Remember Zacharias Lichter

Mulţi dintre cei care au avut prilejul să-l vadă, chiar întâmplător şi în treacăt, l-ar putea recunoaşte dintr-o descripţie cât de sumară: făptura lui ciudată, de o urâţenie neverosimilă, se întipăreşte până şi în memoria oamenilor cu un simţ al observaţiei slab dezvoltat, ca una dintre acele amintiri marginale, dar tenace care, multă vreme acoperite de umbră, pot oricând reveni cu prospeţimi şi precizii uimitoare.

Bântuind de ani de zile, cu silueta lui groasă şi strâmbă, străzile şi parcurile oraşului, atrăgând atenţia printr-un aspect mizer, de cerşetor zdrenţăros, dar şi printr-o purtare insolită şi parcă ostentativă, el a sfârşit prin a deveni una din figurile familiare şi pitoreşti a căror absenţă mai îndelungată ar fi, fără îndoială, remarcată şi resimţită, poate chiar cu o anumită nostalgie. Prea puţini ştiu însă că sub această înfăţişare se ascunde personalitatea incandescentă a unuia dintre ultimii coborâtori ai rasei marilor profeţi de altădată. De altfel, cercetate mai de aproape, înseşi aparenţele izbitoare care l-au transformat într-un soi de „personaj“ îşi pierd în bună măsură caracterul lor pitoresc, sugerând mai degrabă un amestec enigmatic de angelic şi de monstruos, capabil să dea naştere, în spiritele mai delicate, unei tulburări înrudite cu anxietatea.

Zacharias Lichter are, după cum spune chiar el, o fizionomie de metafizician şi de iluminat iudeo-german de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Dar cu exagerări şi îngroşări care o introduc în ordinea grotescului. Faţa lui asimetrică şi buhăită, împunsă violent de oasele umerilor obrazului, aminteşte parcă – în rarele ei momente de nemişcare – de hieratismul unei măşti totemice, plămădită grosolan şi stângaci de mâini care au tremurat de-o teroare sacră. Trebuie spus că printre primele impresii pe care le trezeşte Zacharias Lichter e deosebit de puternică şi aceea de vigoare sălbatică, irepresibilă, datorată, poate, sistemului său pilos foarte dezvoltat, ce se vădeşte atât în barba neagră, deasă şi ţepoasă, care-i acoperă chipul, cât şi în firele lungi care năpădesc nările nasului său superlativ, încovoiat semitic, sau în încâlcirea sârmoasă a părului de pe piept, ghicită prin deschizătura cămăşii cu nasturii rupţi. Deşi craniul lui imens prezintă o amplă chelie (care prin culoarea închisă şi mată dă o impresie de calcinat), de jur împrejuru-i izbucnesc vâlvătăi de păr, în neagră răzvrătire. Ceea ce un observator grăbit ar putea socoti neglijenţă vestimentară (o prea veche haină decolorată şi roasă, pantaloni necălcaţi şi peticiţi, cu manşetele destrămate, pantofi scâlciaţi şi arşi – salvaţi parcă dintr-un incendiu – şi care au luat, de atâta purtat, forma noduroasă a picioarelor lui) răsfrânge nu atât sărăcia în înţeles social, cât ideea platonică de sărăcie, pe care Lichter se străduieşte s-o întrupeze, spre a-şi putea simboliza şi astfel condiţia interioară de profet, atins de flacăra lui Dumnezeu. Pâlpâirea ei perpetuă (pe care o simte uneori mai îndepărtată şi palidă, alteori însă apropiată, violentă, orbitoare) pare a explica atât clipitul des şi repede al ochilor lui Zacharias Lichter, cu pleoapele lor în care sunt înfipte gene rare şi scurte, bătând în culoarea cenuşii, cât şi nuanţa pământie a pielii lui aspre, tumefiată din loc în loc.
Departe de a privi-o ca pe-o ruşine sau ca pe-o neînţeleasă pedeapsă, cum se întâmplă de obicei, Zacharias Lichter se mândreşte cu urâţenia lui, semn al elecţiunii divine, care, uneori, spre a ocroti adevărata puritate, o întipăreşte pe latura ei aparentă cu stigmatele monstruosului („îngerii – spune el – simt din timp în timp nevoia să se ascundă în cloaca monştrilor“).
Pentru cei care-l cunosc, particularitatea cea mai de seamă a lui Zacharias Lichter rămâne – atenuând şi uneori ştergând imaginea diformităţilor lui anatomice – felul de a vorbi: cuvintele îi ţâşnesc torenţial din gură, însoţite tot timpul de o mimică şi de o gesticulaţie pline de acea vivacitate neliniştitoare pe care o au unii nebuni, atunci când vor neapărat să te convingă de ceva.
Motivaţia e totuşi alta în cazul lui Lichter: întreaga lui făptură participă la efortul expresiei, pătrunsă parcă de necesitatea spunerii. Fascinante îi sunt mai ales mâinile, care aruncă în aer, cu repeziciune,
semnele unui limbaj vizual misterios; atinse din când în când de teribila flacără a purităţii divine, umflate de arsura ei, dar niciodată retrase din dogorâtoarea ei zbatere. De altfel, cuvintele rostite de Zacharias Lichter, atitudinile lui (care pot părea uneori scandalos de contradictorii) şi, în ultimă instanţă, întreaga lui existenţă nu sunt altceva decât încercarea disperată de a traduce – după cum mărturiseşte el însuşi – ceea ce poate fi tradus omeneşte din experienţa apropierii de Dumnezeu: experienţă absurdă, plină de spaime şi de extazuri, destrămând chinuitor fiinţa, dar numai spre a o reîntregi, într-un ciclu fără sfârşit.