Sperietori de ciori
Am văzut zilele astea ceva foarte vesel în saloanele de toamnă
„Apolo" de pe Calea Victoriei. Sculptură pop-art, dacă nu cumva mă înşel
asupra denumirii. Era prezent mult tineret. Nu ştiu dacă aceste sperietori de
ciori (fiindcă aşa îmi păreau acele producţiuni plastice expuse în salonul de
jos, se puteau vedea şi din stradă) erau sau nu pe placul cuiva, dar mie mi-au
descreţit fruntea. Groteşti, copilăresc sinistre, aceste întruchipări
caraghioase, compuse din fier forjat, măşti de gaze şi alte elemente
constituind parcă probe ale unei civilizaţii arse de incendii uriaşe, ne
înveselesc prin prezenţa imaginaţiei care contribuie la alcătuirea lor şi care
pe această cale au, deci, ceva legătură cu arta cea mare, aşa cum a avut
totdeauna caricatura în formele ei cele mai diverse. Cine nu e convins de
această apropiere poate răsfoi şi găsi asemenea viziuni într-un album de
reproduceri de Bosch, Bruegel sau chiar Goya.
― Cum poţi să afirmi aşa ceva? îmi spune în clipa aceea un
cunoscut care parcă îmi ghicise gîndurile. Nu merită apropierea de arta cea
mare nimic care poate fi făcut cu uşurinţă de oricine, chiar dacă istoria
civilizaţiei artistice ar fi creat de mult tipare şi pentru astfel de
elucubraţii. Stăm prost, mon cher, continuă el într-un autentic şi
nesimulat stil caragialesc, dacă am ajuns să ne împăcăm cu ideea că nu mai avem
ce spune şi am început să-i imităm pe copii, cazînd în mintea lor, care
orice-ai zice nu pot crea nimic, lipsindu-le, fiindcă sunt prea mici, Ideea,
singura capabilă să coaguleze într-o viziune originală ceea ce ne aduc
simţurile. Arta abstractă are, fără îndoială, un sens: e o artă decorativă!
Pus pe pereţi, un tablou de Kandinsky sau de Vasarely nu arată deloc rău. Dar
unde să pui năzdrăvăniile astea, în ce loc? În parcuri, să sperie noaptea pe
îndrăgostiţi? În holurile caselor de cultură, să nedumerească pe tinerii
muncitori, sau nu cumva crezi că îşi au locul în muzee? Cum?! Lîngă Paciurea,
autorul genialelor Himere? Blasfemie! Ai să zici că în acest caz ar trebui
scoase şi aruncate la gunoi şi acele opere de artă primitivă ale negrilor,
compuse din simple bucăţi de lemn în care un măr de metal în burtă închipuie buricul,
şi nişte cuie înfipte în cap, părul din cap. Ei bine, ce-i fi găsind dumneata
interesant chiar şi în asemenea aşa-zise opere în care deformarea şi monstruosul
nu sunt decît expresia neştiinţei de a crea, ca şi la copii, şi care îşi au o
justificare în muzee doar fiindcă reprezintă copilăria autentică a artei, şi nu
arta copilărească făcută cu premeditare? Ei bine, mie nu-mi plac şi fac
vinovată de decăderea artei acea tendinţă din arta plastică contemporană care
împinge creaţia artiştilor spre dispariţia formelor coerente. Eu nu concep ca
din tragedia unui oraş distrus de bombardament, domnul Picasso să facă artă
abstractă. Moartea şi suferinţa nu sunt abstracte, iar ţipătul unei femei nu-mi
apare în conştiinţă sub forma unor mîini diforme ridicate în sus şi a unui chip
scălîmbăiat cu ochii puşi de-a curmezişul figurii. Nu trebuie intitulat un
asemenea tablou Guernica. Şi încă Picasso nu e un exemplu convingător, fiindcă
el a pictat admirabile pînze cu femei şi copii în care membrele corpului stau
la locul lor într-o armonie care ne aminteşte de cei mari... Arta înseamnă,
între altele, şi memorie. Admirăm pe regina Nefertiti nu numai pentru că e o
frumoasă persoană, ci şi pentru că prin ea imaginaţia noastră reconstituie
vechiul Egipt, vechea sa civilizaţie, vîrsta noastră, dîndu-ne fiorul
eternităţii! Or, ce fior pot da aceste drăcovenii din faţa noastră omului din
anul 10.000, presupunînd că ele s-ar păstra pînă atunci printr-o întîmplare?
Ei, ce fior?!
Şi fiindcă eu continuam să fiu
vesel şi să surîd, omul meu tăcu, mă privi pieziş cîtva timp, aşteptînd, şi
pentru că probabil văzu că n-aveam de gînd să renunţ la veselia mea şi să-i
răspund, îmi întoarse spatele şi ieşi furios din expoziţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu