Ghicitorile
Zadig, ieşit din fire ca
un om lângă care a căzut trăsnetul, mergea în neştire. Sosi în Babilon în ziua
când cei care se luptaseră în arenă se adunaseră în vestibulul palatului ca să
ghicească ghicitorile şi să răspundă la întrebările marelui mag. Toţi cavalerii
veniseră, afară de cel cu platoşă verde. Îndată ce Zadig intră în oraş, norodul
se adună împrejurul lui; ochii nu se mai săturau să-l privească, buzele să-l
laude, inimile să-i ureze domnia. Invidiosul îl văzu trecând, se cutremură şi
întoarse capul. Norodul îl duse pe braţe până la locul adunării. Regina,
care află de sosirea lui, fu cuprinsă de teamă şi de speranţă. Neliniştea o
rodea: nu pricepea nici de ce Zadig era fără arme, nici de ce Itobad purta
platoşa cea albă.
Un
murmur nelămurit se ridică la venirea lui Zadig. Toţi erau miraţi şi mulţumiţi
că îl văd iarăşi, dar numai cavalerii care se luptaseră aveau voie să vină la
adunare.
—
Am luptat şi eu ca şi ceilalţi, spuse el. Însă armele mele le poartă altul aici
şi, înainte de a avea cinstea să dovedesc asta, cer voie să mă înfăţişez şi eu
ca să dezleg ghicitorile.
Cererea
fu pusă la vot. Renumele lui de cinste era încă atât de puternic întipărit în
mintea tuturor, încât il primiră fără şovăire.
Marele
mag puse mai întâi întrebarea asta:
—
„Care lucru pe lume este cel mai lung şi cel mai scurt, cel mai iute şi cel mai
încet, cel ce se poate împărţi mai mult şi cel mai întins, fără care nimic nu
se poate face, care înghite tot ce-i mic şi dă viaţă la tot ce-i mare?“
Trebuia
să răspundă Itobad. El spuse că un om ca dânsul nu se pricepea la ghicitori şi
că era de ajuns că a învins lovind straşnic cu suliţa. Unii spuseră că
ghicitoarea înseamnă soarta, alţii pământul, alţii lumina. Zadig spuse că era
timpul.
—
Nimic nu e mai lung decât timpul, pentru că el e măsura veşniciei; nimic nu-i
mai scurt, pentru că ne lipseşte când avem ceva de făptuit; nimic nu-i mai
încet pentru cine gustă plăcerile; se întinde la nesfârşit în mare, se împarte
la nesfârşit în mic; nimeni nu ţine seama de dânsul şi tuturora le pare rău de
pierderea lui; nimic nu se face fără dânsul; aruncă în uitare tot ce nu e
vrednic să rămână şi faptele înalte le face nemuritoare!
Adunarea găsi că Zadig
avea dreptate.
A
doua întrebare fu următoarea:
—
„Care e lucrul pe care îl primeşti fără să mulţumeşti, de care te bucuri fără
să ştii cum, pe care îl dai altora când nu ştii unde ai ajuns şi pe care îl
pierzi fără să-ţi dai seama?“
Fiecare
spuse ceva. Numai Zadig ghici că era viaţa.
Zadig
dezlegă şi celelalte ghicitori cu aceeaşi uşurinţă. Itobad spunea mereu că
nimic nu era mai uşor şi că ar fi izbutit şi el tot aşa de bine dacă ar fi vrut
să-şi dea osteneala. Se mai puseră întrebări despre dreptate, despre binele
suprem, despre arta guvernării. Răspunsurile lui Zadig fură socotite drept cele
mai bune.
—
Păcat, spuneau toţi, că un om atât de deştept este un atât de slab călăreţ.
— Prealuminate feţe,
spuse Zadig, am avut cinstea să înving şi în luptă. Platoşa
cea albă este a mea. Itobad mi-a luat-o pe când dormeam; s-a gândit fără
îndoială că i-ar sta mai bine decât cea verde. Sunt gata să-i dovedesc acum în
faţa domniilor-voastre, cu caftanul şi cu sabia împotriva acestei armuri albe
pe care mi-a luat-o pe neaşteptate, că eu am avut cinstea să-l înving pe
viteazul Otam.
Itobad
primi provocarea cu cea mai mare încredere. N-avea nicio îndoială că, îmbrăcat
cum era, cu coif, platoşă şi zale, va răpune repede pe un luptător cu scufie şi
halat. Zadig scoase sabia, închinându-se în faţa reginei care îl privea
cuprinsă de bucurie şi de teamă. Itobad scoase şi el sabia fără să se închine
în faţa nimănui. Înaintă spre Zadig ca un om care nu se teme de nimic. Îi
repezi apoi o lovitură care i-ar fi putut crăpa capul. Dar Zadig se apără de
lovitură şi, lovind la rândul său cu latul sabiei sabia lui Itobad, i-o rupse
în două. Atunci Zadig, luând-l în braţe pe Itobad, îl aruncă la pământ şi,
punându-i sabia în piept, îi spuse:
—
Lasă-mă să-ţi iau armele ori, dacă nu, te ucid.
Itobad,
tot minunându-se de necazurile care cădeau peste un om ca dânsul, se dădu bătut.
Zadig îi luă coiful cel falnic, platoşa cea frumoasă şi zalele strălucitoare,
se îmbrăcă cu ele şi se duse să se arunce la picioarele Astartei. Cador dovedi
cu uşurinţă că armura era a lui Zadig. Acesta fu înălţat rege cu consimţământul
tuturor şi mai ales al Astartei care gusta acum, după atâtea necazuri, plăcerea
de a vedea că iubitul ei e vrednic în ochii lumii întregi să-i fie soţ. Itobad
se duse să domnească acasă la dânsul. Zadig fu rege şi fu fericit. Avea mereu
în minte ceea ce îi spusese îngerul Jesrad. Îşi aducea aminte şi de grăuntele
de nisip care a ajuns diamant. Regina şi cu dânsul slăviră Providenţa. Zadig
dădu drumul frumoasei Misuf să cutreiere lumea. Chemă la dânsul pe tâlharul
Arbogad, căruia îi dădu o slujbă mare în oştire şi îi făgădui că-l va înainta la
cele mai înalte dregătorii dacă se va purta ca un adevărat războinic, dar că va
pune să-l spânzure dacă se va apuca de tâlhării.
Chemă
pe Setoc din fundul Arabiei, împreună cu frumoasa Almona, şi îl puse în fruntea
negustorimii din Babilon. Cador a fost şi el chivernisit şi preţuit aşa cum se
cuvenea pentru ajutorul pe care îl dăduse. A fost prietenul regelui şi regele a
fost astfel singurul monarh din lume care a avut un prieten. Piticul cel mut
n-a fost uitat nici el. Pescarul a fost dăruit cu o casă frumoasă. Orcan a fost
osândit să-i plătească o mare sumă de bani şi să-i dea nevasta înapoi; dar
pescarul, cuminţit, nu luă decât banii.
Frumoasei
Semira îi părea rău acum că pe vremuri crezuse că Zadig are să chiorască şi
Azora plângea gândindu-se că voise să-i taie nasul. Zadig le alină cu daruri
durerea. Invidiosul muri de ciudă şi ruşine. Ţara întreagă se bucura de pace,
de glorie şi de belşug. Au fost atunci cele mai frumoase vremuri de pe pământ.
Domneau în lume dreptatea şi iubirea. Toţi aduceau laude lui Zadig şi Zadig
aducea laude cerului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu