Sufletul omului în socialism - Un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea II)

S-ar putea pune întrebarea în ce mod individua­lismul, care este mai mult sau mai puţin dependent de existenţa proprietăţii private pentru a putea să se dezvolte, va beneficia de abolirea proprietăţii private. Răspunsul este foarte simplu. Este adevărat că, în con­diţiile existente, extrem de puţini oameni, cum ar fi Byron, Shelley, Browning, Victor Hugo, Baudelaire şi alţii, care au avut mijloace proprii de întreţinere, şi-au putut desăvârşi personalitatea în mai mică sau mai mare măsură. Nici unul dintre aceştia nu a lucrat o zi ca angajat. Toţi au fost scutiţi de sărăcie. Cu toţii au fost extrem de avantajaţi, întrebarea este dacă înlătu­rarea unui asemenea avantaj ar servi individualismul. Să presupunem că este înlăturat. Ce se va întâmpla atunci cu individualismul ? Ce foloase ar trage acesta?

Iată cum va beneficia. În noile condiţii, individua­lismul va fi cu mult mai liber, de mai bună calitate şi cu mult mai accentuat decât este el acum. Nu mă gândesc la acel individualism superior, al imaginaţiei, adică la individualismul unor poeţi pe care i-am menţionat, ci la individualismul existent latent şi potenţial în omenire. Pentru că recunoaşterea proprietăţii private a pre­judiciat într-adevăr individualismul, l-a obscurizat, confundând omul cu ceea ce el posedă. Aceasta a dus individualismul pe un drum greşit, adică nu şi-a ales drept scop evoluţia sinelui, ci câştigul. În acest sens, omul s-a gândit că lucrul cu adevărat important este faptul de a poseda şi nu a ştiut că lucrul cu adevărat important este acela de a fi. Adevărata perfecţiune a omului constă nu în ceea ce el posedă, ci în ceea ce el este. Proprietatea privată a zdrobit adevăratul individualism şi a instaurat unul fals. Ea a privat de individualism o parte a comunităţii, înfometându-i membrii. A privat cealaltă parte a comunităţii de individualism punându-i pe membrii acesteia pe un drum greşit şi împovărându-i. Atât de total a fost absorbită personalitatea omului de către bunurile posedate, încât legea engleză a tratat delictele împotriva proprietăţii cu o severitate mult mai accentuată decât pe cele împotriva persoanei proprietarului, proprietatea fiind un test de cetăţenie fidelă. Industria necesară în producerea banilor este, de ase­menea, extrem de demoralizantă. Într-o comunitate ca a noastră, în care proprietatea îţi conferă distincţie imensă, poziţie socială, onoare, respect, titluri şi alte lucruri plăcute de acest fel, omul, fiind prin firea lucru­rilor un ambiţios, îşi face un scop din a acumula această proprietate, continuând obositor şi plicticos să acumuleze mult timp după ce a obţinut mai mult decât îşi doreşte sau poate să folosească sau să se bucure de existenţa ei sau să ştie că există. Omul va ajunge să moară spetindu-se muncind pentru a-şi pune la adăpost pro­prietatea şi, ţinând seama de avantajele enorme pe care le aduce proprietatea, acest lucru nu este deloc surprinzător. Nu poţi decât să regreţi că societatea trebuie construită pe o asemenea bază încât omul a fost împins spre o astfel de fundătură care nu-i permite să-şi dez­volte în mod liber tot ce este minunat, fascinant şi încântător în el, una care îl lipseşte de adevărata plă­cere de a trăi. În condiţiile date el este, de asemenea, foarte nesigur. Un negustor enorm de bogat se poate afla – şi adesea este – în orice moment în voia unor lucruri pe care nu le poate controla. Dacă bate vântul puţin mai tare sau dacă vremea se schimbă brusc sau se întâmplă ceva cu totul neînsemnat, vaporul i se poate scufunda, speculaţiile sale pot fi greşite şi se trezeşte sărac, lipsit de poziţia socială pe care o avusese. Ei bine, nimic nu ar trebui să-l lezeze pe om în afară de el însuşi. Nimic n-ar trebui să-1 prejudicieze. Omul nu se are decât pe sine. Tot ce se află în afara lui ar trebui să fie lipsit de importanţă.

O dată cu abolirea proprietăţii private va exista un individualism adevărat, frumos şi sănătos. Nimeni nu-şi va mai risipi viaţa acumulând diverse obiecte şi simboluri ale obiectelor. Omul va trăi într-adevăr. A trăi este unul dintre cele mai rare lucruri din lume. Majori­tatea oamenilor există, doar atât.

Problema este dacă am întâlnit vreodată expresia deplină a personalităţii, cu excepţia planului imaginativ al artei. În realitate, de fapt, nu am văzut-o. Cezar, spune Mommsen, a fost un om deplin şi perfect. Dar cât de tragică era nesiguranţa lui! Acolo unde există un om care-şi exercită autoritatea, există şi unul care se opune autorităţii. Cezar a fost perfect, dar perfecţiunea lui mergea pe un drum primejdios. Marcus Aurelius a fost un om perfect, spune Renan. Da, marele împărat era un om perfect. Dar cât de intolerabile erau pretenţiile cu care era asaltat! Se clătina sub povara imperiului. Era conştient de faptul că este un om prea slab pentru a purta povara lui Titan şi o lume mult prea vastă.

Prin omul perfect eu înţeleg acel om care se dezvoltă în condiţii perfecte, unul care nu este rănit, îngrijorat, mutilat sau în pericol. Majoritatea personalităţilor au fost obligate să fie oameni rebeli. Jumătate din puterea lor s-a risipit în înfruntări. De exemplu, personalitatea lui Byron s-a irosit teribil în lupta cu prostia, ipocrizia şi filistinismul englezilor. Astfel de bătălii nu-ţi inten­sifică forţa întotdeauna – ele îţi exagerează slăbiciunea. Byron n-a putut să ne dea ceea ce altminteri ne-ar fi dat. Shelley a scăpat mai bine. Asemeni lui Byron, el a plecat din Anglia cât a putut de repede. Dar nu era atât de bine cunoscut. Dacă englezii şi-ar fi dat seama ce mare poet era, şi-ar fi ascuţit colţii şi i-ar fi făcut viaţa absolut insuportabilă. Dar el nu era o figură notabilă în societate şi, în consecinţă, a scăpat într-o anumită măsură. Chiar la Shelley, marca de rebeliune este une­ori prea puternică. Marca personalităţii perfecte nu este spiritul rebel, ci acela paşnic.

Atunci când o vom vedea, adevărata personalitate a omului va fi ceva minunat. Va creşte simplu şi natural ca o floare sau ca un copac. Nu va lupta cu sine. Nu se va angaja în certuri sau dispute. Nu va căuta să dove­dească ceva. Va şti totul. Cu toate acestea, nu se va preocupa de cunoaştere. Va avea înţelepciune. Valoarea acesteia nu se va măsura în lucruri materiale. Nu va avea nimic. Şi, cu toate acestea, va avea totul – chiar dacă i se va lua, va mai avea încă, atât de bogată va fi. Acest gen de personalitate nu se va mai amesteca mereu cu alţii şi nu le va cere să-i semene, îi va iubi pentru că sunt diferiţi. Şi totuşi, dacă nu se va amesteca, ne va ajuta pe toţi, aşa cum un lucru frumos ne ajută prin simplul fapt că este ceea ce este. Personalitatea omului va fi un lucru minunat. Va fi la fel de minunat precum personalitatea unui copil.

Este la latitudinea lor ca evoluţia personalităţii să fie susţinută de creştinism; dar dacă oamenii nu doresc acest sprijin, ea oricum se va dezvolta cu siguranţă. Şi asta pentru că nu se va preocupa de trecut şi nici nu-i va păsa dacă lucrurile s-au întâmplat sau nu. Nu va accepta legi în afara propriilor legi şi nici altă autoritate în afara propriei autorităţi. Totuşi îi va iubi pe cei care s-au străduit să o intensifice şi va vorbi adesea despre ei. Unul dintre aceştia a fost Christos. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” stă scris deasupra porta­lului lumii antice. Deasupra portalului lumii noi va trebui să scrie: „Fii tu însuţi”. Iar mesajul lui Christos a fost, pur şi simplu, „Fii tu însuţi”. Acesta este secretul lui Christos.

Când Isus vorbeşte despre săraci, el se referă pur şi simplu la personalităţi, iar atunci când vorbeşte despre bogaţi, el se referă la acei oameni care nu şi-au dezvoltat personalitatea. Isus trăia şi se mişca într-o comunitate care permitea acumularea proprietăţii private, aşa cum se întâmplă în a noastră, iar evanghelia predicată de el nu spune că într-o asemenea comunitate e bine ca omul să mănânce puţin, nesănătos, să poarte haine zdrenţăroase, murdare, să doarmă în locuinţe oribile şi nesănătoase, şi e rău ca omul să trăiască în condiţii sănătoase, plăcute, decente. O astfel de perspectivă ar fi fost greşită atunci şi acolo, cum ar fi greşită în Anglia zilelor noastre, căci pe măsură ce ne îndreptăm spre nordul ţării, necesităţile materiale capătă o importanţă vitală, iar societatea noastră este infinit mai complexă, punând la vedere extreme mai accentuate ale luxului şi pauperităţii decât societatea antică. Asta a dorit să spună Isus, şi i-a spus omului: „Ai o personalitate minu­nată. Dezvoltă-ţi-o. Fii tu însuţi. Să nu-ţi imaginezi că perfecţiunea ta stă în acumularea sau posedarea de lucruri exterioare. Perfecţiunea sălăşluieşte în tine. Dacă ţi-ai da seama de acest lucru, nu ţi-ai dori să fii bogat. Bogăţiile obişnuite pot fi furate. Adevăratele bogăţii nu pot fi furate, în vistieria sufletului tău există lucruri infinit de preţioase – acestea nu-ţi pot fi luate. Aşa că încearcă să-ţi modelezi viaţa astfel încât lucrurile exte­rioare să nu te lezeze, încearcă de asemenea să scapi de proprietatea personală. Ea presupune o preocupare sordidă, muncă nesfârşită, rău continuu. Proprietatea personală împiedică individualismul la tot pasul”.

Este de remarcat faptul  că  Isus  nu  spune  niciodată că oamenii împovăraţi de nevoi sunt neapărat buni, iar cei bogaţi neapărat răi. Nu ar fi fost adevărat, în calitate de clasă, oamenii bogaţi sunt mai buni decât oamenii împovăraţi de nevoi, mai morali, cu un grad sporit de intelectualitate, mai bine crescuţi. În comunitate, există doar o singură clasă care se gândeşte mai mult la bani decât cei bogaţi – aceştia sunt săracii. Săracii nu se pot gândi la altceva, în aceasta constă nefericirea de a fi sărac.  Ceea ce Isus spune într-adevăr este că omul atinge perfecţiunea nu prin ceea ce are, nici măcar prin ceea ce face – omul atinge perfecţiunea prin ceea ce este. Astfel, tânărul bogat care vine la Isus este prezen­tat ca un cetăţean eminamente bun, unul care nu a încălcat legile clasei căreia îi aparţine şi nici poruncile religiei. El este un ins respectabil în sensul obişnuit al acestui cuvânt extraordinar. Isus îi spune: „Trebuie să renunţi la averea ta. Aceasta te împiedică să atingi per­fecţiunea. Este un obstacol în calea ta. Este o povară. Personalitatea ta nu are nevoie de ea. În tine, şi nu în afara ta vei găsi ceea ce eşti cu adevărat”. Propriilor prieteni le spune acelaşi lucru. Le spune să fie ei înşişi, să nu se frământe pe seama altor lucruri. Ce impor­tanţă au acestea? Omul este complet în sine. Când vor păşi în lume, lumea nu va fi de acord cu ei. E inevitabil. Lumea urăşte individualismul. Dar asta nu e cazul să-i tulbure. Ei trebuie să fie calmi, să se preocupe de ei înşişi. Dacă un om le ia haina, ei să le-o dea tocmai pentru a le arăta că lucrurile materiale nu au nici o importanţă. Dacă oamenii îi jignesc, nu trebuie să le răspundă. Ce semnifică acest lucru? Ceea ce spune cineva despre un om nu-l modifică pe acesta. El este ceea ce este. Opinia publică nu are nici un fel de valoare. Chiar dacă oamenii sunt violenţi, el nu trebuie să fie violent la rândul lui. Asta ar însemna să se coboare la acelaşi nivel cu ei. La urma urmelor, chiar în închisoare, omul poate să fie liber. Personalitatea lui poate să rămână nezdruncinată. El poate să fie împăcat în sine. Şi, mai presus de toate, nu trebuie să se amestece cu alţii sau să-i judece pe aceştia Personalitatea este un lucru misterios. Omul nu poate fi evaluat întotdeauna după ceea ce face. El poate, foarte bine, să respecte legea şi, cu toate acestea, să fie un om de nimic. El poate, foarte bine, să încalce legea şi, cu toate acestea, să fie bun. El poate să fie rău fără să facă nimic rău. Poate păcătui împotriva societăţii şi totuşi prin acel păcat să atingă adevărata perfecţiune.

O femeie a fost prinsă în adulter. Nu ni se spune istoria iubirii ei – probabil că iubirea aceea a fost foarte mare. Isus a spus că păcatele i-au fost iertate nu pentru că ea s-a căit, ci pentru că iubirea i-a fost atât de pro­fundă şi minunată. Mai târziu, cu puţin înainte de a muri, în timp ce se afla la o petrecere, femeia a venit şi i-a picurat parfum scump în păr. Prietenii lui au încer­cat să o înlăture, spunând că asta este o extravaganţă, că banii cheltuiţi pe parfum ar fi trebuit cheltuiţi pentru ajutorarea nevoiaşilor sau pentru alte fapte asemenea. Isus nu a acceptat acest punct de vedere. El a subliniat că nevoile materiale ale Omului sunt mari şi foarte statornice, dar că nevoile spirituale ale Omului sunt şi mai mari, că într-un moment divin, selectându-si propria modalitate de expresie, o personalitate poate deveni perfectă. Chiar şi în zilele noastre lumea o vene­rează pe această femeie ca sfântă.

Da, există multe sugestii în individualism. De exem­plu, individualismul anihilează viaţa de familie. O dată cu abolirea proprietăţii private, căsătoria în forma ei actuală trebuie să dispară. Aceasta e o parte a pro­gramului. Individualismul acceptă această idee şi o rafinează. El converteşte constrângeri legale într-o formă de libertate care va ajuta la dezvoltarea deplină a personalităţii şi va face iubirea bărbatului şi femeii mai minunată, mai frumoasă, va face din ea o iubire care înnobilează. Isus ştia acest lucru. El a respins pretenţiile ridicate în numele vieţii de familie, deşi acest lucru exista în acea perioadă într-o formă foarte accentuată. „Cine este mama mea? Care sunt fraţii mei?” a întrebat el când i s-a spus că ei doreau să-i vor­bească. Când unul dintre adepţi i-a cerut să-i dea drumul să-şi îngroape tatăl, răspunsul cumplit a fost: „Lasă-i pe morţi să-şi îngroape morţii”. El nu permitea ca individualismul să fie clătinat de vreo revendicare, oricare ar fi aceasta.

Şi astfel, cel care ar fi să ducă o existenţă creşti­nească este cel care este el însuşi, la modul perfect şi absolut. El poate să fie un mare poet sau un mare om de ştiinţă, un tânăr student sau cel care paşte oile în pârloagă, un dramaturg ca Shakespeare sau un om care meditează asupra lui Dumnezeu, ca Spinoza, un copil care se joacă în grădină sau un pescar care îşi aruncă năvodul în mare. Nu contează ceea ce este, atâta vreme cât atinge perfecţiunea sufletului care sălăşluieşte în el însuşi. Orice fel de imitaţie în materie de morală sau viaţă este greşită. Pe străzile Ierusalimului acum se târâie un nebun care duce o cruce de lemn pe umeri. El este simbolul vieţilor ruinate de imitaţie. Părintele Damien a fost asemenea lui Christos atunci când s-a dus să trăiască alături de leproşi pentru că într-o astfel de îndeletnicire el a realizat pe deplin tot ce era mai bun în el însuşi. Dar el nu a fost mai creştin decât Wagner, care şi-a împlinit sufletul în muzică, sau decât Shelley, care şi-a împlinit sufletul în cântec. Nu există un tip unic de perfecţiune. Există tot atâtea perfecţiuni câţi oameni imperfecţi. Dacă faţă de pretenţiile emise de spiritul caritabil omul poate ceda şi rămâne în acelaşi timp liber, faţă de pretenţiile conformismului, omul nu poate să cedeze şi să rămână liber în acelaşi timp.

P1