O poveste cu Smaranda a lui Fănuş Neagu

Ploaie de vară cu peştişori roşii

În iunie, a treia lună de când îi fugise fata cu lemnarul Chivu Pătraşcu din Gorganul-tătarului, Grigore Cearcănu din Măgura hotărî că sosise vremea socotelilor.

-  Sus, îl strigă el pe Voinea, feciorul cel mic, şi hai să-i scoatem Smarandei apa de mare din urechi, iar pe lemnar să-l prăjim în ulei.

Porniră spre fundul curţii, ca să iasă în stepă printr-o ruptură a gardului. Într-o căruţă ruptă, dar cu coviltirul întreg, uitată lângă gardul de mărăcini din timpuri surde, două fetiţe din vecini împleteau coroniţe din albăstrele, rapiţă galbenă şi roşcuţă roşie.

-  Nea Grigore, îl strigă Călina, cea cu părul negru, răcusit în inele, Roxana nu mă crede că atunci când eraţi mici ca noi, bunicul meu fugea pe ape.

-   Fugea.

-   Ca o răţuşcă? se miră Roxana.

-   Exact. Dar numai şapteşpe paşi, niciunul mai mult.

-   Auzi, se îndoi Voinea, era frate cu Isus Christos!?

-   Fugea, nătărăule.

-   Şi ce vă plăcea vouă cel mai mult, insistă Călina?

-  Cântecul păsărilor. Apoi ploile de vară. Mai ales alea când ploua cu peştişori roşii. Roşii ca tăvăliţi prin boia de ardei şi tot atât de usturaţi. Eu şi bunică-tu îi ronţăiam cruzi, alde tata îi adunau în căuş, îi frigeau pe plită şi dă-i băutură.

-  Eu sunt o piatră preţioasă, zice Roxana.

-  Tu ce eşti? o întrebă Voinea pe Călina.

-  Eu sunt o scoică de argint.

-  Haide, Bercule, că se înnorează, îl grăbi Cearcănu pe flăcău şi ieşi în câmpie.

-  Mă cheamă Voinea, anunţă Voinea, supărat.

- Te cheamă cum vreau eu! Ieri te-a chemat Voinea, azi te cheamă Bercu. Pe mine, Bercule, m-a alăptat soacră-mea...

-  Nu se poate.

-  Fă socoteala, cap sec, că se poate. Mama născuse în aceeaşi zi cu soacră-mea, erau vecine şi mama n-avea lapte. Iar cine l-a alăptat soacră-sa e ursit să facă moarte de om.

-  Şi să mintă, zise Voinea.

-  Te referi la Anatol Scorpionul, bunicul Călinei? Da, e o caiafa. Se uită în oglindă şi vede în luciul ei doi măgari, în loc de unu. Mai rar suflet spanchiu ca al ăstuia: şi are putere de vrăjitor, trage semn cu talpa de-a curmezişul drumului, drumul devine numaidecât primejdios; până seara, pe locul ăla îşi rupe piciorul un om sau un cal, se răstoarnă o trăsură sau se bat ţiganii de la cărămidărie până ajung să-şi spintece bivoliţele cu topoarele.

Între Măgura şi Gorganul-tătarului, de-o parte şi de alta a drumului, pe toată întinderea aia nesfârşită, se cocea grâul. Patimă fără moarte. În veşnicia grâului ondulând sub primeneli de vânt, de parcă-l colindau, cu miros de sălbăticie, cârduri de dropii, se clătinau, ameţite - stare de somn, stare de veghe - mii de flori, toate numai simboluri ale stepei. În afară de maci, Grigore Cearcănu parcă nu mai cunoştea numele niciuneia. „De prea mult grâu, noi ăştia din Bărăgan n-am stat niciodată să-nvăţăm numele florilor".

-  Auzi, Bercule: zice Simion Puşcaşu că nemernicu-ăla de dulgher ştie să frământe şi aluatul ca un brutar, face şi pipe de lut, îndoapă gâşte ...Mă, tu n-auzi, cu cine vorbesc eu, aici?! Voinea n-auzise nimic, căci cânta în gând: Îţi mai aduci aminte, poamă dublă, Când te iubeam şi te cinsteam c-o rublă? La noi la Brăila, la tanti Elvira ... Grigore Cearcănu smulse din mers vreo douj de fire de grâu, cam atâtea câte ar trebui pentru o cingătoare, le scutură de volbură, petrecându-le prin pumn şi, pe neaşteptate, îl lovi cu ele pe flăcău peste faţă.

-   Ţine, Bercule, pâine nouă.

-   Ce-ai bre, scânci Voinea, plin de ură, ai turbat?

-   Ca să-ţi pun sângele în mişcare. Cântai! Eu îţi aud şi gândurile, să ştii.

-  „Ticălos bătrân", înjură Voinea, mirat totuşi de forţa de pătrundere a lui taică-su şi, când porniră din nou la drum, avu grijă să se ţină mai la distanţă. Clocotind de furie neputincioasă îşi rotea capul mic, de pasăre, pe deasupra câmpiei, ca şi cum s-ar fi temut de apariţia hultanului.

Plesnindu-l pe Voinea, Grigore Cearcănu parcă se mai descărcase; sau măcar o gâlcă de venin din cele vreo sută de care pornise de-acasă se spărsese. Mărunţel, dumica drumul mai mult în tocul cizmelor de pânză şi trăgea adânc pe nări mireasma grâului. Două vârtejuri de iarbă i se ţineau, cătuşe, de gleznă, iar grâul, care aproape că-i ajungea umerii şi fugea şi se întorcea în valuri, avea culoarea pârguit-mângâietoare a polilor de aur găsiţi sub stâlpii casei vechi, pe care-o dărâmase. Câte opt poli sub opt stâlpi. „Pesemne că toamna, pe cei vechi cădea numai lapoviţa de aur". Ploaia ameninţa acum din două părţi, dinspre Dunăre şi dinspre Moldova; bătrânul o simţea că va fi curată, iute, mănoasă şi o aştepta. „Vacă grasă şi cu doi viţei în burtă, o ploaie bună, domnule!"

-  Vino-n drept cu mine, îi ceru lui Voinea.

Flăcăul înainta şi se potrivi umăr la umăr cu bătrânul; tot stânjenit, tot ferindu-se de vreo nouă izbucnire mânioasă.

-   Ce-ţi spune grâul ăsta ţie? Crezi că fiinţa lui se împacă bine cu stâlpii de înaltă tensiune?

-   Mie-mi plac mai mult stâlpii de telegraf. Atârnă zeci de mii de rândunele pe sârmele dintre ei.

Multiplele plecări sub vânt ale valului de grâu parcă sporeau ca număr la întoarcere: de două, de trei, de cinci ori. Această fugă de aur lichid spre malul bălţii Amara se petrecea cu viteza celor speriaţi de triunghiuri nesigure. Întoarcerea fiind mai bogată, era şi mai domoală. „Ce poveste minunată grâul, domnule! se gândea Grigore Cearcănu. Omul ar trebui să aibă puterea să-l vadă în acelaşi timp şi din marginea ailaltă a lanului. Privit din marginea ailaltă trebuie să fie mai frumos. Sigur!" Şi se simţea tentat să plece şi el spre stânga, şi să se întoarcă, din punctul unde se producea răsturnarea valului sub vânt, la fel ca şi grâul, de două, de trei, de cinci ori Grigore Cearcănu.

-  Ia zi, mă băiete, ce vede grâul acolo pe malul bălţii de se întoarce de două ori mai mult decât a plecat?

-  Coasa, asta vede el acolo, coasa.

-  Aşa este. Apele bălţii fură soarele, şi grâul, acolo, se coace mai repede. Coasa, da.

Ocoli o tufă de măceş, cu florile însângerate şi urmă, din nou întărâtat:

-  Lung-ai mai crescut! Semeni în neamul maică-ti. Neam de vlăjgani, scandalagii şi cârcotaşi. Numai că tu ai crescut uscat. Trebuia să te faci chelner sau mai degrabă canagiu. Ha, ha, canagiu! râse el, atins de trăsneală, că, da, Voinea ar fi meritat să-şi trăiască viaţa-n pivniţă. Când vine-o ploaie bună, nu trebuie să te superi, chiar dacă primeşti una peste bot. Eu, Bercule, nu-nghit ca fata mea să plece de-acasă ca o stricată. De când s-a cărat cu ăla, brânzar, măcelar sau ce mama dracului o fi el, acolo, mă visez mereu pe vremea când eram ordonanţă la căpitanul Profir Ştefănescu. Ţinea în casă una fară cununie, târfă, deci. Căpitane, îi zicea aia, eşti cu mine rece ca lichenul de ren. Să fii tu câine enot şi eu gheonoaie verde, dacă mă mai iubeşti! Sunt rece ca lichenul de Islanda, arginţica mea, fiindcă vreau să te aprinzi mereu şi să scaperi, să scaperi, să scaperi... Ţie-ţi convine să ai de soră o ghionoaie verde?

-   Poate că Chivu a luat-o cu acte, poate că între timp s-au cununat la primăria din Gorganu-tătarului şi acum Smaranda se numeşte Smaranda Pătraşcu.

-   Zău? Şi biserica pe ce plan o pui, Bercule?

-   În socialism, pe planul întâi e primăria.

-   Ehe, de-aia vă suceşte Dumnezeu gura la ceafă. Voi credeţi că rachiul o face, dar află de la mine că la mijloc e mâna lui Dumnezeu. Vă rabdă cât vă rabdă şi, deodată, Dumnezeu vă prinde scăfârlia-n ghearele lui necruţătoare cu nemernicii, suceşte o dată la stânga, suceşte şi la drepta, vinele gâtului fac scâârţ, şi rămâneţi cu gura strâmbă. De ce taci? mârăie el. Vreau să-mi spui pe loc unde s-au văzut ei doi şi de ce nu mi-au adus la cunoştinţă, măi creştinule sau măi tovarăşe sau domnule, noi doi vrem să ne luăm ...

-  Păi, ştii foarte bine că s-au cunoscut în gara Agigea, la malul Mării. Chivu repara acoperişul gării, Smaranda, pe peron, se tocmea la preţ c-un marinar pentru o carpetă cu tăierea capului lui Constantin Brâncoveanu, voievodul nostru sfânt.

-   În ce an i-au tăiat capul turcii?

-   1714.    .

-   Luna şi ziua?

-   Asta n-o mai ştiu.

-   Prin urmare, n-o faci pe prostu, ci eşti prost sadea! Grigore Cearcănu, se luă el în derâdere, când porneşti la drum şi stă să plouă şi ai lângă umăr pe prostul proştilor din drumul Brăilei, să nu te miri că ploaia care se vestea dulce o să se schimbe-n ploaie acră.

-   De unde ştii că n-o să plouă iar cu peştişori roşii? încercă Voinea să-l ia peste picior. Poate că-mi cade şi mie pleaşcă pe cap norocul ăla.

-  Crezi c-am scornit povestea, fiu de căţea?! M-a plouat ploaie cu peştişori roşii, aşa să-mi ajute Dumnezeu dacă mint. Dar de tine trebuie să mă feresc, da, trebuie. Ştii, lepădătură, că eram s-o las pe maică-ta din pricina ta?

-   Bre, matale-ţi lipseşte-o doagă!

-  Aveai şase ani, treieram grâul pe aria lui Dudu Bordea, şi-ntr-o sară, plin de pleavă până-n sfârcul plămânilor, ne-am aşezat la masă, Dudu a scos o stacană de rachiu şi ne-am cinstit până la răsăritul lunii. Tu te jucai pe prag şi, deodată: taică, mă, de ce tot îl mângâie mama cu talpa piciorului pe ţurloaie pe nea Dudu Bordea?... Taci mâlc, ai? Atunci trebuia să fi tăcut, pramatie, dar nu, ai lătrat, ca să-i frig eu zilele muierii o viaţă-ntreagă.

Drumul sfârşea în malul Buzăului, dincolo de care, pe o culme, se întindea satul Gorganu-tătarului. Când descoperiseră satul, se porni ploaia. Clocitoare, vijelioasă, istovitoare, ce mai, ploua cu găleata.

-   Ia te uită ce stropi mari! Cât gloanţele! Barcagiu, strigă Voinea spre gloata de oameni din vad. Hei, mă, aşteptaţi-ne şi pe noi. Lungeşte pasul, tată, că pierdem barca.

Loviţi de ploaie ca de-un râu căzut din ceruri ca să întâlnească Buzăul spre a se vărsa împreună în Şiret, luară loc în barcă, laolaltă cu alţi vreo zece inşi purtând pe cap saci în formă de glugă. Ploaia, amestecată cu negură — atât de deasă negură că puteai s-o tai cu cazmaua - vântul năuc, mugetul apelor Buzăului, toate se amestecau cu trufie, alcătuind gloria verii.

-  Ce zici, bătrâne, de vremea asta? Năprasnică, nu? întrebă barcagiul.

-  Vreme bună de fumat, răspunse Grigore Cearcănu, pieziş. Pe-o vreme ca asta, cine are o pereche de picioare zdravene şi patru mâini iuţi ca scrumbia leagă gura nevoii. Unde stă Chivu Pătraşcu?

-  Vine că-i neam cu noi, se amestecă Voinea.

-  Hop şi el, nănăul! făcu bătrânul, dispreţuitor. Neamuri! cucurigu pe grătar.

- Chivu Pătraşcu mi-e vecin, zise barcagiul. După ce urcaţi vadul, ocoliţi o plantaţie de salcâmi şi intraţi într-o uliţă-ngustă şi strâmbă. A treia casă pe mâna stângă e a lui; a cincea, a mea.

A treia casă din uliţa îngustă şi strâmtă avea acoperiş în patru ape, pridvor, ferestre înalte, streaşină lucrată la traforaj, poartă veche, gard cu scândura îngroşată de muşchi. Cei doi o priviră lung, îndurând ploaia cu un stoicism imaculat, de parc-ar fi venit s-o cumpere.

-   Casă de om barosan, aprecie Voinea.

-  O casă cu pridvor e o casă cu capul spart, răbufni bătrânul. Putea s-o îmbrace în iederă, tâmpitul de lemnar. Fără iederă e urâtă şi neprimitoare casa asta. Şi de ce ţin ei lumina aprinsă?

-  Ploaia, negura, frica de fulgere.

-  Ploaia, negura, fulgerul! îl îngână bătrânul, behăind. Bate-n poartă, pui de lele, se răsti. Ia te uită, ce zevzec am crescut, domnule! Cu fiecare vorbă-mi întoarce rânza pe dos. Cauţi cu mâna greaţa din măruntaiele mele, hai?!

Voinea lovi cu pumnul în tâmpla porţii. In curte, un câine se azvârli pe gard, lătrând îndârjit. Voinea, prudent, se trase în mijlocul uliţii.

Bătrânul îl împinse îndărăt.

-  Strigă-i! porunci. Zi-le: mă, oameni cu splina mică, daţi-ne drumu ! Mă, neam de cutre, deschideţi!

-  Leagă botul, javră! se-nălţă un glas în curte, să domolească dulăul. Ce te zvârcoleşti atât? Treci în şopron, parşivule! Cine mă caută, mă?

„Ne-a văzut de la-nceput, gândi bătrânul, ne-a cercetat prin geam, pungaşul, da' ne fierbe".

-   Noi suntem, răspunse Voinea, prosteşte.

-   Care noi? Spune-ţi numele şi înaintează! Şi bătrânul:

"Ne freacă, secătura ca la armată".

-  Suntem alde Cearcănu, reluă Voinea, tatăl şi fratele Smarandei.

-   Împingeţi poarta şi intraţi.

Voinea se opinti cu juma' de trup în trupul porţii, însă n-o clinti din loc.

-   Ca s-o dovediţi, smulgeţi piatra pe care se sprijină.

-   Aha, făcu bătrânul, cuprins de-o desfătare stranie şi, smulgând piatra, o azvârli cu toată puterea în cuşca porumbeilor. „Dac-aş omorî vreo zece, dac-aş însângera vreo cinşpe!" şi faţa-i râdea sănătos, ca şi cum ar fi respirat cu nasul vârât în ruptură de lemn de brad.

-   Cum s-ar zice, aţi venit pentru-mpăcare şi daţi cu bolovani în pasărea păcii!

-   Poate c-am venit pentru răfuială, răspunse Grigore Cearcănu, clonţos.

Bătrânul şi fi-su se opriră lângă perete, la adăpost de înverşunarea ploii, încruntaţi şi uimiţi de îndrăzneala lui Chivu Pătraşcu; ăla le vorbea stând cu spatele la ei şi frânt de şale sub spărtura unui burlan din care primea în ceafa un şuvoi de apă de ploaie gros cât patru funii împletite. Robust, lat în umeri, umbla îndrăcit, cu deştele răşchirate, în părul năclăit de săpun; freca, râcâia, scărmăna. Şi-n acelaşi timp, gemea şi sforăia zgomotos, pe jumătate încântat că aşteptarea lui răbdătoare învinsese, pe jumătate veninos, pentru că durase prea mult această aşteptare.

-  Vreţi să vă răfuiţi cu mine sau cu Smaranda? Daţi în mine cu parul, eu duc la tăvăleală, dar de Smaranda să nu v-atingeţi. Mai ales că e şi bolnavă, adineauri i-am pus o sticlă cu apă fierbinte la picioare... e bolnavă de o boală scumpă, râse el. I-auziţi:

Vreau scrumbie

Vreau peşte sărat

Vreau pere

Vreau vrăbii fripte

Vreau cimbru

          Vreau săruri aromate

„Porcul porcilor!" îl înjură bătrânul şi-l aşteptă să-şi limpezească faţa, ca să-i vadă ochii. „Albaştri", constată el, rece, când Chivu Pătraşcu, trosnindu-şi oasele, se îndreptă din şale, înalt, viguros, cu gura întredeschisă, gata să verse o-njurătură sau să-i acopere cu laude, după caz.

-   Cheam-o afară pe Smaranda, zise bătrânul. Eu în casa voastră nu intru.

Ploaia păstra în continuare dimensiunile mâniei din vorbele lui Grigore Cearcănu.

-   Iţi poruncesc să mi-o aduci afară. Scoate-o, n-auzi?! Vreau s-o blestem. Sub fulgere şi sub tunete vreau s-o blestem.

-   Fereşte-te să-mi mai porunceşti şi a doua oară. În armată, eu am fost sergent major în termen, voi ce grad aţi avut?

-   Soldat, zise Voinea.

-   Soldat, zise şi bătrânul.

-  Soldat?! Trebuia să-mi dau seama. Cel mai viclean grad din armată. O faci năucu-hăbăucu, pe nerodu, sau besmeticu şi-n nouă cazuri din zece se prinde. Dar la mine n-ai spor, soldat viclean. Ştiu ce vrei: vrei să mă înfricoşezi, să mă ploconesc în faţa ta şi tu să mă pocneşti în creştet cu icoana. Eu şi Smaranda ne-am luat, fiindcă ne-am plăcut...

-  Ad-o, repetă bătrânul, uitându-i-se drept în faţă, dar fără să-l cuprindă în priviri, şi când Chivu Pătraşcu dispăru în casă, călcând a lehamite peste prag, îi facu semn lui Voinea să vie lângă el şi-i zise, arătând cu degetul prin uşa larg căscată:

-  Mă, Bercule, de ce ţin ăştia pe peretele din tindă un frâu, o sabie şi un ceas montat într-un taler violet ca liliacul?!

Minutarele ceasului, după cum observă flăcăul, uimit, erau două spice de orz care măsurau umilinţa timpului cu arome pe gustul cailor.

-  Ia te uită, zise Voinea, au şi un păun în fereastra din Austru.

Chiar aşa, în fereastra îngustă şi tăiată sus în perete se lăfăia, cu coada răsfirată-n evantai, un păun din pietricele colorate.

- Jocuri ieftine, Bercule, se încreţi la faţă Grigore Cearcănu. Scuip pe asemenea fleacuri. De altminteri, e binecunoscut în întreaga câmpie a Brăilei faptul că toţi oamenii din Gorganu-tătarului au câte un ochi de sticlă.

-  I-auzi la ei, putorile! se cruci Voinea. Apoi se înmuie:

-  Frumos bărbat Chivu Pătraşcu!

Bătrânul i-o reteză aspru:

-  Ţi-o spun ca să nu mori prost: doar cei născuţi dintr-un viol sunt bărbaţi frumoşi.

In clipa aia se întoarse Chivu Pătraşcu. Purta o cămaşă în carouri şi o şapcă din lână împletită.

-  Nevastă-mea a aţipit, surâse el. Doarme atât de senin că mi-a fost milă s-o scol. Hai, intraţi colea în bucătăria de vară, iar eu cobor în beci şi scot o oală cu vin. Am un vin roze care sfârâie-n pahar. Până-l bem, se trezeşte şi Smaranda.

- Nu, băiete, nu, rânji bătrânul. Când vine Grigore Cearcănu la ea, fiică-sa Smaranda e obligată să sară-n poziţie de drepţi din somnul cel mai adânc. Moartă să fie şi tot trebuie să se scoale. Hai, târăşte-o de păr afară.

- Iar eu îţi spun să te potoleşti, scăzu în glas, ameninţător, Chivu Pătraşcu. Auzi, bre, urmă el, stăpânindu-se, trist şi supus şi dornic de împăcare, Smaranda e cel mai bun om pe care l-am întâlnit vreodată în viaţa mea. Ai un gând rănit şi-ţi lipeşti tâmpla de tâmpla ei, gândul se repară. Ai un deşt mort, îl plimbi pe palmele ei şi deştul înviază.

-  Scoală târfa, am zis, răcni bătrânul, scoal-o pe desfrânată!

-  Ascultă, Grigore Cearcănu, dacă nu-ţi ştergi de pe buze vorbele astea împuţite, dacă ... (se învineţi şi începu să urle). Ieşi afară din curtea mea! Ieşiţi până nu vă cotonogesc. Ieşi până nu-ţi bag îndărăt pe gât, cu pumnul, vorbele alea de netrebnic.

-   Ies, răspunse calm, fără pic de teamă, Grigore Cearcănu. Dar mai întâi să-ţi spun un secret, sergent major în termen: eşti un muţunache. Şi asta, bagă la devlă, ţi-o spune un câine enot. Hai, Bercule, hai să-l lăsăm pe muţunache cu lupoaica pe care el o crede înger. Să ne vedem când ne-am vedea ceafa, Chivu Pătraşcu! îi strigă păşind prin noroiul din mijlocul uliţii înguste şi strâmbe, păun colorat la fereastră şi nevastă aţipită! Mă, pe mine m-a alăptat soacră-mea, sunt mânia lui Dumnezeu; eu nu sunt butuc, blană, belciug, ulucă, stinghie, surcică. Auzi la el, domnule, plimbă un deşt mort pe palmele fetei mele şi deştul înviază. Păi, să-ţi retez eu cu securea cinci deşte de la mână şi cinci de la picior şi n-ai decât să le plimbi după aia cât pofteşti chiar pe trupul Maicii Precista.

Când ajunseră la malul Buzăului, ploaia se risipise. Neavând clienţi, barcagiul, la prova, îşi repara o pingea de la cizmă, cusând-o cu sfoară. Lucra, fluierând, cu deştele înnegrite de smoala topită într-o cutie de cremă. Peste câmpie urcau, zămislite de pământ, cirezi de aburi, ca o ploaie ameninţând, de data aceasta, cerurile; ameninţare fericită. Zările curate aveau chef de joacă şi se jucau cu soarele, învălmăşind, toate odată, mireasma pelinului cu a grâului înălţându-şi spicele grele. Fiecare bob de grâu se închidea ou pe perlă înăuntrul unui bob de apă.

-  Tine ici taxa pentru două persoane şi trece-ne râul dincolo, ceru Grigore Cearcănu.

-  Dacă veneai c-o sticlă de vin, îţi sărutam mâna, tataie, zise barcagiul, apucând vâslele. O mierlă friptă şi un vin roze, prin care să te străluminezi ca om numai la Chivu Pătraşcu găseşti. Când eram mic, în Gorganu-tătarului a deschis unu prăvălie. A înşirat la streaşină opt omuleţi din zahăr. Eu şi cu Chivu i-am furat şi i-am ascuns în pod la noi. O vară întreagă am lins zahăr, pe ascuns, cu aceeaşi poftă cu care ling vitele sare.

- A cui e crucea aia? îl întrerupse Grigore Cearcănu. Sta în picioare, la mijlocul bărcii, cu privirea înfiptă în muchea unei cruci de lemn încărunţit, înălţată între două tufe de cătină. Din vârful ei, pământul trimitea solii spre depărtări enigmatice.

-  Zac somn mort sub ea un neamţ şi un rus.

-  Adică, i-aţi jefuit pe-amândoi, şi pe neamţul prizonier şi pe rusul care l-a capturat? După ce i-aţi jefuit, zdup cu ei în fundul pământului! Iar în pieptul crucii aţi scris c-un cui înroşit în foc un nume românesc. Ca să nu vă împuşte cârmuirea. Mă, ce pramatii!

Barcagiul se holba la el, văruit de-o frică stearpă; râdea strâmb şi nedrept şi nesfârtecat; părea că simte cum îi creşte guşa pe neaşteptate şi i se mută definitiv falca de jos, puţin mai într-o parte: stânga? dreapta? - habar n-avea.

-  Tataie ...

Pe malul covârşit de grâu, în deptul crucii aşteptând avaria Timpului şi uitării, Grigore şi Voinea Cearcănu întâlniră un băiat cu un coş de mere. Cămaşă, pantaloni scurţi, picioarele goale şi jupuite pe la genunchi.

-   Mere de furat! zise Grigore Cearcănu.

-   Ce te priveşte?

-   Dă-ne şi nouă câte unul.

-   Trei lei bucata.

-   Trei lei două, haimana ceacâră!

Bătrânul alese două mere galben-roşcate, îi aruncă unui peste umăr lui Voinea, care-l prinse din zbor, şi muşcă însetat dintr-al său. „Măr văratec, zemos, înseamnă că încep să înnopteze ploile până spre toamnă. Cine nu cunoaşte rodul pământului, să nu guste un măr văratic".

-   Bercule!

-   Hău?

-   Mi-e somn de parcă aş fi dat foc unei biserici şi la două corăbii.

-   Dacă făceai asta fară să te prindă, astăzi aveam două rânduri de case în Brăila, sistem vagon.

Se întorceau spre Măgura prin prăbuşirea de aur a grâului -bătrânul dăruit în întregime unei tăceri tulburi, Voinea jucând în aer mărul roşcovan pe un obraz; îl azvârlea în faţă şi la doi metri deasupra capului şi se căznea să-l prindă tot la subţioară; îl prindea, îl scălda în sudoare şi nu se hotăra să-l mănânce. „Dacă-l muşc şi nu dau în muşcătură de chipul muierii care mi-e dragă?!" Trăia în carnea mărului mărturisiri ale morţii şi-ale iubirii.

La jumătatea drumului, Grigore Cearcănu se opri. Erau în dreptul unei fântâni cu cumpănă pe care, în vremea ploii răpăitoare, o lovise trăsnetul - ghizdele arse, jgheabul de piartă înnegrit, o jumătate de viţel nimicită de blestem.

-  Maica ta, Hristoase! facu Grigore Cearcănu, luminat de ideea că au loc pe lume şi alte întâmplări decât ale lui.

Dar numaidecât se simţi dator să-i înjure pe cei ce închinaseră fântâna drumeţilor: nişte boi, au pus bare de fier în coada cumpenii. Şi urlă la Voinea: Bercule, joci mărul ăla în duşmănia mea, de un ceas şi trei sferturi. Mănâncă-l.

-   Nu mă lasă inima.

-   Atunci, dă-mi-l mie.

-   Ia-l.

-  Ai grijă cum respiri, îl pregăti Cearcănu şi aruncă mărul în fruntea lui Voinea. Să nu freci gâlma, las-o să crească.

-  Simion Puşcaşu, bunicul Călinei, zice despre matale ...

-  Simion Puşcaşu e un bâlbâit. Legea număru unu ...

-  Zice Simion Puşcaşu: pe toţi i-am căpăcit, dar cel mai mult şi mai mult pe Grigore Cearcănu.

-  Legea număru unu, Bercule, e să bagi groaza-n oasele proştilor. Legea numărul doi: în viaţă să fii rece ca lichenul de Islanda. Nu-ţi pare rău, în nimicul tău, că ai şi tu o soră ghionoaie verde? Ar trebui să te omor, dar grea meserie omorul!

-   Puteai să nu mă faci.

-   În genunchi! strigă bătrânul, cuprins de-o furie crâncenă. Voinea, speriat, îngenunche.

-   Ţi-am dat viaţă şi tu o spurci?! Viaţa, Bercule ... ştii tu ce-i viaţa? Uită-te bine: e grâul ăsta şi noi doi, şi pălămida şi duhul şi cătina. Trebuia să mă-ncălecaţi, tu şi Chivu Pătraşcu şi să mă bateţi numa-n gură. Trebuia să mă călcaţi în picioare, tâmpiţilor, pumni în falei, Grigore Cearcănu, c-ai lăsat să i se fure cei şapte iepuri de casă ...

-  Nu ne-a furat nimeni nici-un iepure.

-  Şpiţ în fund, Grigore Cearcănu, că-ţi era lene să le-aduci trifoi, borceag, apă dulce. Trebuia să vă uniţi, tu şi Chivu Pătraşcu şi să jupuiţi un pogon de şorici de pe spinarea mea.

Aruncă hainele de pe el, lepădă cizmele şi începu să alerge gol prin grâu.

-  Bercule, numai eu puteam să potrivesc lucrurile aşa cum au curs. Voinea, în picioare, îl privea năuc.

-  La iarnă, Bercule, am să mor, dar să nu-i sufli o vorbă maică-ti înainte de-a fi să mor. Când n-o să mai fiu, să mă semeni cu boabe de măceş. Eu o să simt, să ştii. Arunci peste mine o mie de boabe de măceş! Bercule, după câte i-am făcut, Chivu Pătraşcu o să creadă în vecii vecilor că Smaranda e fata mea şi sora ta.

-  Păi nu e sor-mea?

-  Nu, Bercule, am înfiat-o când avea opt luni. Ehe, Smaranda! Şi-şi pocni pumnii mici, mirosind acum a mânie depărtată. Era bătrân şi obosit şi se lungi în grâu să doarmă. Iar Voinea nu mai era Bercu. Lângă ei şi lângă fântâna cu cumpăna trăsnită se deschidea compasul veşniciei. Drept pentru care, Voinea scoase din buzunar muzicuţa de gură şi muşcă încet din cântecul:

Iţi mai aduci aminte, poamă dublă,

Când te iubeam şi te cinsteam cu-o rublă? ...

Cântec încercuit de zări necuprinse. Şi grâul se mişca în valuri ...

Pe când sub un coviltir de căruţă veche, două fetiţe-şi împleteau coroane din albăstrele, rapiţă galbenă şi roşcuţă roşie. Iunie ...