Un spital al zemstvei. E dimineaţă.
În lipsa doctorului, plecat la
vânătoare cu şeful poliţiei de plasă, bolnavii sunt examinaţi de felcerii Cuzma
Egorov şi Gleb Glebîci. Pacienţii sunt cam vreo treizeci la număr. Aşteptând să
se isprăvească înscrierea bolnavilor în registru, Cuzma Egorov şade în sala de
consultaţii şi bea cafea de cicoare. Gleb Glebîci, care nu s-a spălat şi nu s-a
pieptănat de când l-a făcut mama, şade cu registrul în faţă, cu pieptul şi cu burta
lăţite pe masă, şi înscrie, morocănos, bolnavii. Înscrierea se face pentru
statistică. Se notează numele de botez, numele tatălui, numele de familie,
profesiunea, domiciliul, dacă bolnavul ştie carte sau nu, vârsta, apoi, după
examinare, boala şi doctoria prescrisă.
— Afurisite
peniţe, dracu’ să le ia! se burzuluieşte Gleb Glebîci, trăgând în registrul
uriaş şi pe nişte foi volante litere monstruoase, de o şchioapă. Şi ce fel de
cerneală e asta? Asta nu-i cerneală, e catran! Mă mir de zemstvă! Ne dă ordin
să înscriem bolnavii şi trece-n buget două copeici pe an pentru cerneală! Hai,
faceţi-vă ’ncoa! le strigă el bolnavilor.
Se apropie doi inşi: un ţăran cu
capul îmbrobodit şi „basul” Mihailo.
— Cum te cheamă?
— Ivan Miculov.
— Ai? Cum? Vorbeşte ruseşte!
— Ivan Miculov.
— Ivan Miculov!
Nu pe tine te întreb! Dă-te la o parte! Tu, ălălalt! Numele!
Mihailo zâmbeşte.
— Ce, nu ştii?
întreabă el.
— De ce rânjeşti?
Lua-v-ar dracu’! Noi nu mai dovedim cu timpul, şi lor le arde de glume! Te
întreb cum te cheamă!
— Parcă nu ştii!
Ori eşti ţicnit la cap?
— Ştiu, dar
trebuie să te întreb, că aşa-i forma… Şi de ce, mă rog, să fiu ţicnit la cap?…
Nu-s beţiv, ca Milostivirea Ta. Nu beau de sting… Numele şi pronumele?
— De ce să ţi le
spun, dacă le ştii şi tu? De cinci ani le ştii… Sau, poate, le-ai uitat acum,
în al şaselea?
— N-am uitat
nimic, dar aşa cere forma! Înţelegi? Sau nu ştii ruseşte? Forma!
— Ei, dacă aşa-i
forma, atunci fie, dracu’ să te ia! Scrie! Mihailov Feodotîci Izmucenco…
— Nu Izmucenco,
ci Izmucencov.
— Fie şi
Izmucencov… Scrie cum vrei, numai să mă lecuieşti… Poţi să scrii şi Ivan
Pehlivan… Totuna-i…
— Meseria?
— Bas.
— Vârsta?
— De unde vrei
să ştiu? N-am fost la botez.
— Patruzeci?
— Poate să fie,
poate să nu fie. Pune cum vrei.
Gleb Glebîci se uită lung la
Mihailo, stă pe gânduri şi scrie 37. Apoi, după ce se mai gândeşte, şterge 37
şi scrie 41.
— Ştii carte?
— Ai mai văzut
cântăreţ de biserică să nu ştie carte? Mă, da’ deştept mai eşti!
— De faţă cu
lumea s-ar cădea să-mi spui „dumneata” şi să nu zbieri în halul ăsta.
Următorul! Cine eşti? Cum te cheamă?
— Michifor
Pugolov din Haplova.
— Pe ăi din
Haplova nu-i îngrijim noi. Următorul!
— Fiţi atât de
milostiv… Înălţimea Voastră! Am făcut mai bine de douăzeci de verste pe jos…
— Nu-i îngrijim
pe ăi din Haplova! Următorul! Dă-te la o parte! Şi nu fuma aici!
— Nu fumez, Gleb
Glebîci!
— Atunci ce-ai
în mână?
— Mi-e degetul
oblojit, Gleb Glebîci!
— Vezi să nu fie
ţigară! Pe ăi din Haplova nu-i îngrijim noi! Următorul!…
Gleb Glebîci a sfârşit cu înscrierea,
Cuzma Egorov şi-a băut cafeaua şi consultaţia începe. Cel dintâi ia asupra sa
partea farmaceutică şi trece la farmacie, iar celălalt – partea terapeutică –
şi îşi pune un şorţ de muşama.
— Maria
Zaplaxina! strigă, după registru, Cuzma Egorov.
— Aici sunt, taică!
În camera de consultaţie intră o
băbuţă măruntă, cu faţa boţită şi pe care parcă a turtit-o soarta vitregă. Se
închină, apoi trage o plecăciune adâncă celui ce face pe Esculap.
— Hm… închide
uşa!… Ce te doare?
— Capul, taică.
— Aşa… Tot capul
sau numai jumătate?
— Tot, taică…
tot, zău aşa…
— De ce te
înfofoleşti aşa?… Scoate cârpa asta! Capul trebuie să stea la răcoare,
picioarele la căldură, iar trupul la o climă temperată… Suferi de stomac?
— Sufăr, taică…
— Aşa… Ia
trage-ţi pleoapa de jos! Bine, ajunge. Ai anemie… Am să-ţi dau nişte picături…
Câte zece picături dimineaţa, la prânz şi seara.
Cuzma Egorov se aşază pe scaun şi
scrie reţeta.
„Rp. Liquor ferri 3 gr., din ăl
de-i pe prichiciul ferestrei, că la ăl de pe raft nu ne dă voie Ivan Iacovlici
să umblăm în lipsa lui, câte zece picături, de trei ori pe zi, Mariei
Zaplaxina.”
Băbuşca întreabă cu ce să ia
picăturile, face o plecăciune şi iese. Cuzma Egorov aruncă reţeta la farmacie,
prin ferestruica tăiată în perete, şi cheamă pe bolnavul următor:
— Timofei
Stucotei!
— Prezent!
În camera de consultaţii intră
Stucotei, subţirel şi înalt, cu capul mare, aducând aidoma, de departe, cu un
baston cu măciulie.
— Ce te doare?
— Mă doare la
inimă, Cuzma Egorîci.
— În ce loc?
Stucotei arată sub lingurică.
— Aşa… De mult?
— Încă din Săptămâna
Mare… Deunăzi, am mers pe picioare şi a trebuit, de vreo zece ori, să stau jos…
Mă ia cu frig, Cuzma Egorîci… Apoi mă apucă fierbinţelile.
— Hm… Şi unde te
mai doare?
— Ca să spun
drept, toate mă dor, Cuzma Egorîci, dar dumneavoastră căutaţi-mă numai la
inimă; de celelalte, nu vă îngrijiţi… Pe alelalte, să le mai caute şi babele…
Daţi-mi niscaiva spirt, să nu mi se mai aplece mereu la inimă. Parcă mi se tot
urcă ceva pe dinăuntru spre gât, se tot urcă şi, când mă apucă, uite aici, în
locul ăsta… când mă apucă, apoi… îmi zic că s-a isprăvit cu mine… Mă împunge şi
în spinare… Capul mi-e ca un pietroi… Mai şi tuşesc…
— Poftă de
mâncare ai?
— Ferească
Dumnezeu…
Cuzma Egorov se apropie de
Stucotei, îl apleacă şi îl apasă cu pumnul sub lingurică.
— Te doare?
— Văleu… văleu… vv… Doare!
— Dar acum, te
doare?
— Vvv… Mor, nu
altceva!!!
Cuzma îi mai pune câteva întrebări,
cade pe gânduri şi îl cheamă în ajutor şi pe Gleb Glebîci. Începe consultul.
— Scoate limba!
porunceşte Gleb Glebîci bolnavului.
Bolnavul deschide o gură cât toate
zilele şi scoate limba.
— Scoate-o mai
mult!
— Mai mult, nu
pot, Gleb Glebîci!
— Totul se poate
pe lumea asta!
Gleb Glebîci se uită un timp la
bolnav, se gândeşte, chinuit, la ceva, dă din umeri şi iese din camera de
consultaţie, fără să scoată o vorbă.
— Cred că-i
catar! strigă el apoi din farmacie.
— Dă-i „olei
ricini” şi „ammonii caustici”! strigă Cuzma Egorov. Să se frece pe burtă dimineaţa
şi seara! Următorul!
Bolnavul iese din sala de consultaţii
şi se îndreaptă spre ferestruica ce dă din farmacie pe coridor. Gleb Glebîci
umple o treime de pahar cu ulei de ricin şi îl întinde lui Stucotei. Acesta îl
bea pe îndelete, îşi linge buzele, închide ochii şi face un semn glumeţ, că ar
vrea şi de mâncare, ca după băutură.
— Şi ăsta-i
spirtul! strigă Gleb Glebîci, întinzându-i o sticluţă de amoniac. Freacă-te pe
burtă, cu o cârpă de lână, dimineaţa şi seara… Sticluţa s-o aduci înapoi! Nu te
rezema de fereastră! Dă-te la o parte!
De ferestruică se apropie
Pelagheia, bucătăreasa părintelui Grigori, zâmbind până la urechi şi
acoperindu-şi gura cu broboada.
— Ce doriţi? o
întreabă curtenitor Gleb Glebîci.
— Lizaveta
Grigorievna vă trimite salutări, Gleb Glebîci, şi vă roagă să-i daţi nişte
pastile de mentă.
— Cu plăce-e-re!
Sunt gata să fac orice pentru persoane frumoase de sex feminin!
Gleb Glebîci ia de pe raft borcanul
cu pastilele de mentă şi toarnă o jumătate de borcan în broboada Pelagheiei.
— Spune-i,
adaugă el, că Gleb Glebîci zâmbea cu mult sentiment, în timp ce-ţi dădea pastilele.
A primit scrisoarea mea?
— A primit-o şi
a rupt-o. Lizaveta Grigorievna nu se ocupă cu dragostea.
— Ce cochetă e!
Spune-i că e o cochetă!
— Mihailo Izmucencov! strigă
Cuzma Egorov.
În camera de consultaţii intră
„basul” Mihailo.
— Salut, Mihail Feodotîci!
Plecăciune! Ce te doare?
— Gâtul, Cuzma
Egorîci! La drept vorbind, am venit la dumneata mai mult… ca să binevoieşti
să-mi dai un sfat pentru sănătatea mea… Nu că mă doare tare, dar îmi
pricinuieşte pagubă… Din cauza bolii, nu pot să cânt şi dirijorul corului îmi
scade patruzeci de copeici de liturghie. Pentru priveghiul de ieri, mi-a
scăzut douăzeci şi cinci de copeici. Astăzi a fost parastas la boieri, au dat
trei ruble pentru cor, dar din cauza bolii, mie nu mi-a venit mai nimic. Cu
voia dumitale, pot să-ţi declarez, în privinţa gâtlejului meu, că hârâie tare
şi mă râcâie rău. Să juri că am în gât un motan, care mă tot zgârie cu
ghearele… Hâr, hâr…
— Asta, vasăzică,
de la băuturile alcoolice ţi se trage…
— Nu pot să-ţi
spun, propriu-zis, de unde mi se trage boala, dar, cu voia dumitale, pot să-ţi
exprim că băuturile alcoolice n-au efect decât la tenori; la başi, n-au deloc.
De pe urma băuturii, basul se face mai plin, Cuzma Egorîci, mai impunător… La
başi, are mai mult efect răceala.
La ferestruică se iveşte capul lui
Gleb Glebîci.
— Ce să-i dau
babei? întreabă el. Fierul de pe fereastră s-a isprăvit. Am să-l deschid pe cel
de pe raft.
— Nu, nu! Ivan
Iacovlici nu ne dă voie. O să se facă foc!
— Atunci ce să-i
dau?
— Aia!
În limbajul lui Gleb Glebîci, „aia”
înseamnă „bicarbonat”.
— N-ar trebui să
bei băuturi alcoolice!
— N-am mai băut
de trei zile… La mine, totul se trage din răceală… E drept că votca produce şi
başilor răguşeală, dar, după cum ştii, Cuzma Egorîci, octava se face mai bună
de pe urma răguşelii… Noi nu putem fără votcă… Ce fel de cântăreţ ar fi ăla,
care n-ar bea votcă? N-ar fi cântăreţ, ci, iartă-mi expresia, o curată ironie!…
De n-aş avea îndeletnicirea asta, nici n-aş lua-o în gură, blestemata de ea!
Votca este sângele Satanei…
— Uite ce e… Am
să-ţi dau un praf… Dizolvă-l într-o sticlă cu apă şi clăteşte-ţi gâtul
dimineaţa şi seara.
— Pot să şi
înghit?
— Poţi.
— Foarte bine…
Te apucă ciuda, când nu e voie să înghiţi ceva. Îţi clăteşti gura, ţi-o tot
clăteşti, şi apoi scuipi… Păcat! Acum, uite ce vreau eu, propriu-zis, să te
întreb… Dat fiind că sunt cam slab de maţe şi că, din pricina asta, mi se ia
sânge în fiecare lună şi beau nişte ierburi, aş vrea să ştiu, cu voia dumitale,
dacă pot să mă însor?
Cuzma Egorov se gândeşte un timp,
apoi spune:
— Nu, nu te
sfătuiesc!
— Îţi mulţumesc
din toată inima… Straşnic tămăduitor mai eşti, Cuzma Egorîci! Mai bun ca orice
doctor! Zău aşa! Câtă lume nu se roagă lui Dumnezeu pentru dumneata! I-ha-a!…
Multă de tot!
Cuzma Egorov pleacă modest ochii
săi mici şi prescrie, sigur de el, „natri bicarbonici”, adică bicarbonat de
sodiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu