi englezul Tilman, au primit autorizaţia de a călători prin Nepalul de vest pînă la poalele muntelui. Din motive necunoscute, s-au oprit la o distanţă de cîteva mile de munte şi s-au întors, declarînd că după părerea lor nu există nicio posibilitate de a găsi un drum pe partea aceea a Everestului.

      Cunoşteam multe din aceste amănunte, dar articolul scria în continuare: „În ciuda acestor ştiri descurajante, o nouă expediţie de recunoaştere de proporţii mai mici va porni în toamna anului 1951 — adică numai peste cîteva luni — să cerceteze posibilităţile de a ajunge la munte pornind dinspre sud. Şi expediţia va fi condusă de nimeni altul decît de însuşi Shipton".

            Cu invidie în glasuri, am discutat apoi toţi patru despre emoţiile puternice pe care ar trebui să le simtă cel care participă la o expediţie pe Everest. Apoi am revenit la preocupările noastre, deşi mai toţi ne făuream în minte tot felul de vise.

           Pînă la acea dată învăţasem multe lucruri despre călătoriile în Himalaya - ce fel de comportare trebuie să ai faţă de culii care au stări de spirit foarte schimbătoare şi cum să te comporţi faţă de băştinaşi. De foarte multe ori însă, istoviţi şi vlăguiţi, pierdeam şi ultimul dram de voinţă în aerul rarefiat şi greu de respirat al marilor înălţimi. Dar învăţam mereu lucruri noi şi le învăţam repede, iar Lowe şi cu mine formam un cuplu plin de energie şi de optimism. Am făcut împreună expediţia de recunoaştere a marilor gheţari de la poalele lui Mukut Parbat şi am descoperit o trecere peste meterezele lui formidabile. Tot împreună am pus bazele taberei a III-a la 6400 m. La 11 iulie, Riddiford, Cotter şi Pasang pornind de la această tabără au atins, după multe eforturi, vîrful lui Mukut Parbat.

          Cînd ne-am întors la Ranikhet eram slabi, epuizaţi şi fără un ban în buzunar dar, cu toată modestia noastră, ni se citea uşor pe faţă mîndria de a fi cucerit şapte noi piscuri.

            În momentul cînd am intrat în holul hotelului, neraşi şi murdari, portarul ne-a înmînat o telegram: era o invitaţie pentru doi dintre noi de a participa la expediţia lui Eric Shipton.

            Aşadar, porneam la drum spre Everest!

---

(*) Pisc în Noua Zeclandă, 3 764 m, situat în insula sudică.