Luptele
Regina fu primită în Babilon cu dragostea
pe care lumea o are totdeauna faţă de o prinţesă frumoasă care a îndurat
necazuri. Babilonul părea atunci că s-a mai liniştit. Prinţul Hyrcaniei fusese
omorât într-o luptă. Babilonienii, învingători, hotărâră ca Astarte să se
mărite cu acela care va fi înălţat rege. Ei nu voiau ca cea mai înaltă slujbă
din lume, care era aceea de soţ al Astartei şi rege al Babilonului, să atârne
de sforării şi de tertipuri. Toţi jurară că vor înălţa rege pe cel mai viteaz
şi mai înţelept.
La câteva poşte de oraş orânduiră un loc de luptă înconjurat
de un amfiteatru frumos împodobit. Luptătorii trebuiau să vină înarmaţi până-n
dinţi. Fiecare avea în dosul amfiteatrului o încăpere deosebită unde putea să
intre fără să fie văzut şi cunoscut de nimeni. Aveau să fie patru lupte. Acei
care vor avea norocul să învingă patru cavaleri vor trebui după aceea să lupte
unii împotriva altora, iar cel care va rămâne stăpân pe câmpul de bătaie va fi
proclamat câştigător al jocurilor. El va trebui să se întoarcă peste patru zile
cu aceleaşi arme şi să dezlege ghicitorile pe care i le vor spune magii. Dacă
nu va dezlega ghicitorile pe care i le vor spune magii, nu va fi rege, şi
luptele vor trebui să înceapă din nou până când se va găsi un om care să fie
învingător în amândouă aceste încercări, pentru că norodul voia neapărat să
aibă de rege pe cel mai viteaz şi mai înţelept. Regina, în tot acest timp,
trebuia să fie straşnic păzită: i se va îngădui numai să privească jocurile,
acoperită cu un văl. Dar nu avea voie să vorbească cu niciunul din pretendenţi
ca să nu fie nicio părtinire şi nicio nedreptate.
Iată ce veşti trimisese Astarte iubitului
ei, cu nădejdea că el va arăta pentru dânsa mai multă vitejie şi mai multă
înţelepciune decât oricare altul. Zadig plecă rugând pe Venus să-i întărească
curajul şi să-i lumineze mintea. Ajunse la malul Eufratului în ajunul acestei
zile mari. Îşi înscrise stema printre acelea ale luptătorilor, ascunzându-şi
faţa şi numele, aşa cum cerea legea, şi se duse să se odihnească în odăile care
îi fuseseră hărăzite prin sorţi. Prietenul său Cador, care se întorsese în
Babilon după ce îl căutase zadarnic prin Egipt, îi trimise din partea reginei o
cămăşă de zale, o platoşă, o pavăză şi toate armele trebuitoare, îi dădu de
asemenea, din partea lui, un cal persan frumos. Zadig văzu mâna Astartei în
aceste daruri: curajul şi dragostea lui căpătară puteri noi şi o nouă nădejde.
A doua zi, după ce regina veni şi se aşeză
sub un baldachin de pietre scumpe şi toate doamnele şi toate feţele
simandicoase ale Babilonului umplură amfiteatrul, luptătorii intrară în arenă.
Fiecare veni şi îşi depuse stema la picioarele marelui mag. Traseră stemele la
sorţi; a lui Zadig fu cea din urmă. Cel dintâi care ieşi fu un nobil foarte
bogat, numit Itobad, foarte încrezut, puţin curajos, stângaci şi fără duh.
Slujitorii lui îi băgaseră în cap că un om ca dânsul trebuia să fie rege. El le
răspunsese: „Da, un om ca mine trebuie să domnească”. Apoi îl înarmaseră din
cap până în picioare. Purta o platoşă de aur smălţată cu verde, penaj verde, o
suliţă împodobită de panglici verzi. De la început chiar, după felul cum
călărea, toţi văzură că nu unui om ca dânsul avea să-i hărăzească cerul
sceptrul Babilonului. Cel dintâi cavaler care se repezi asupra lui îl scoase
din şa; al doilea îl răsturnă pe spatele calului cu picioarele în sus şi cu
braţele răşchirate. Itobad se ridică, dar aşa de greoi, încât tot amfiteatrul
începu să râdă. Al treilea care veni nici nu catadicsi să mai întrebuinţeze
suliţa: se repezi la el, îl apucă de piciorul drept şi, răsucindu-i-l, îl
răsturnă la pământ. Scutierii Jocurilor veniră în fugă râzând şi îl puseră din
nou în şa. Al patrulea îl apucă de piciorul stâng şi îl răsturnă pe cealaltă
parte.
Il duseră apoi cu huiduieli în odăile lui
unde, după lege, trebuia sa stea peste noapte; şi el spunea, abia mergând:
— Ce întâmpiare pentru un om ca mine!
Ceilalţi cavaleri îşi împliniră datoria
mai bine, Câţiva învinseră doi cavaleri unu! după altul; unii ajunseră chiar
până la trei. Numai prinţul Otam învinse patru. În sfârşit, veni şi rândul lui
Zadig; el scoase din şa patru cavaleri unul după altul, cu multă graţie. Era de
văzut acum cine va învinge: Otam sau Zadig. Cel dintâi purta o armură albastră şi
aurie, cu un penaj la fel; armura lui Zadig era albă. Toate urările de izbândă
se împărţeau între cavalerul albastru şi cavalerul alb. Regina, căreia îi
zvâcnea inima, se ruga cerului pentru culoarea albă.
Cei doi viteji se arătară atât de
sprinteni în mişcările lor, se luptară atât de frumos şi se ţinură atât de bine
în scări, încât toată lumea, afară de regină, dorea să fie doi regi în Babilon.
În sfârşit, după ce îşi osteniră caii şi îşi rupseră suliţele, Zadig se folosi
de un vicleşug. El trecu în dosul cavalerului albastru, îi sări în spate pe
cal, îl apucă de mijloc, îl azvârli jos, se aşeză în şa în locul lui şi începu
să se învârtească cu calul împrejurul lui Otam, lungit la pământ. Tot
amfiteatrul strigă: „Izbândă cavalerului aib!“ Otam, mânios, se ridică şi scoase
sabia: Zadig sări de pe cal cu sabia în mână. Iată-i pe amândoi în arenă,
luându-se din nou la luptă, o luptă în care puterea şi sprinteneala înving rând
pe rând. Penele coifurilor, cuiele platoşelor, ochiurile zalelor sar cât colo
sub mii de lovituri repezi. Ei împung, retează, lovesc în dreapta, în stânga,
în spate, în piept, se dau înapoi, se reped înainte, se măsoară, se întâlnesc,
se cuprind, se încolăcesc ca nişte şerpi, se izbesc ca nişte lei; scântei ţâşnesc
în orice clipă din loviturile ce şi le dau. În sfârşit, Zadig, după o clipă de
reculegere, se opreşte, apoi se repede către Otam, îl răstoarnă, îl dezarmează,
şi Otam strigă:
— O, cavalere alb, trebuie să domneşti în
Babilon!
Regina era în culmea bucuriei. Cavalerul
alb şi cavalerul albastru fură duşi fiecare în odăile lor şi tot astfel şi
ceilalţi, aşa cum spunea legea. Nişte robi muţi veniră să-i slujească şi să le
aducă de mâncare. E lesne de închipuit că pe Zadig îl sluji piticul cel mic al
reginei. Pe urmă fură lăsaţi să doarmă singuri până dimineaţa, când
învingătorul trebuia să-şi aducă stema la marele mag ca s-o arate şi să se facă
cunoscut.
Zadig dormi, deşi îndrăgostit, fiindcă era
foarte ostenit. Itobad, care era alături, nu dormi deloc. În timpul nopţii se
sculă, luă armura albă a lui Zadig cu stema şi puse în loc armura lui verde. În
zorii zilei se duse mândru la mag şi îi spuse că dânsul era învingător. Nu se
aştepta nimeni la asta; fu proclamat totuşi învingător, în timp ce Zadig
dormea. Astarte, uimită şi cu deznădejdea în inimă, se întoarse în Babilon.
Amfiteatrul era aproape gol când Zadig se trezi. Voi să-şi ia armele şi nu găsi
decât armura cea verde. Dar trebuia să şi-o pună fiindcă nu avea altceva. Uimit
şi plin de mânie şi-o puse şi veni astfel îmbrăcat în arenă. Lumea care mai era
în amfiteatru îl primi cu huiduieli. Toţi îl înconjurară şi-i aruncară în faţă
tot felul de batjocuri.
Niciodată vreun om n-a suferit ocări mai
cumplite.
Zadig îşi pierdu răbdarea. Dădu la o parte
cu sabia mulţimea care îndrăznea să-l jignească. Dar nu ştia ce să facă.
Nu putea s-o vadă pe regină; nu putea să
ceară armura albă pe care i-o trimisese ea; ar fi început lumea să vorbească.
Astfel, în timp ce ea era cufundata în durere, el era cuprins de mânie şi de
teamă.
Zadig se
plimba pe malul Eufratului, convins că steaua lui îl osândea să fie nenorocit
fără nicio scăpare şi se gândea la toate necazurile lui, de la întâmplarea cu
femeia care-i ura pe chiori până la întâmplarea cu armura. „Iată ce înseamnă,
îşi spuse el, că m-am trezit prea târziu din somn. Dacă aş fi dormit mai puţin,
aş fi fost rege al Babilonului şi Astarte ar fi fost a mea. Aşadar ştiinţa,
cinstea, curajul nu mi-au adus decât nenorociri. “ Zadig începu să murmure
împotriva Providenţei şi fu ispitit să creadă că totul pe lume era stăpânit de
o soartă rea care-i năpăstuia pe cei buni şi-i ocrotea pe cavalerii verzi.
Supărat era şi din pricină că purta acum armura asta verde care îl făcuse să
fie huiduit. O vându pe un preţ de nimic unui negustor care trecea pe acolo şi
cumpără de la el un caftan şi o tichie ţuguiată. Astfel îmbrăcat se plimba pe
malul Eufratului, deznădăjduit şi blestemând în gând soarta care îl prigonea
mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu