Gelsomino in tara mincinosilor(14)

Iată cărările şi-ntîmplările lui Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare

       Din fericire, în partea aceea a oraşului, casele erau clădite mai aproape unele de altele decît sunt aşezate scrumbiile într-o cutie.

 Lui Gelsomino nu-i fu deci greu să sară de pe un acoperis pe celălalt, încurajat de Şchioapa, care ar fi preferat acoperişuri puţin mai depărtate, ca să-şi poată lua avînt pentru unele salturi, după cum — fireşte — ii plăcea ei. La un moment dat totuşi lui Gelsomino îi alunecă un picior şi iată-l căzînd pe un balcon unde un bătrîn uda florile.

 — Vă rog să mă iertaţi, zise el, mîngîindu-şi genunchiul la care se lovise. N-am avut cîtuşi de puţin de gînd să nimeresc în această casă, în felul ăsta.

         —  Nu-i nevoie să vă scuzaţi, răspunse bătrînul cu vădită bunăvoinţă. Sunt fericit că mi-aţi făcut o vizită. Din păcate, vi s-a întîmplat, pare-mi-se, ceva rău. Sper însă că nu v-aţi rupt nimic.

          Şchioapa se aplecă de pe acoperiş, mieunînd:

         —   Îmi daţi voie?

—   Vai, încă o vizită, spuse bătrînul, bucurîndu-se. Veniţi, veniţi, îmi face multă plăcere.

         Genunchiul lui Gelsomino se umfla văzînd cu ochii.

—   Sunt necăjit numai, continuă bătrînul, că nu am niciun scaun pe care să vă poftesc.

—   Să şedem pe pat, fu de părere Şchioapa, bineînţeles dacă n-aveţi nimic împotrivă.

—   Nenorocirea e, zise amărît bătrînul, că eu n-am nici pat. Dar mă duc la un vecin să împrumut un fotoliu.

—   Nu, nu, îl opri cît putu de grabnic Gelsomino, stăm foate bine şi pe jos.

—   Atunci, poftim înăuntru, propuse bătrînul, va trebui să staţi pe duşumea; între timp eu o să vă pregă­tesc o cafeluţă.

Acea mică locuinţă era strîmtă, însă curată şi cu unele mobile de-a dreptul lucitoare: masa, dulapul, bufetul. Dar nu se zărea umbră de scaun ori de pat în toată încăperea.

—   Dumneavoastră staţi mereu în picioare? întrebă Şchioapa.

—   De nevoie, răspunse bătrînul.

—   Si nu dormiţi niciodată?

—   Dorm uneori în picioare. Totuşi, rar de tot. Nu mai mult de cîteva ore pe săptămînă.

Gelsomino şi Şchioapa se priviră ca şi cum ar fi vrut să-şi spună: „Iată încă unul care ne-ndrugă la gogoşi!"

        —   Dacă nu vă supără că sunt curioasă, întrebă Şchioapa, cîţi ani aveţi?

        —   Nu ştiu tocmai bine. M-am născut acum zece ani, dar trebuie să am şaptezeci şi cinci, ori şaptezeci şi şase de ani.

        Bătrînul pesemne înţelese de pe faţa oaspeţilor lui că degeaba se căzneau să-l creadă. De aceea sus­pină şi zise:

       —   Nu e o minciună. Pare o poveste de necrezut, dar e întrutotul adevărată. Dacă vreţi, în timp ce vom sor­bi împreună cafeaua, am să v-o istorisesc.

        —   Numele meu, începu bătrînul, e Benvenuto. Dar mă cheamă... Bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Pi­cioare.

Benvenuto era fiul unui telal. Un copil atît de is­teţ, cînd era princhidel, nu mai văzuse încă nimeni.

        Într-adevăr, nici nu ajunseseră să-l boteze, că Benvenuto şi sărise afară din scutece şi umbla prin casă.

   Seara îl aşezau în leagăn, iar dimineaţa îl găseau cu picioarele afară din leagăn, acesta devenindu-i peste noapte foarte scurt.

„Se vede treaba, îşi spuse tatăl său, că se grăbeşte la crescut, ca să-şi ajute familia."

Seara îl aşezau îmbrăcat în pat, iar pînă dimineaţa nu-l mai încăpeau hainele, ghetele îi rămîneau strîm­te, iar cămăşuica nu i se mai potrivea.

        —    N-ai ce-i face, asta e, zicea maică-sa; din fericire, îintr-o casă de telal ca a noastră, zdrenţele nu lipsesc niciodată, şi-i vom croi straie noi.

La sfîrşitul unei singure săptămîni, Benvenuto crescuse aşa de mult, încît cumetrele de prin vecini ziseră că a sosit vremea să-l dea la şcoală. Nevasta telalului îl însoţi chiar ea la învăţător, care se mînie peste măsură:

—   Dar de ce nu l-aţi adus la începutul anului şcolar? Suntem aproape de Paşti, cum l-aş mai putea primi?

Cînd mama băiatului îl lămuri că Benvenuto n-avea decît şapte zile, învăţătorul mai că-şi ieşi din sărite:

—   Şapte zile? Păi bine, cucoană, eu nu-s doică. Veniţi după şase ani, şi-o să mai stăm de vorbă.

Pînă la urmă, ridicîndu-şi nasul din scripte şi văzînd că Benvenuto era ceva mai mare chiar decît ceilalţi şco­lari ai săi, îl aşeză în ultima bancă şi începu să-i explice că doi cu doi fac patru.

La prînz, cînd sună clopoţelul de ieşire, toţi elevii săriră afară din bănci şi se înşiruiră înaintea uşii. Numai Benvenuto nu se clintea.

        —   Benvenuto, îl strigă dascălul, vino de te aşază în rînd.

      —   Domnule învăţător, aş veni, dar nu pot. Într-adevăr, de la opt dimineaţa pînă la amiază el crescuse aşa de mult, că banca în care sta devenise îngustă. Trebui să fie chemat omul de serviciu, care cu chiu, cu vai, îl ajută să se slobozească.

Dimineaţa următoare îl aşezară într-o bancă mai mare, dar la prînz, Benvenuto nu mai putu ieşi nici din aceea fiindcă şi ea devenise îngustă, iar băiatul părea aidoma unui şoarece prins în cursă. Trebuiră să trimită după tîmplar, ca să desfacă banca din cuie.

        —   Mîine vom lua o bancă din clasa a cincea, zise dascălul scărpinîndu-se în cap.

Si aduseră în clasă o bancă de la elevii mai mari.

        —   Ei, cum te simţi?

       —   Stau în voie, răspunse cu bucurie Benvenuto. Şi ca să arate că stă la larg, el intră şi ieşi de mai multe ori din bancă. Dar de fiecare dată, după ce se aşeza, de ridicat se ridica mai greu, iar cînd sună de prînz, banca din ziua aceea devenise neîncăpătoare, încît se văzură nevoiţi să-l aducă din nou pe tîmplar.

        Directorul şcolii şi primarul începură să crîcnească:

—  Ce se întîmplă, domnule învăţător? Poate că nu mai ştiţi să menţineţi disciplina în şcoală? Anul ăsta băncile se sparg la fel de lesne ca şi alunele. Ar fi cazul să tineţi copiii mai din scurt. Comuna nu poate cumpăra în fiecare zi cîte o bancă.

Telalul trebui să ia hotărîrea de a merge cu copilul la un medic din oraş, căruia îi povesti cam cum stau lucrurile.

      —   Să vedem, să vedem, zise medicul, punîndu-şi ochelarii ca să-l examineze mai bine. Îl măsură pe Benvenuto în înălţime şi în lăţime.

        —   Acum ia loc.

        Benvenuto se aşeză pe un scaun. După ce lăsă să treacă un minut, doctorul îi porunci:

        —   Ridică-te!

Benvenuto se ridică şi medicul reîncepu să-l măsoare cît  era de înalt şi de gros.

        —   Hm, făcu ştergîndu-şi ochelarii cu batista, ca să fie sigur că-l vede bine, ia stai din nou jos.

Repetă de mai multe ori trebuşoara asta, iar în cele din urmă se rosti sentenţios:

        — Chiar că e un caz interesant! Acest copil are o boală foarte nouă, pe care nimeni n-a mai avut-o pînă la el. Boala lui se manifestă astfel: în timp ce şade, copilul îmbărîneşte uluitor. Pentru el un minut e ca şi o zi. Tratamentul e unul singur: trebuie să stea mereu în picioare, altminteri, în cîteva săptămîni, îl veţi vedea bătrîn şi cu barbă albă.

După verdictul dat de doctor, viaţa lui Benvenuto se schimbă din temelii. La şcoală îi făcură o bancă specială fără scaun, ca nici măcar să nu fie ispitit să stea jos. Acasă el trebuia să mănînce în picioare, şi era vai de dînsul dacă ar fi încercat să se odihnească, fie şi numai o clipă, aşezîndu-se pe piatra vetrei.

        —   Bagă de seamă, ce, vrei să îmbătrîneşti înainte de vreme?

        —   Sus, sus, vrei să-ţi iasă peri albi?

        —   Dar în pat?

        —   Nici în pat!

Dacă nu voia să se trezească băiatul cu barba albă el trebuia să înveţe să doarmă de-a-n picioarele, cum dorm caii. Aşa se face că toate cumetrele, toţi megieşii l-au poreclit Benvenuto-Care-Pururea-Stă-In-Picioare. Şi porecla avea să-i rămînă toată viaţa.

Într-o zi mohorîtă, tatăl său, telalul, se îmbolnăvi şi căzu pe patul de moarte.

—   Benvenuto, îi zise el fiului înainte de a închide ochii pentru totdeauna. Acum e rîndul tău: ajută-ţi mama, care e bătrînă şi care nu mai poate lucra. Caută-ţi de lucru ceva cinstit. Şi-aşa tu nu te vei osteni prea tare cînd o să munceşti: munca te va face să rămîi tînăr, fiindcă n-o să-ţi mai lase timp să şezi.

Şi îndată după îngropăciunea părintelui său, Ben­venuto se duse să caute de lucru, dar care mai de care îi rîdea în faţă:

—   De lucru, puişorule? Da' aici nu se joacă mingea sau popice, drăguţă, eşti prea mic pentru ca să intri în fabrică.

—  Să-ţi dăm de lucru? îl întrebau alţii. Dar am fi pedepsiţi dacă ţi-am da: nu e îngăduit să tocmeşti copii să muncească.

Benvenuto nu protestă, însă în sinea lui îşi frămînta mintea cum să iasă la liman.

Merse acasă, se aşeză în faţa oglinzii şi aşteptă.

„Doctorul spunea că dacă stau jos îmbătrînesc. Ia să văd dacă e adevărat..."

După cîteva minute se încredinţă că, într-adevăr, crescuse, deoarece ghetele îl strîngeau. Le aruncă numaidecît şi se uită mirat la picioarele care i se lungiseră. Cînd se uită iarăşi în oglindă, la început rămase cam surprins:

„Cine o fi oare tînărul acesta cu mustăţi negre sub nas, care se uită aşa la mine? Îmi pare cunoscut. Are în înfătişare ceva ce eu am mai văzut, dacă nu mă înşel, la..."

     În cele din urmă înţelese şi izbucni în rîs:

—  Păi ăsta-s eu, oh! Chiar că am crescut în grabă... Ei... şi acum să mă ridic în picioare, fiindcă mi-ar displăcea să mă pomenesc şi mai bătrîn...

Închipuiţi-vă ce mutră pe maică-sa cînd s-a văzut înaintea unui ditai tînărul, voinic şi înalt, cu o voce ca de balaur şi cu două mustăţi ca de plutonier de jandarmi.

—   Vai, Benvenuto, fiul meu, cum te-ai schimbat!

—   Înspre bine, mamă. O să vezi că voi putea primi de lucru acum.

   Şi fără să meargă să ceară anume de lucru nimănui, scoase din şopron căruciorul tatălui său şi o porni cu el pe străzi, strigînd:

—   Haine vechi! Zdrenţe! Haine vechi!

—   Ia te uită ce tînăr frumos! De unde o fi? se întrebau cumetrele ieşite pe la porţi, ademenite de frumoasa lui voce.

—   Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare! Eşti chiar tu?

—  Eu-s. Am adormit pe un scaun şi m-am trezit cu mustăţi.

Astfel a început Benvenuto să muncească. Toţi îl iubeau. Stînd numai şi numai în picioare, mereu îndato­rat, gata să-ajute oricui, lucrînd într-una şi cu temei, fireşte că şi-a cîştigat simpatia tuturor. Ba într-un rînd, oamenii voiseră chiar să-l facă primar.

—  Avem nevoie de unul ca tine, care să nu stea prea mult în jeţ, spuneau ei.

     Dar Benvenuto nu primi o astfel de sarcină.

     După cîţiva ani îi muri mama, iar Benvenuto cugetă:

„Acum sunt singur de tot. Avînd în vedere că tot nu pot să stau jos şi să nu fac nimic, fiindcă aş îmbătrîni, e mai bine să cutreier lumea, să văd şi eu ce mai e nou."

Şi-aşa şi făcu: îşi luă căruciorul cu toate zdrenţele care erau într-însul şi-o porni în lumea largă. Putea merge zi şi noapte fără să obosească şi putea să vadă o sumedenie de lucruri, tăifăsuind cu oamenii.

—   Eşti chiar un tînăr simpatic, i se zicea; ia loc, să schimbăm cîteva vorbe.

—   Putem pălăvrăgi şi în picioare, răspundea Ben­venuto. Şi tot umblînd, nu îmbătrînea de loc. Trecînd însă odată prin faţa unei cocioabe prăpădite, fu marto­rul unei întîmplări care făcu să i se strîngă inima: o femeie bolnavă zăcea în pat, şi în jurul ei, pe jos, o droaie de copii se luau la întrecere, care să ţipe mai tare.

—   Tinere... se auzi el strigat de femeie, dacă n-ai nimic de făcut, intră o clipă aici. Eu nu mă pot mişca să liniştesc plozii ăştia şi fiecare lacrimă a lor o simt ca pe un pumnal în inimă.

Benvenuto intră în locuinţă, luă în braţe pe unul dintre copii şi, plimbîndu-se cu el încoace şi încolo, îl făcu să aţipească. Încercă acelaşi lucru si cu ceilalţi. Dar ultimul, Prîslea, nu se linişti în niciun chip.

—   Luaţi loc niţel, zise femeia, şi ţineţi-l în braţe. Dacă şedeţi jos, veţi vedea că o să adoarmă.

      Benvenuto merse lîngă cămin, unde era un scăunel, se aşeză, şi deodată copilul încetă să mai scîncească. Era chiar un copil drăgălaş, iar cînd zîmbea, locuinţa părea că întinereşte. Benvenuto îi făcu o mie de scălîmbăieli, ca să-l hotărască să rîdă, îi cîntă chiar şi un cîntec, şi pînă la urmă copilului îi veni moş Ene pe la gene.

—    Vă mulţumesc din toată inima, zise femeia. Dacă făcea întîmplarea să fiţi dumneavoastră aici, mi-era în gînd să-mi pun capăt zilelor de-atîta deznădejde.

—    Aşa ceva să nu mai spuneţi nici măcar în glumă, zise Benvenuto. Însă, pe cînd se pregătea să plece, privirea numai ce-i căzu pe o oglindă aninată de o etajeră a căminului, iar în oglindă băgă de seamă că-i răsărise un fir de păr alb. „Uitasem că dacă stau îmbătrînesc!" îşi aminti Benvenuto. Dar pe urmă dădu din umeri, aruncă o privire copiilor care dormeau liniştiţi şi îşi continuă drumul.

      Altădată, noaptea, în timp ce trecea pe o uliţă din­tr-un sat, zări la o fereastră lampa aprinsă. Dincolo de perdea, înăuntru, se desluşea o fată ţesînd la un război şi-n timp ce lucra, suspinul i se împletea cu plînsul. Benvenuto o întrebă:

—   Ce ai?

—   Sunt trei nopţi de cînd n-am pus pleoapă peste pleoapa. Am de terminat lucrul ăsta pînă mîine: dacă nu-l termin, nu mă vor plăti, iar ai mei or să rabde de foame. Şi-apoi, poate că-mi vor şi lua repede-repejor războiul înapoi. Aş da nu ştiu cît să pot dormi măcar o jumătate de ceas.

„O jumătate de ceas înseamnă numai treizeci de minute, reflectă Benvenuto. Treizeci de minute pot sta eu în locul ei la războiul de ţesut."

—   M-auzi, îi vorbi apoi el cu glas tare. Du-te de dormi, am să lucrez eu în locul tău. Chiar voiam să încerc să lucrez la războiul ăsta care ţese aşa de bine şi de frumos.  Peste o jumătate de ceas te voi  trezi.

Fata se întinse pe o laviţă şi adormi numaidecît, ca o pisicuţă. Benvenuto începu să tragă în locul ei şi nu avu curajul s-o trezească la timp, fiindcă de fiecare dată cînd se apropia de ea, îi părea că fata visează cine ştie ce lucruri frumoase.

     Veniră zorii, răsări soarele, iar fata se trezi singură.

—   M-aţi lăsat să dorm toată noaptea.

—   Nu face nimic, nu face nimic, m-am recreat.

—   Şi v-aţi ales cu părul sur. .

„Cine ştie cu cîţi ani oi fi îmbătrînit, se gîndi Ben­venuto. Dar nu regret, fiindcă am terminat lucrul fetei, iar fata avea cea mai fericită şi senină faţă de pe lume."

Altădată, Benvenuto nimeri peste un biet bătrîn care da să moară.

—   Îmi pare rău, zicea suspinînd unchiaşul, îmi pare rău că trebuie să mor, fără să fi putut face şi eu o partidă frumoasă de joc de cărţi. Toţi prietenii mei s-au cărăbănit de pe lume înaintea mea.

         — Dacă nu-i vorba decît de atît, zise Benvenuto, o briscolă ştiu juca şi eu.

Se apucară să joace şi Benvenuto sta în picioare. Atunci moşneagul îl dojeni:

—  Hei, păi tu stai în picioare şi te uiţi la cărţile mele. Vrei să cîştigi cu orice preţ. Profiţi de faptul că eu-s un biet  unchiaş.

     Benvenuto se aşeză pe un scaun şi stătu aşa pînă la sfîrşitul partidei. Era atît de furat de gînduri, că dădu cărţile greşit şi bătrînul, cîştigînd partida, îşi frecă mîinile ca un ştrengar care a sărit gardul să fure pere şi n-a fost prins.

—    Hai, încă o partidă, stărui unchiaşul de bucurie. Tare ar fi vrut Benvenuto să se ridice de pe scaunul acela care-i fura zilele şi nopţile, ba poate chiar anii. Dar nu voia să-l supere pe bietul moşneag. Aşa că mai stătu şi jucă şi a doua partidă de cărţi şi o jucă şi pe a treia. De vesel ce era, bătrînul părea că întinereşte.

„Anii lui i-am luat în cîrcă eu, murmură Benvenuto, privindu-se în oglinda locuinţei bătrînului. Părul îi era ca şi cum i l-ar fi bătut grindina. Sărmanul, cine ştie de cîtă vreme visează să cîştige o briscolă."

    Şi astfel, de fiecare dată cînd ajuta cuiva şi trebuia să stea jos, bunului Benvenuto al nostru îi creşteau peri albi; apoi spinarea lui începu să se gîrbovească, aşa cum li se întîmplă arborilor cînd suflă vîntul şi-i îndoaie, iar cu ochii nu mai vedea ca înainte. Bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare îmbătrîni şi el şi, în cele din urmă, nu mai rămase cu niciun fir de păr negru, iar cei care-i cunoşteau povestea îi ziceau:

—   Frumos cîştig ai mai avut, făcînd altora binele! Dacă te-ai fi gîndit numai la tine, la ora asta ai fi fost încă un tînăr vioi ca vrabia.

Dar bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare nu se uita la vorbele lor. Fiecare fir de păr alb îi amintea de cîte o faptă frumoasă: de ce atunci să se căiască?

—  Puteai să-ţi păstrezi pentru tine viaţa ta, în loc s-o împarţi cîte puţin tuturora... îl căinau prietenii.

Benvenuto clătina din cap surîzînd şi gîndindu-se că de fapt cu fiecare nou fir de păr alb el şi-a făcut încă un prieten: mii şi mii de prieteni răspîndiţi pe toată scăfîrlia pămîntului. Voi oare aveţi tot atîţia prieteni? V-ar plăcea şi vouă să aveţi atîţia?

        Călătoria nu-l obosise. Deşi acum trebuia să se spri­jine în baston şi să se oprească din cînd în cînd ca să ră­sufle.

Ei, dar călătorind aşa, a nimerit omul şi în ţara min­cinoşilor, unde îşi cîştiga, la fel ca şi tatăl său, pîinea din negoţul cu haine vechi.

—  Bine, bine, dar dintre atîtea ţări, se oţărî Şchioa­pa în clipa aceea a povestirii lui, n-aţi putut găsi alt loc în care să vă aşezaţi decît aici?

Bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare su­rîse:

—   Păi uite că exact aici e locul în care oamenii au nevoie de ajutor. Căci fără doar şi poate asta e ţara cea mai nefericită de pe pămînt, deci tocmai locul potrivit pentru unul ca mine.

—   Poftim! izbucni Gelsomino, care asculta cuvintele bătrînului cu ochii înecaţi de lacrimi. Iată drumul cel adevărat. Acum înţeleg ce ar fi trebuit să fac şi eu cu vocea mea, în loc să dau ocol lumii şi să pricinuiesc atîtea năpaste. S-ar fi cuvenit să-mi folosesc vocea spre binele aproapelui meu.

—   Ţie ţi-ar fi venit foarte greu, băgă de seamă Şchioapa. Căci dacă, bunăoară, ai fi încercat să îngîni un cîntec de leagăn copiilor, i-ai fi împiedicat să doarmă.

—   Binele se poate face uneori, zise Benvenuto cu blîndeţe, chiar şi trezind lumea care doarme.

„Am să caut să-mi lămuresc lucrul ăsta", îşi spuse Gelsomino în minte, bătînd cu pumnul  în pămînt.

— Deocamdată, zise Şchioapa, trebuie să-ţi tămăduieşti genunchiul.

     Într-adevăr, genunchiul i se umfla din ce în ce mai tare, iar Gelsomino nu mai putea nici merge, nici sta în picioare. De aceea, hotărîră ca pînă ce avea să se vindece, să rămînă în casa lui Benvenuto. Acesta, care aproape nu mai dormea de loc, putea să-i vegheze somnul şi să-l împiedice să cînte prin vis, căci astfel ar fi sărit din nou la el jandarmii.

Cap13