Cancerul învățământului(1)

În postarea de față va fi vorba despre meditații. Un subiect de mare actualitate, care poate fi abordat din perspectiva elevilor, a profesorilor, a părinților sau a ANAF-ului. Cel mai simplu e pentru fisc: meditațiile contra cost generează venituri care ar trebui impozitate. Așadar, profesorii ar trebui să dețină case de marcat, să le dea elevilor bonuri fiscale și să țină contabilitatea. Altminteri, devin evazioniști.

Dar profesorii sunt de altă părere. Teoriile lor sunt de obicei delirante. Cum să declar niște amărâte de meditații, zic unii, pe marii evazioniști nu-i întreabă nimeni de sănătate, dar eu trebuie să dau bon fiscal pentru 50 de lei? Alții se plâng că au salarii mici, așa încât trebuie să facă ceva ca să-și rotunjească veniturile. Și unii și le rotunjesc în asemenea manieră încât își permit să țină un apartament gol, transformat în sală de clasă, cu bănci și tablă de scris, unde fac ore cu câte zece sau mai mulți elevi deodată. Fără niciun dubiu, aceștia sunt, simplu spus, niște tâlhari jefuitori. Cred că fiecare dintre noi, cei care am apucat comunismul, își amintește de câte un profesor care își făcuse un nume și dădea meditații într-un stil aberant, cu zeci de elevi în fiecare zi. Din punctul ăsta de vedere nu s-a schimbat nimic.

Există nu puțini profesori care fac meditații și iau banii de pomană. Îmi aduc aminte de mama unei eleve care tocmai luase nota 3 la teză. A venit cu o falcă-n cer și una în pământ să mă tragă la răspundere. „Fata mea face meditații la matematică și domnul profesor îmi spune că se descurcă foarte bine”, striga acea doamnă. I-am adus teza aproape goală și i-am permis să-i facă o poză. Nu m-a mai căutat niciodată. Oare ce fel de om, nu profesor, ce fel de om va fi fost acel individ care îi lua femeii banii mințind-o cu seninătate că fata ei e bună la matematică?

Cât despre părinți, ei își închipuie că dându-și copilul la meditație fac ceea ce trebuie. Nici nu concep că e posibil să nu facă asta. Li se pare ceva de la sine înțeles, fac eforturi uneori foarte mari ca să poată plăti meditații la trei-patru obiecte și tot așa. În 2017, când am revenit în învățământ, am preluat o clasă a V-a. În chiar prima zi, m-a abordat un tătic care mi-a propus să-mi dea băiețelul la meditație. I-am spus că nu fac meditații în general și cu atât mai puțin cu elevi pe care-i am în clasă.