Îmblânzirea hienelor

 Am găsit pe undeva, în oceanul Internetului, un text care se vrea cu morală, dar care suferă, în opinia mea, o fractură logică. Iată-l:  
„Indiferent cât de mult trăiește, Leul cel Mare va muri în cele din urmă, într-un mod deplorabil. Așa e întocmită lumea. La apogeul lor, leii conduc, urmăresc alte animale, le prind, le devorează și lasă resturile pentru hiene. Dar bătrânețea vine repede.

Leul cel Mare nu mai poate vâna, nu mai poate să ucidă sau să se apere. Umblă de colo până colo, rage din ce în ce mai lipsit de putere, ținându-și la distanță dușmanii, până când norocul îl părăsește. Este încolțit, rănit și mâncat de hiene, care nici măcar nu-l vor lăsa să moară înainte de a-l sfârteca. Viața e scurtă. Puterea este efemeră. Frumusețea fizică este de scurtă durată. Absolut toți cei care vor trăi suficient de mult vor deveni, la un moment dat, slabi și extrem de vulnerabili. Prin urmare, să fim umili. Ajută-i pe cei bolnavi, pe cei slabi, pe cei vulnerabili și, cel mai important, nu uita niciodată că într-o zi fiecare dintre noi va părăsi, într-o bună zi, scena.”
Care e fractura logică? Ei bine, eu nu văd nicio legătură între ceea ce i se întâmplă Leului cel Mare și imperativul „să fim umili”. Întrebarea este elementară: dacă vom fi umili nu ni se va mai întâmpla ceea ce i se întâmplă lui? Nu vom mai deveni, la un moment dat, slabi și vulnerabili? Nu vom mai părăsi, într-o bună zi, scena?
Dar poate acest apel este pentru hiene, care ar trebui să nu ne mai mănânce de vii?