Un poet ne atrăgea de curînd
atenţia că peste capetele noastre „alunecă pe cerurile sticloase de iarnă o
catedrală de lumină". E vorba de o stea sau de o constelaţie şi ne
îndeamnă s-o descoperim pe cer.
Într-adevăr, asta e menirea
poeţilor, să atragă atenţia oamenilor asupra lucrurilor frumoase şi să-i smulgă
din grijile şi obsesiile lor prea de tot terestre. Într-adevăr, contemplarea ne
face să descoperim în noi înşine eternitatea. Ieşim din blestemul activităţii,
care ne mănîncă zilele, şi redevenim ceea ce fusesem înainte de izgonirea din
rai: adică inactivi şi nemuritori. Asta înseamnă că gestul poetului de ridicare
a braţelor spre a arăta ce e pe cer se adresează doar oamenilor activi, celor
trudiţi de cele opt ore petrecute în zgomotul uzinelor, sau celor care petrec
alte ore pe la cozi, înghesuiţi în magazinele supraaglomerate, şi nu se
adresează celor inactivi, care, neavînd ce face, pot să se uite pe cer şi fără
îndemnul poetului. Sau se adresează şi acestora? „Tuturor oamenilor",
bănuiesc că ar protesta el cu un gest larg şi afectat citind rîndurile de faţă.
În acest caz ce le-ar spune celor
leneşi contemplarea, să zicem, a constelaţiei Orion? Că sunt şi ei eterni ca
şi cerul înstelat? Şi la ce ar folosi să se simtă etern un leneş sau un hoţ
care fură munca şi sudoarea altuia? Adică cum, să nu putem scăpa de ei
niciodată şi să trebuiască veşnic să muncească alţii pentru ei, iar ei să stea
şi să se uite prin locurile cele mai frumoase ale ţării, fără griji, în timp ce
alţii să trudească de dimineaţa pînă seara? Şi să nu-şi găsească măcar cîteva
clipe să contemple şi ei o constelaţie cerească sau să iasă să vadă măcar cum e
cîmpul, care după mine e mai frumos decît cerul?
Dar mai există printre noi,
românii, o categorie de oameni care sunt chiar aşa cum îi vrea poetul, contemplativi...
Tatăl meu era un astfel de om. Ar fi putut să stea pe prispa scăldată de soare,
dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, nu ore, ci zile întregi, spectacolul lumii, atît
cît se vedea de pe prispa lui, fiindu-i absolut suficient ca să-l uimească şi
să-l încînte fără slăbire. Mama era disperată, fiindcă ştia că nu e un leneş şi
că îşi crescuse copiii cu ciomagul, să muncească, să se „arănească". Da,
îi spunea el mamei, dar asta nu înseamnă că munca era valabilă şi pentru el şi
că statul îl merită toţi proştii. Nu orice nerod are dreptul să stea şi să
caşte gura. La muncă!
Şi avea dreptate, fiindcă din
contemplarea lui s-a născut gîndirea lui originală, care atrăgea şi fermeca
lumea, descreţind frunţile, şi făcîndu-i nu o dată pe unii dintre ei să simtă
că valoarea omului nu stă în cumularea de bunuri, care era singura care conta
pentru cei mai mulţi, ci în minte, adică în spirit, valoare care îi deosebea cu
adevărat de boii pe care îi înjugau.
Da, dar tatăl meu avea şi duşmani.
Existau oameni care se simţeau iritaţi numai la simpla lui vedere, şi nu o dată
unii dintre aceştia ne înjurau pe noi, copiii, cînd ne vedeau rău îmbrăcaţi sau
gălbejiţi de boli. „Bă, cutare (aşa şi pe dincolo), tac-tu ăla ce tot face de
dimineaţă şi pînă seara şi nu pune mîna să vă ţină? Are două loturi de pămînt,
ar trebui să aveţi haine croite pe voi şi pantofi în picioare, nu să umblaţi
desculţi şi trenţăroşi. O să ajungeţi voi oameni, dacă vă luaţi după el!... La
Chitila o să ajungeţi"...
Adică dintre cei care n-o să-şi
poată cîştiga existenţa decît adunînd oase de pe cîmp şi vînzîndu-le la
Chitila, unde se colectau pentru fabricile de zahăr. Era o trimitere
obişnuită. Dar nu era adevărat, tata avea cultul muncii şi ştia că nimic nu
ajunge cel care nu pune mîna şi nu trudeşte din greu. Cu cîţi copii avea îşi
spunea însă că era acum rîndul lor să ajungă oameni şi să muncească şi să-şi
facă. El considera, în sinea lui, că îşi cîştigase acest drept suveran: să stea
adică şi să se uite, după atîţia ani cît se trudise.
Aici ajungem însă la fondul
dramatic al chestiunii, că dacă el cu adevărat îşi cîştigase acest drept, şi
unul din fiii lui depune mărturie că aşa a fost, absolvindu-l, ce se-ntîmplă cu
mulţi dintre noi, iubitori de spectacole ale naturii sau ale cuvîntului, pe
care nimeni nu ne absolvă cînd copiii şi noi înşine trăim prost din vina
noastră? Acest gînd m-a obsedat totdeauna şi niciodată n-am avut sentimentul că
am timp (deşi am avut berechet) să mă uit pe cer şi să observ mersul
constelaţiilor. Ce-am făcut cu acel timp, cînd l-am avut, de n-am descoperit
pînă acum unde se află cutare stea? Nimic n-am făcut. Am fost obsedat. Atît.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu