Gelsomino in tara mincinosilor(15)

Bananito merge la-nchisoare şi cu penelu-şi pregăteşte de mîncare

    După cum vă veţi aminti fără prea mare greutate, Bananito ieşise de dimineaţă în căutarea norocului. Nu avea niciun plan anume, ci doar o mare voinţă de a făptui ceva prin care să-şi arate bravura.

     Tocmai atunci oraşul se trezea încet-încet.

     Oamenii de la serviciul de salubritate spălau străzile cu furtunurile, glumind cu muncitorii care mergeau la lucru pe biciclete. Oricînd puteau să se aleagă, în orice clipă, cu un duş rece în spate. Era o oră veselă şi senină, iar Bananito, oprit pe trotuar, simţea cum îi înfloresc în minte  cele mai frumoase idei. Simţea pe aproape aer încărcat de miresme, ca şi cum împrejur răsăriseră pe neaşteptate, de printre pietrele oraşului, milioane de violete.

      

      „Iată un lucru frumos, pe care-l voi desena", se hotărî el deodată.

     Şi chiar acolo unde se găsea, lîngă gardul unei fabrici, se ghemui pe trotuar, luă dintr-o cutie cîteva bucăţi de cretă şi începu să lucreze. Un grup de muncitori se strînseseră în jurul lui.

—  Pun rămăşag, zise unul, că va desena nelipsita corabie cu pînze ori niscai sfinţi cu coroană de raze pe creştet. Dar nu văd cîinele cu şapca în gură, care să strîngă pomenile...

—  Eu cunosc o poveste, vorbi altul. Odată, un pic­tor a tras pe pămînt o linie roşie şi toţi se foiau şi se frămîntau în juru-i şi-şi storceau creierii să ghicească ce vrea să însemne linia aceea.

—  Şi ce însemna?

—  Ei îl întrebară pînă la urmă pe pictor şi pictorul le răspunse: „Vreau să văd dacă cineva poate trece pe sub linie şi nu pe deasupra ei". Apoi îşi puse şapca şi plecă. Trebuie să fi fost puţin cam scrîntit.

—  Totuşi, ăsta nu e scrîntit, atrase atenţia cineva — ia priviţi!

Fără a-şi ridica fruntea plecată asupra pînzei sale, Bananito picta cu atîta zor, că ochii celor din jur îi urmăreau cu mare greutate mîna. Dar dintr-o dată, pe trotuar, întocmai aşa cum visase el, răsări o minu­nată grădină cu violete. Era numai un desen, dar era aşa de frumos, că la un moment dat începu, într-adevăr să răspîndească aromă de floare.

—  Mi se pare mie, şopti unul dintre muncitori, sau se simte în aer parfum de violete?

—  Dacă vrei să n-ajungi la închisoare, îl sfătui unul dintre tovarăşii săi, numeşte-le dovleci. Şi totuşi, adevărat, în jur se simte parfumul lor!

Toţi cei strînşi în jurul lui Bananito păstrară o mare tăcere. Se auzea hîrşîitul cretei care freca delicat piatra, iar la fiecare nouă linie parfumul de violetă se simţea şi mai stăruitor. Muncitorii fuseseră cuprinşi de emoţie. Ei îşi treceau dintr-o mînă într-alta pacheţelele cu mica gustare de dimineaţă, se prefăceau că-şi controlează cauciucurile bicicletelor, să vadă dacă sînt destul de umflate, dar nu pierdeau din ochi niciunul din gesturile lui Bananito. Trăgeau cu lăcomie mireasma îmbătătoare în piept şi li se înveseleau inimile.

Sirena fluieră de începutul lucrului, dar niciun muncitor nu se clinti să intre în fabrică. Se auziră murmure de: „bravo! bravo!"

   Bananito ridică ochii şi privirile lui întîlniră privirile admiratorilor. Citi într-însele atîta simpatie că aproape se simţi intimidat. Grabnic, îşi strînse culorile şi se îndepărtă.

     Dar unul dintre muncitori îl ajunse:

       —  Hei, ce faci? De ce fugi? Noi tocmai ne pregăteam să-ti dăm ţie puţinii bani pe care-i avem prin buzunare. Căci niciunul dintre noi n-a mai văzut un desen aşa de frumos.

         —  Mulţumesc, murmură Bananito, mulţumesc.

    Apoi trecu dincolo strada, fiindcă dorea să fie sin­gur. Inima îi bătea aşa de puternic în piept, că i se vedeau zvîcnetele prin haină, ca şi cum ar fi avut în sîn o pisicuţă. Era de-a dreptul fericit. Merse multă vreme prin oraş, fără a se hotărî să mai facă alt desen. În minte îi veniră o sută de idei şi pe toate o sută le alungă.

În cele din urmă, zărind un cîine, avu o inspiraţie grozavă. Se ghemui pe trotuar, chiar pe locul unde-i încolţise în minte noua idee, şi începu să deseneze.

Există totdeauna trecători care n-au altceva mai bun de făcut decît să caşte gura de la o stradă la alta. Sînt simpli trecători, ori poate şomeri. Din nou se strînse, aşadar, în jurul lui Bananito, un grup de oameni care începură comentariile:

—  Uitaţi-vă la el ce vînător de originalitate. Stă să deseneze o mîţă, ca şi cum n-ar fi atîtea mîţe în oraş şi ca şi cînd ar ţine careva neapărat să mai vadă încă una şi desenată.

—  Da, dar nu e o mîţă oarecare, zise cu veselie Bananito.

—  Ati auzit? Cică face o mîţă care nu-i ca toate celelalte. Poate că-i vorba de o mîţă cu ochelari – nu cumva?

Dar flecărelile încetară ca prin farmec cînd cîinele lui Bananito, primindu-şi ultima pată de culoare pe sfîrcul cozii, sări în patru labe şi începu să latre cuprins de bucurie. Mulţimea scoase strigăte de uimire şi cît ai clipi se şi ivi un gardian.

—  Ce e? Ce s-a întîmplat? A, da, văd. Ba şi aud: i-o mîţă care latră. Parcă n-am avea destui cîini care miaună. A cui este?

Lumea se împrăştie numaidecît, să nu trebuiască să răspundă la întrebări. Numai un biet om sărman, care se pomenise în preajma gardianului, nici el nu ştia cum, nu reuşi s-o şteargă şi fu înşfăcat de braţ.

—  E a lui, şopti acesta, arătîndu-l pe Bananito cu ochii plecaţi.

      Paznicul îi dădu drumul şi-l înhăţă pe Bananito.

—  Ia hai cu mine!

Bananito nu se lăsă rugat, ci-şi puse culorile în bu­zunar şi, fără să-şi piardă buna dispoziţie, îl urmă pe paznic.

Cu coada ridicată ca un catarg, cîinele se hotărî s-o tulească din loc.

Aşteptînd să fie dus la interogatoriul comandantului pazei, Bananito stătea închis într-o celulă.  Mîinile îi furnicau totuşi de dorinţa de a lucra. Aşa că el desenă 0 păsărică şi o lăsă să zboare, dar păsărica nu voi să se îndepărteze de dînsul, ci i se aşeză pe spate şi-l ciuguli drăgăstoasă de o ureche.

—  Ei, am înţeles, zise Bananito. Ţi-o fi fiind foame. Şi repede-i desenă cîteva grăunţe de mei. Asta îi aduse aminte însă că de fapt nici el nu servise încă micul dejun.

—  Două ochiuri îmi vor prea ajunge. Două ochiuri şi o piersică frumoasă, gălbuie.

Desenă ceea ce socoti că îi este de trebuinţă şi de îndată un miros de ouă prăjite se răspîndi în toată ce­lula, se strecură pe uşă şi ajunse să aţîţe nările santinelei.

„Hm... ce deliciu", îşi zise tînărul paznic, mişcîndu-şi pofticios nările, ca să nu piardă cumva nicio idee de miros. Dar, deodată, cuprins de bănuieli, căscă vizeta de la uşa celulei şi se zgîi înăuntru. Cînd îl văzu pe arestat înfulecînd cu atîta poftă, el rămase ca încremenit siîn poziţia aceea, cu o expresie de uimire zugrăvită pe chip, dădu peste dînsul comandantul gărzii.

—  Ei bine, strigă acesta din urmă în culmea indignării - ei bine, în curînd o să le aducem domnilor arestati şi plăcinte de la restaurant!

—  Eu nu... nu eu... bîigui santinela.

—  Tu nu ţi-ai vîrît în cap regulamentul? Pîine şi apă, apă şi pîine — şi cu asta basta!

—  Dar nu-mi dau seama cum a făcut, reuşi în cele din urmă să îngaime santinela. Poate c-o fi avut ouăle în buzunar

— Aşa... în buzunar, dar plita? Văd că în absenţa mea răsar  lucruri noi:  celule cu chicinetă!

Si totuşi comandantul ar fi putut să se convingă foarte uşor de unul singur că în celulă nu era nici vorbă de vreo plită. Bananito, gîndindu-se în cele din urmă să nu-i aducă necazuri gardianului, catadicsi să le destăi-nuie cum reuşise a-şi face rost de micul dejun.

—  Hm, tu mă crezi chiar dobitoc? zise co­mandantul după ce îl ascultase cu neîncredere. Ce-ai să te faci dacă, bunăoară, eu îţi voi ordona să-mi dese­nezi o solă în vin alb?

Fără să răspundă nimic, Bananito luă o bucată de hîrtie şi desenă ceea ce îi fusese ordonat.

—  Cu pătrunjel ori fără? întrebă în timp ce lucra.

— Cu pătrunjel, ordonă şiret comandantul. M-ai luat chiar drept un idiot. Cînd vei termina, o să te fac să mănînci foaia aia de hîrtie pînă la ultimul ei centime­tru pătrat.

Numai că atunci cînd termină Bananito, un copleşi­tor miros de solă în vin alb se împrăştie ieşind din foaia de hîrtie şi, după cîteva clipe, sub ochii holbaţi de uimire ai comandantului, mîncarea care aburea pe masă părea că zice: „Mănîncă-mă, mănîncă-mă!"

—  Poftă bună! îi ură Bananito. Domnul e servit.

—  Mi-a trecut foamea, mormăi comandantul, revenindu-şi în fire după surpriză. Sola în vin alb o va mînca santinela. Iar tu pofteşte cu mine.

Cap14