Mici intamplari cu animale (168)

In relatările vînătorilor de fiare mari din Africa se arată adeseori că puiul mic de elefant, sau de rinocer, rămîne încăpăţînat lîngă cadavrul mamei împuşcate şi uneori poate fi şi prins. Probabil că puiul nu-şi dă seama ce s-a întîmplat cu mama, de lîngă care nu e obişnuit să se îndepărteze. Şi vînătorii noştri povestesc despre iezi de căprioară care nu au plecat de lîngă mama lor nici cînd omul a fost lîngă victima sa. Aceşti pui însă au ţinută pasivă, rămîn lîngă mama lor moartă şi lucrul e uşor de înţeles. De gîndit îţi dau însă întîmplări ca aceea ce urmează, cu totul reală, oricît de ciudată ar părea.

La începutul lui decembrie îi vine ştire — ne informează un vrednic vînător din Sălaj — că într-o pădure a satului s-a aşe­zat un pîlcuşor de mistreţi — vînat rar în părţile acelea. A luat cîţiva gonaşi şi i-a căutat. Intr-una dintre goane hăitaşii au dat de ei, i-au pornit, şi mistreţii i-au venit bine vînătorului. Era un vier mare, o scroafă şi doi grăsuni. In vierul care a sărit peste drumeagul de pădure n-a putut trage; a tras în mistreaţă. Aceasta a primit glonţul, s-a întors îndată şi a intrat iarăşi în partea de pădure de unde venise şi de unde se apropiau gonaşii. Cu ea a dispărut unul dintre bîrlinci, pe cînd celălalt s-a luat după vier.

Scroafa lovită a lăsat urmă de sînge bună şi vînătorului i-a fost uşor să meargă pe ea. A şi găsit mistreaţa nu departe, zbătîndu-se încă. Lîngă mistreaţă se afla grăsunul care o urmase. Stătea atent la gălăgia gonaşilor care continuau să se apropie. Iată se iveşte unul dintre aceştia. Vede şi el vînatul căzut, vede cu mirare şi pe cel ce stătea ca o strajă. Vînătorul, nevoind să rişte o împuşcătură în direcţia gonaşilor, a rămas locului, surprins de scena neobişnuită. Gonaşul, cam speriat, a început să strige şi a dat şi cu o piatră. Grăsunul, în loc să fugă şi să se salveze, s-a repezit asupra omului bătînd din fălci. Abia a avut vreme gonaşul să se caţere pe un copăcel, care se îndoia sub greutatea lui, stătea să se rupă, în vreme ce bîrlincul dădea tîrcoale pe jos, clefăind din dinţi şi pufnind. După cîteva minute grăsunul s-a întors lîngă mistreaţa acum moartă, s-a învîrtit în jurul ei, a pipăit-o şi a împins-o cu rîtul, ca şi cînd ar fi în­demnat-o să se ridice. Cînd l-a observat şi pe vînător, a dat să se avînte spre el, dar a fost oprit de un glonţ.

Intîmplarea e ciudată. Grăsunul, probabil al scroafei, era măricel, ajunsese la o vîrstă la care legăturile dintre mama ocrotitoare si puiul neputincios sunt slăbite, puiul are o bună independenţă, şi mai mult instinctul de cîrd îl ţine lîngă mama lui şi lîngă ceilalţi mistreţi. Mai departe, acel pui în loc să caute el protecţia mamei, pe care a avut-o în trecut, sau să încerce să-şi scape viaţa — aşa cum a făcut celălalt — nu numai că a rămas lîngă ea şi după ce mama căzuse, dar din toată pur­tarea lui era lămurit că voia să o apere, să-i vină în ajutor. A atacat oamenii duşmani, a îndemnat-o să se ridice.

Dacă adeseori asistăm la scene în care părinţii, şi mai ales mamele sălbătăciunilor, îşi apără puii chiar pînă la sacrificiul vieţii lor, este extrem de rar să vezi pui care să se primejdu­iască sau chiar şi numai să facă un gest de apărare pentru părintele în necaz. „Dragostea" puilor faţă de părinţi este egoistă, se stinge cînd puii nu mai au nevoie de bătrîni. Aşa e legea firii...