Ziua cea mare

Astazi e ziua cea mare. Sau ar trebui sa fie. Ar trebui sa primesc un mail si in el sa se afle traducerea in engleza a Povestilor Mariei, cartea mea scumpa si draga. Ma lupt cu traducerea asta de cativa ani. Daca as fi fost un om hotarat, determinat, o aveam gata demult. Dar eu am tot lasat timpul sa treaca. Am tot amanat. M-am tot bizuit pe cunostinte, prieteni, amici si m-am ales cu praful de pe toba, ca sa zic asa. De-a lungul timpului, am scris pe blog despre toate aventurile povestilor mele. Aici se afla intreaga istorie, iar aici e ultimul capitol, petrecut in februarie. Recitesc si nu-mi vine sa cred cat pot sa fiu de naiv, de increzator in oameni.

Din data de 7 februarie, cand am obtinut promisiunea ferma a lui Tony Pearson ca va corecta traducerea, am asteptat cu mare emotie clipa in care voi primi mesajul lui si voi putea, in sfarsit, sa trec la publicarea cartii pe Amazon. N-a fost zi sa nu ma gandesc la asta. Mi-l imaginam pe Mr. Pearson citind seara, inainte de culcare si facand corecturi cu un pix rosu pe foile mele printate. Mergeam inca si mai departe - ma gandeam cum citeste el si comenteaza cu sotia lui (poloneza de origine) si cum ea ii da cate o sugestie. Visam ca ambii sunt incantati de povesti si ma asteptam din zi in zi sa imi spuna Pearson ca ii place ce citeste. Cred ca orice autor are vise de tipul asta.

Am asteptat pana in iunie - incepea vacanta Mariei, urma sa plecam in tara si tare mi-as fi dorit sa am traducerea gata. Prin mai il intrebasem la un moment dat pe Tony Pearson cum i se pare traducerea si-mi spusese ca e OK, curge frumos, dar inca nu e gata decat pe trei sferturi. Apoi, nu stiu cum sa spun, dar in 3 iunie, ziua in care Maria plecase de la scoala cu o colega fara sa ma anunte si eu intrasem in panica, iar Pearson rezolvase situatia sunand rand pe rand la toate fetele din clasa, l-am simtit schimbat. Era evident ca nu-i convine sa mai stea pe-acolo, ar fi vrut sa plece cat mai repede, se foia lasand sa se creada ca avea treburi foarte importante - si atunci am inteles: se temea sa nu care cumva sa-l intreb de corectura, ceea ce insemna, evident, ca nu o avea gata. Sigur ca nu am zis nimic, i-am multumit ca mi-a gasit fetita si am plecat. 

Pe 18 iunie i-am scris un mail si l-am intrebat daca crede ca o sa pot primi corectura pana la vacanta Mariei. Mi-a raspuns asa:  

Sorry Raul three quarters the way through, can I get back to you early in August? 

Thanks and sorry (sadly just very busy)

I-am raspuns rapid ca august e optim pentru mine. A venit vacanta, am plecat incolo si incoace si n-a fost zi sa nu ma gandesc ca in august o sa am traducerea. Dar vacanta s-a sfarsit, iar mailul lui Pearson n-a mai sosit. Abia atunci am priceput ca n-o sa am niciodata vreun raspuns de la el. E jumatatea lui octombrie, iar eu si Pearson cautam sa nu ne intalnim face to face - e o stanjeneala din alea sacaitoare. M-am gandit sa-i scriu un mail in care sa-i spun ca inteleg exact cat este de ocupat si ca-i multumesc ca in conditiile astea a incercat totusi sa ma ajute etc. Dar mi-am dat seama ca absolut orice i-as scrie ar suna ca un repros. Asa ca am lasat-o balta. Dar mereu ma gandesc ca intr-o zi o sa ma duc la el si o sa il intreb de sanatate, fara sa-i mai aduc aminte de Povestile Mariei. Imi inchipui ca asta ar putea fi o intelegere tacita - amandoi sa ne prefacem ca n-a existat niciodata niciun fel de discutie despre cartea mea de povesti.

Luna trecuta mi-a venit ideea sa apelez la niste profesionisti. Am gasit adresa unei asociatii americane a autorilor de literatura pentru copii si i-am scris secretarului, rugandu-l sa-mi recomande pe cineva care poate face o corectura. Mi-a trimis vreo 7-8 adrese si le-am scris tuturor. Ce m-a frapat a fost ca mai toti, in mailurile de raspuns, alocau cam 10% acceptului propriu-zis (sigur ca da Raul, as fi fericit(a) sa ma ocup de cartea ta, multumesc ca te-ai gandit tocmai la mine), restul de 90% continand informatii detaliate despre felul in care o sa le intre lor banii mei in cont. Iar tarifele - Doamne fereste, nici nu vreti sa stiti cam pe unde se invarteau.

A fost insa si un tip, David, care mi-a spus cam asa: eu iti fac editarea intr-o luna, te costa atat (suma rezonabila in opinia mea) si daca-mi trimiti una din povesti iti si arat despre ce "proofreading and polish" este vorba. I-am trimis povestea, evident si dupa cateva zile am primit varianta corectata (circa 700 de cuvinte). Nu-mi venea sa cred: rosu de sus pana jos, dupa cum se vede in poza. Am trimis textul unei prietene din America, l-a citit si mi-a zis asa: 

Interesant, cind citesc originalul, suna bine. Dar cind citesc corectiile, imi dau seama ca are dreptate. Este o gramatica mai corecta, mai literara. Are dreptate omul!

So, i-am scris lui David, i-am spus ca as vrea sa merg mai departe cu el si l-am intrebat daca mai negociaza pretul. Mi-a raspuns ca la numarul de cuvinte din textele mele nu poate merge mai jos de o anumita suma. Reducerea era de aproape 15%. Asa ca am batut palma. 

Astazi, cum spuneam, ar trebui sa fie ziua cea mare. 

PS Inainte de a urca postarea pe blog, m-am uitat asa, intr-o doara, pe mesagerie. Ce credeti c-am gasit acolo? Evident, un mesaj de la David. Iata cum suna:

Raul, sorry for the delay, but I will have the edited manuscript back to you on Wednesday 10/16. Thank you for your patience.

So, ziua cea mare se amana.