Ion - cel mai scurt dintre dialogurile lui Platon

  

PLATON
ION
394 – 391 î.Hr. (?)
traducere de Constantin Noica

 [sau Despre „Iliada”]

SOCRATE: Fii binevenit, Ion. De unde soseşti pe meleagurile noastre? Nu cumva din oraşul tău, din Efes?
ION: Nicidecum, Socrate, vin din Epidaur, de la sărbătorile lui Asclepios.
SOCRATE: Fac epidaurienii şi întreceri între rapsozi, în cinstea zeului?
ION: Fireşte, şi chiar întreceri în alte arte [1].
SOCRATE: Ia spune, ai luat parte la vreo întrecere? Şi cum ai sfîrşit?
ION: Am luat premiul întîi, Socrate.
SOCRATE: Frumos lucru. Acum vezi să învingem şi la Panatenee [2].
ION: Aşa are să fie, numai să vrea zeul.

SOCRATE: Adesea, Ion, v-am invidiat pe voi, rapsozii, pentru arta voastră: faptul că meseria vă cere să vă împodobiţi trupurile, pentru a arăta cît mai frumoşi, şi că sînteţi datori să vă îndeletniciţi cu mulţi poeţi buni, mai ales cu Homer, cel mai vestit şi mai minunat dintre toţi, căruia reuşiţi a-i deprinde nu numai versurile dar şi gîndul — este într-adevăr vrednic de invidiat. (c) Fără îndoială, n-ar putea fi rapsod cineva ce n-ar înţelege spusele poetului. Căci rapsodul are menirea să tălmădească ascultătorilor gîndul aceluia; iar un asemenea lucru nu se poate face cum trebuie, dacă nu înţelegi ce spune poetul. Toate acestea, mie unul, îmi par cu totul vrednice de invidiat.
ION: Ai dreptate, Socrate; tocmai interpretarea mi-a dat mai mult de lucru în meşteşugul meu, şi cred că despre Homer vorbesc mai bine decît oricine, aşa fel că nici Metrodor din Lampsac [3], (d) nici Stesimbrotos din Tasos [4], nici Glaucon [5] si nici vreunul dintre rapsozii de odinioară n-au rostit despre el gînduri atît de bogate şi de frumoase ca ale mele.
SOCRATE: Bine spui, Ion; şi, desigur, n-ai să şovăi să mi le înfăţişezi şi mie.
ION: Într-adevăr, Socrate, ar merita să auzi cu cîtă măiestrie l-am împodobit pe Homer; cred că aş fi vrednic de cununa de aur a homerizilor [6].
SOCRATE: Ca să spun drept, am să-mi fac eu altă dată timp (681 a) să te ascult; acum răspunde-mi numai atît: eşti iscusit numai în privinţa lui Homer, sau şi a lui Hesiod ori Arhiloh?
ION: Numai în privinţa lui Homer; şi, de altfel, cred că ajunge.
SOCRATE: Este însă vreo temă asupra căreia Homer şi Hesiod să fi spus lucruri asemănătoare?
ION: Cred că da, şi încă multe.
SOCRATE: În legătură cu ele, ai putea interpreta mai bine ceea ce spune Homer, sau ceea ce spune Hesiod?
ION: Deopotrivă aş putea-o face, Socrate, cu cele asupra cărora amîndoi sînt de acord. (b)

SOCRATE: Dar cu cele asupra cărora nu sînt de acord? De pildă, despre meşteşugul interpretării oracolelor, spun oare ceva amîndoi, şi Homer şi  Hesiod?

ION: Fireşte.
SOCRATE: Cum atunci? Cele spuse de aceşti poeţi cu privire la oracole — fie la fel, fie în chip deosebit — oare cine le-ar putea tălmăci mai bine, tu sau un bun interpret de oracole?
ION: Unul dintre interpreţi.
SOCRATE: Dacă însă tu ai fi interpret, nu cumva, în măsura în care ai putea să tălmăceşti părerile lor asemănătoare, ai şti să le tălmăceşti şi pe cele deosebite?
ION: Fireşte că da. (c)
SOCRATE: Atunci cum se face că eşti iscusit numai în privinţa lui Homer, nu şi în privinţa lui Hesiod, sau a celorlalţi poeţi? Vorbeşte cumva Homer despre alte lucruri decît toţi ceilalţi poeţi ? N-a descris el, mai ales, războiul şi raporturile dintre oameni, fie buni fie răi, în viaţa particulară sau la lucru, contactul zeilor între ei sau cu oamenii, toate cîte se petrec în cer ori în Hades, ca şi naşterea zeilor şi a eroilor? Nu acestea sînt temele pe care (d) le-a cîntat poezia lui Homer?
ION: E adevărat, Socrate.
SOCRATE: Spune-mi atunci, ceilalţi poeţi nu zugrăvesc şi ei aceleaşi lucruri?
ION: Ba da, Socrate, dar n-au izbutit ca Homer.
SOCRATE: Dar cum? Poate mai rău?
ION: Mult mai rău.
SOCRATE: Iar Homer, a reuşit mai bine?
ION: Mai bine, pe Zeus!
SOCRATE: Numai că, dragul meu Ion, dacă mai mulţi inşi ar vorbi despre numere şi unul ar face-o minunat de bine, n-ar putea şti cineva care anume a vorbit mai cu temei?
ION: Aşa zic. (e)
SOCRATE: Iar acelaşi ins — sau un altul — va recunoaşte şi pe cei ce vorbesc rău?
ION: Acelaşi, fireşte.
SOCRATE: Să fie vorba de unul care stăpîneşte ştiinţa aritmeticii?
ION: Da.
SOCRATE: Dar cînd stau de vorbă mai mulţi despre hrana potrivită omului, dacă unul vorbeşte minunat de bine, atunci pe cel ce vorbeşte aşa îl va recunoaşte cineva iar pe cel care vorbeşte mai rău altcineva, sau tot acelaşi?
ION: Acelaşi ins, fireşte, e limpede.
SOCRATE: Şi cine-i acela? Ce nume are?
ION: Medicul.
SOCRATE: Atunci, îndeobşte, noi spunem că acelaşi ins recunoaşte, dintre mai mulţi oameni care vorbesc despre aceleaşi lucruri, pe cel ce vorbeşte bine şi pe cel ce vorbeşte rău. Sau, dacă nu-l recunoaşte pe cel ce vorbeşte rău, e limpede că nu-l va recunoaşte nici pe celălalt, fireşte cînd e vorba de aceleaşi lucruri?
ION: Aşa este.
SOCRATE: Acelaşi ins se dovedeşte deci priceput în ce-i priveşte pe amîndoi?
ION: Da.
SOCRATE: Vasăzică, tu spui că Homer şi ceilalţi poeţi, printre care se numără şi Hesiod şi Arhiloh, vorbesc despre aceleaşi lucruri, dar nu la fel, ci unul într-adevăr bine, iar ceilalţi mai rău.
ION: O spun, pe bună dreptate.
SOCRATE: Atunci, de vreme ce-l cunoşti pe cel care vorbeşte bine, înseamnă că poţi şti şi despre cel ce vorbeşte mai rău cum că o face cu-adevărat rău?
ION: Aşa se pare.
SOCRATE: Prin urmare, dragul meu, dacă vom afirma că Ion e deopotrivă de iscusit în privinţa lui Homer şi a celorlalţi poeţi, nu vom greşi, de vreme ce Ion însuşi e de acord că acelaşi ins poate să-i judece pe toţi cei ce vorbesc despre aceleaşi lucruri; iar poeţii spun toţi aceleaşi lucruri.
ION: Numai că, Socrate, cum se face că atunci cînd e vorba de un alt poet nu dau nici o atenţie discuţiei şi nu reuşesc să spun (c) nici o vorbă mai de preţ, ba chiar mă prinde somnul, pe cînd de-ndată ce vine vorba de Homer mă trezesc, sînt cu luare-aminte şi am din plin ce spune?
SOCRATE: Nu e greu de lămurit acest lucru, prietene, ci e limpede pentru oricine că tu nu vorbeşti despre Homer pe temeiul unui meşteşug ori al unei ştiinţe; căci dacă ai face-o mulţumită meşteşugului, atunci ai putea să vorbeşti şi despre toţi ceilalţi poeţi. Fiindcă există, îndeobşte, un meşteşug poetic: sau nu?
ION: Nici vorbă.
SOCRATE: Dar fiindcă s-ar putea lua orice alt meşteşug, în general, te întreb: metoda de cercetare rămîne oare aceeaşi, în cazul fiecărui meşteşug? Poate vrei să afli în oe sens spun asta, Ion?
ION: Da, pe Zeus, o vreau, Socrate; căci mă distrează să vă ascult pe voi, învăţaţii.
SOCRATE: Cît mi-ar plăcea să vorbeşti adevărat, Ion! Dar învăţaţi sînteţi voi, mai curînd, rapsozii şi actorii, ca şi cei ale căror poeme le recitaţi, pe cînd eu nu ştiu să spun altceva decît adevărul, cum e şi firesc pentru un om de rînd ca mine. Iată, şi în legătură e cu ce te întrebam acum, vezi şi tu cît de elementar, de simplu şi la mintea oricui este ceea ce spuneam, anume că felul de cercetare rămîne acelaşi cînd consideri cîte un meşteşug în totalitatea lui. Să luăm un’exemplu: există un meşteşug al picturii luată în întregul ei?
ION: Da.
SOCRATE: Nu-i aşa că au fost şi sînt mulţi pictori, buni şi răi?
ION: Fireşte.
SOCRATE: Dar ţi s-a întîmplat să vezi pe cineva care să ştie să-ţi arate ce a pictat bine şi ce nu Polignot, fiul lui Aglaofon [7], fără. să fie în stare să judece operele altor pictori? Şi care, pus în faţa lucrărilor altor pictori, să fie prins de somn sau nedumerit şi să nu rostească nici o judecată, în schimb de îndată ce i se cere să-şi dea părerea despre Polignot sau oricare altul — unul singur însă — să se trezească, să fie atent şi să aibe o mulţime de lucruri de spus?
ION: Pe Zeus, nu; la drept vorbind, nu.
SOCRATE: Dar în sculptură, ai văzut pe cineva în stare să explice ce-i reuşit în opera lui Dedal, fiul lui Metion [8], sau a lui Epeios, fiul lui Panopeus [9], sau a lui Theodoros din Samos [10], sau a oricărui alt sculptor, — dar numai a unuia — şi care, înaintea lucrărilor celorlalţi sculptori, să fie nedumerit şi prins de somn, fără să aibă nimic de spus?
ION: Nu, pe Zeus, n-am văzut nici vreun astfel de om.
SOCRATE: De altfel nici în materie de cîntat la flaut sau la cithară, în materie de cîntece însoţite de cithară sau în arta recitărilor, nu cred să fi văzut vreun om priceput să-l judece pe Olympos [11]  sau pe Thamyras [12], pe Orfeu [13] sau pe Femios, rapsodul din Itaca [14], şi care în faţa lui Ion din Efes să rămînă încurcat, fără (c) să poată da o idee despre calităţile sau defectele recitărilor lui.
ION: În această privinţă nu te contrazic, Socrate; dar un lucru ştiu lămurit, că despre Homer vorbesc cel mai bine, că sînt plin de idei şi că toţi îmi laudă vorbele — pe cînd despre alţii, nu. Acum, vezi şi tu ce poate să fie.
SOCRATE: O văd, Ion, şi sfîrşesc prin a-ţi dezvălui ce mi se pare că înseamnă asta. Darul tău de-a vorbi iscusit despre Homer nu e un meşteşug, aşa cum spuneam ceva mai nainte, ci ţine de o (d) putere divină, una care te pune în mişcare, aidoma pietrei numite de Euripid magnetică, dar căreia cei mai mulţi îi spun piatră de Heracleea [15]. Într-adevăr, această piatră nu numai că atrage inelele de fier, dar le trece şi lor puterea de a săvîrşi acelaşi lucru, adică de-a atrage alte inele, şi în acest chip se poate vedea cîte un lanţ lung de tot de inele, care se prind unele de altele, trăgîndu-şi e toate puterea de la piatra aceea. Tot astfel, Muza e cea care inspiră cu har divin pe cîte unii, iar după aceşti inspiraţi se prind apoi în lanţ alţii. Căci nu cu meşteşug îşi alcătuiesc frumoasele lor poeme poeţii epici — toţi cei buni — ci pradă inspiraţiei şi sub stăpînirea unei puteri divine [16], şi la fel cu ei marii poeţi lirici. Aşa cum cei Cuprinşi de delirul coribanţilor dansează numai atunci cînd îşi pierd judecata, tot astfel şi poeţii lirici, nu cu mintea limpede îşi compun prea frumoasele lor cîntece; ci, în clipa cînd intră pe făgaşul armoniei şi al ritmului, sînt prinşi şi stăpîniţi de delirul bahic, asemenea bacantelor care, sub exaltarea sacră, scot lapte şi miere din rîuri, spre a pierde acest har de îndată ce-şi vin în fire. Astfel se petrec lucrurile în sufletul poeţilor lirici, după propria lor mărturie. Căci ei ne şi istorisesc cum, culegîndu-şi mierea din unda dulce a izvoarelor sau din grădinile şi văile împădurite ale Muzelor, ne-o aduc nouă, întocmai albinelor, zburînd (b) parcă ei înşişi. Şi numai adevărul îl rostesc ei: căci e uşor poetul, ca un fulg, şi e înaripat şi sacru, în stare să creeze doar cînd, încins de un har divin, e descumpănit la cuget şi cu judecata scoasă din rostul ei. Altminteri nici un om cu judecata la locul ei n-ar putea să înalţe cînt, nici să dea oracole. De vreme ce nu prin meşteşug creează poeţii lucruri atît de felurite şi de frumoase, cum rosteşti tu cînd vorbeşti despre Homer, ci printr-un har divin, nici unul dintre ei nu va izbuti să zămislească opere frumoase decît apucînd-o pe făgaşul către care îl va fi mînat Muza: unul spre ditirambi, altul spre encomii, unul spre a plăsmui hyporcheme, altul epopei şi un altul iambi; altminteri, vor fi netrebnici toţi. Căci nu datorită vreunui meşteşug spun ei acele lucruri, ci mulţumită unei puteri divine, de vreme ce, dacă meşteşugul i-ar face să vorbească frumos despre un singur lucru, atunci fără îndoială că ar fi în stare să vorbească la fel despre toate celelalte. Tocmai de aceea le tulbură zeul mintea şi-i foloseşte drept slujitori, proroci sau tîlcuitori divini, pentru ca noi, ori de cîte ori (d) îi auzim, să ştim că nu ei, oameni cu minţile rătăcite, sînt cei ce rostesc lucruri atît de alese, ci zeul însuşi e cel care ne vorbeşte prin mijlocirea lor [17]. Cea mai bună dovadă pentru cele spuse e cazul lui Tynnichos din Chalcis [18], care niciodată n-a compus vreun poem vrednic de amintit în afară de peanul pe care-l cîntă cu toţii, poate cel mai frumos dintre toate cîntecele lirice şi care, după spusa lui chiar, nu-i altceva decît o adevărată „descoperire a Muzelor”. Mi se pare că prin acest exemplu, mai mult decît prin oricare altul, zeul ne arată limpede, ştergînd astfel orice urmă de îndoială, că toate aceste frumoase poeme nu sînt omeneşti şi ale oamenilor, ci divine şi ale zeilor, iar că poeţii nu sînt altceva decît interpreţi ai zeilor, subjugaţi fiind de zeul ce-l stăpîneşte pe fiecare din ei. Tocmai pentru a dovedi acest lucru a făcut zeul ca poetul cel mai nevrednic să înalţe cîntul cel mai frumos. Nu crezi că spun adevărul, Ion?
ION: Pe Zeus, cred că da; vorbele tale, Socrate, mi-au mers la inimă şi socot că poeţii cei buni doar printr-un har divin izbutesc să ne tălmăcească gîndurile zeilor.
SOCRATE: Da voi, rapsozii, nu tălmăciţi la rîndul vostru spusele poeţilor?
ION: Şi asta-i adevărat.
SOCRATE: Aşadar, voi sînteţi interpreţi ai interpreţilor.
ION: Fără îndoială.
SOCRATE: Ei bine, Ion, spune-mi încă un lucru, dar fără să-mi tăinuieşti nimic în răspunsul pe care ţi-l cer: cînd reciţi bine versurile, sau cînd stîrneşti la culme uimirea ascultătorilor, fie cîntîndu-l pe Odiseu cum sare peste prag, cum se arată peţitorilor şi împrăştie săgeţi la picioarele lui [19], fie pe Ahile năpustindu-se asupra lui Hector, fie ceva din tînguirile Andromacăi, ale Hecubei, sau ale lui Priam [20], eşti tu atunci stăpîn pe tine? sau îţi ieşi din fire, iar sufletul tău, cuprins de har, îşi închipuie că e de faţă la c toate faptele pe care le istoriseşti şi le cînţi, fie că au loc în Itaca, în Troia, sau oriunde s-ar petrece ele?
ION: Ce lămurită mi-e dovada pe care mi-o aduci, Socrate! N-am să-ţi tăinuiesc nimic. De cîte ori recit o întîmplare jalnică, mi se umplu ochii de lacrimi; dacă e ceva înfricoşător sau groaznic, mi se ridică părul măciucă de teamă şi inima începe să salte.
SOCRATE: Dar atunci, Ion, cum putem noi spune că e stăpîn d pe sine un om care, împodobit cu veşminte înflorate şi cu cununi aurite pe creştet, se tînguie, în plina sărbătoare, la vremea închinării jertfelor, fără să fi pierdut nimic din ce e pe el? Sau unul care, aflat în mijlocul a peste douăzeci de mii de oameni prietenoşi, e cuprins deodată de groază, fără ca nimeni să-l prade şi nimeni să-l vateme?
ION: Pe Zeus, nu, Socrate, dacă e vorba să spun adevărul.
SOCRATE: Ştii tu că voi stîrniţi aceleaşi simţăminte şi la cei mai mulţi dintre spectatori?
ION: O ştiu foarte bine ; doar îi văd de fiecare dată cînd privesc în jos de pe estradă, cum plîng sau aruncă priviri încruntate, e izbiţi fiind de vorbele pe care le aud. Şi trebuie chiar să-i iscodesc cu multă luare-aminte, căci dacă-i aştern pe plîns eu am să rid cînd am să-mi primesc plata, pe cînd, dacă ei prind să rîdă, eu am să plîng şi am să-mi pierd argintii.
SOCRATE: Acum, îţi dai cumva seama că acest spectator este ultima dintre verigile despre care spuneam că-şi iau puterea una de la alta, pornind de la piatra din Heracleea? Inelul din mijloc eşti tu, rapsodul sau actorul, primul fiind chiar poetul; zeul, în schimb, prin mijlocirea tuturor acestora, trage sufletul oamenilor oriîncotro vrea el, prinzîndu-i pe toţi în puterea sa. De el, ca şi de piatra aceea, atîrnă un lanţ întreg de coreuţi, de maeştri şi sub-maeştri de cor, prinşi cu toţii, de-a dreptul ori nu, de inelele care ţin de Muză. Cîte un poet ţine de o muză, altul de alta — noi spunem despre un astfel de poet că e „subjugate”, ceea ce nu se depărtează prea mult de adevăr, deoarece într-adevăr el şi e stăpînit — iar de aceste inele dintîi, de poeţi, sînt atîrnaţi alţii şi, la rîndul său, fiecare e inspirat de un altul: unii de Orfeu, alţii de Musaios [21]. Dar cei mai mulţi sînt subjugaţi şi stăpîniţi de Homer. Printre aceştia tu, Ion, eşti unul înlănţuit de Homer iar dacă se porneşte cineva să recite dintr-un alt poet, te cuprinde somnul sau eşti nedumerit ce să spui, pe cînd, dacă auzi vreun vers de Homer de îndată te trezeşti, îţi dănţuie inima, iar ideile se pornesc
fără de număr. Căci nu prin meşteşug şi nici prin cunoaştere rosteşti tu despre Homer toate cîte le rosteşti, ci prin har şi subjugare divină, la fel cum cei purtaţi de delirul coribanţilor prind de-a dreptul numai cîntecul zeului care-i stăpîneşte, spre redarea căruia găsesc lesne tot soiul de gesturi şi de rostiri, în timp ce la auzul altui cîntec nu tresaltă. Aşa se face deci că şi tu, Ion, dacă aminteşte cineva de Homer, eşti plin de idei, dar cînd e vorba de alţi poeţi, te afli în încurcătură. Şi aceasta e pricina, cum voiai tu să afli, pentru care ai din belşug ce spune despre Homer, dar despre alţii nu: faptul că nu meşteşugul ci harul divin te face să fii iscusit în a-l slăvi pe Homer.
ION: Tare te pricepi la vorbă, Socrate. Totuşi m-aş mira să reuşeşti atît de bine încît să mă poţi încredinţa şi pe mine că sînt subjugat şi ieşit din minţi, ori de cîte ori îl slăvesc pe Homer. Dacă m-ai auzi cum vorbesc despre el, n-ai mai crede-o nici tu.
SOCRATE: Aş vrea din plin să te ascult, dar răspunde-mi mai întîi la o întrebare: dintre toate temele pe care le pune în joc Homer, despre care te simţi în stare să vorbeşti mai bine? Desigur că n-ai putea să vorbeşti bine chiar despre toate.
ION: Află, Socrate, că nu e nici una despre care să nu o pot face.
SOCRATE: Doar n-o vei face şi cu privire la acele lucruri de care pomeneşte Homer dar pe care tu nu le cunoşti?
ION: Şi care sînt lucrurile despre care vorbeşte Homer fără să le cunosc şi eu?
SOCRATE: Nu vorbeşte el, într-o mulţime de locuri şi pe îndelete, despre meşteşuguri? De pildă despre meşteşugul de vizitiu de curse? Dacă mi-aş reaminti versurile ţi le-aş recita.
ION: Am să ţi le spun eu. Mi le amintesc.
SOCRATE: Recită-mi atunci versurile prin care Nestor îl îndeamnă pe fiul său, Antiloh, cu prilejul curselor de cai în cinstea lui Patrocle, să ia seama la cotitură.
ION: „Însă ia seama, cînd treci, şi-n chelna cea bine-mpletită.
Pleacă-te-n partea cea stîngă puţin şi asmute,-mboldeşte
Calul din dreapta mereu, slăbeşte cu mînile frîul,
Mînă şi-nghesuie atunci cu totul aproape de ţintă
Calul din stînga, să pară că zbuciumul roatei strujite
Stă s-atingă de semn, dar cată să nu dai de piatră…” [22]
SOCRATE: Ajunge. Cine ar putea, Ion, să ştie mai bine dacă Homer (c) a spus lucrurile cum se cuvine: un medic sau un vizitiu?
ION: Un vizitiu, fireşte.
SOCRATE: Şi de ce? Pentru că stăpîneşte acest meşteşug, sau din altă pricină?
ION: De bună seamă pentru că-l stăpîneşte.
SOCRATE: Nu i-a fost dat de divinitate fiecărui meşteşug să cuprindă cunoştinţele necesare pentru cîte o lucrare? Doar n-o să aflăm din meseria corăbierului cele ce ţin de medicină?
ION: Fireşte că nu.
SOCRATE: Şi nici din meseria medicului, pe cele ce ţin de tîmplărie ?
ION: Nu, fireşte.
SOCRATE: Şi nu se petrec lucrurile la fel cu toate meşteşugurile? Ceea ce aflăm printr-unul, nu vom putea afla prin altul, nu-i aşa? Sau, mai întîi, răspunde-mi la această întrebare: recunoşti că un meşteşug se deosebeşte de altul?
ION: Da.
SOCRATE: Cînd dai nume diferite meşteşugurilor, oare faci ca mine: socoteşti că un meşteşug constă în cunoaşterea anumitor lucruri, altul în cunoaşterea altora?
ION: Da.
SOCRATE: Dacă ar fi vorba de cunoaşterea aceloraşi lucruri, e de ce am mai vorbi de două meşteşuguri deosebite, de vreme ce aceleaşi lucruri ar putea fi cunoscute prin amîndouă? De pildă, eu ştiu că degetele sînt cinci la număr, iar tu cunoşti ca şi mine acelaşi lucru; cînd te-aş întreba, însă, dacă şi tu şi eu ajungem la aceeaşi cunoştinţă cu ajutorul aceleiaşi ştiinţe, a aritmeticii, sau printr-alta, mi-ai răspunde desigur: cu ajutorul aceleiaşi ştiinţe.
ION: Da.
SOCRATE: Răspunde-mi acum la întrebarea pe care voiam să (38 a) ţi-o pun adineauri, dacă se petrece la fel cu toate meşteşugurile, şi anume: un meşteşug ne face să cunoaştem în chip necesar o seamă de lucruri, un altul însă nu pe acelea, ci, întrucît e deosebit, ne dă în mod inevitabil cunoaşterea altor lucruri?
ION: Aşa mi se pare, Socrate.
SOCRATE: Deci, cel ce nu stăpîneşte un meşteşug oarecare nu va fi în stare să judece cu bună pricepere cele spuse sau săvîrşite pe temeiul acelui meşteşug.
ION: Adevăr grăieşti.
SOCRATE: În versurile pe care le-ai recitat, cine ar fi în stare să judece mai bine dacă Homer are sau nu dreptate, tu sau un vizitiu?
ION: Un vizitiu.
SOCRATE: Desigur. Doar tu eşti rapsod, nu vizitiu.
ION: Da.
SOCRATE: Şi meşteşugul rapsodului se deosebeşte de cel al vizitiului, nu?
ION: Da.

SOCRATE: Iar dacă e deosebit, atunci va duce şi la cunoaşterea unor lecturi deosebite.
ION: Da.
SOCRATE: Dar atunci cînd Homer vorbeşte de Hecameda, ibovnica lui Nestor, care dă lui Machaon, rănit, să bea o licoare? El spune parca astfel:
Prinse s-amestece-n cupă vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zînă de mîndră, şi brînză de capra să farme
Cu un răzuş de aramă, să presure altă făină… [23]
Ca să putem judeca dacă vorbele rostite de Homer sînt sau nu potrivite, ne vom sluji de meşteşugul medicului, sau de al rapsodului?
ION: De al medicului.
SOCRATE: Şi cînd Homer spune:

Dînsa se dă în afund întocmai precum se dă plumbul
Undiţei care stînd prinsă de cornul de bou de la ţară
Merge şi peştii cei lacomi de carnea momelii ucide – [24]
oare prin meşteşugul pescarului sau prin cel al rapsodului se poate judeca mai pe drept ce spun aceste versuri, şi dacă ele spun bine ce spun?
ION: Prin meşteşugul pescarului, e limpede.
SOCRATE: Închipuie-ţi acum că m-ai întreba tu pe mine: „Ei bine, Socrate, de vreme ce ai găsit la Homer lucruri care pot fi cîntărite după fiecare din aceste meşteşuguri, încearcă să găseşti si pentru meseria tîlcuitorului de semne şi a ştiinţei divinaţiei, care sînt lucrurile despre care se cuvine să judecăm dacă au fost bine redate sau nu.” Vei vedea cît de uşor îmi va fi să-ţi răspund adevărat. Homer vorbeşte adesea despre meşteşugul interpretării oracolelor, în Odiseea, de pildă, în versurile în care Theoclymenos, tîlcuitor din neamul lui Melampos, cuvîntează peţitorilor:

Ce crunt blestem vă paşte,

Sărmanilor? Vă-mpresură-ntuneric

Şi capul şi obrazul şi genunchii.

Răsună vaiet, lacrimi curg pe faţă,

Stropit cu sînge-i zidul şi tavanul.

Şi geme şi pridvorul şi ograda

De umbrele ce năzuie spre bezna

De întuneric. Soarele din slavă

Se-ntunecă,-nfiorătoare noapte

Se-ntinde peste tot [25]

şi vorbeşte de multe ori şi în Iliada, de pildă, în lupta la ziduri. El spune acolo:

Se pomeniră cu-o piază, cînd ei erau gata să treacă.

Oastea din stînga tăind, se ivise-nainte un vultur

Sus zburător care-n gheare purta sîngerat un balaur,

El se zbătea încă viu şi tot se lupta între gheare

Pînă ce şarpele capul sucind înapoi spre pieptul

Pajurei o mursecă la grumaz. De durere pătrunsă,

Ea de la sine-l zvîrli, de căzu pe la mijlocul oastei,

Pasărea dusă de vînt după aceea cu ţipete zboară. [26]

Acestea, aş spune, şi altele asemănătoare s-ar cuveni să fie luate în seamă şi cîntărite de un tîlcuitor de semne.
ION: Ai avea dreptate, Socrate, spunînd aşa.
SOCRATE: Dar şi tu ai dreptate, Ion, spunînd aşa. Haide acum, la rîndul tău, după cum eu ţi-am ales din Odiseea şi din Iliada acele versuri care scot la iveală trăsăturile tîlcuitorului de semne, ale medicului şi ale pescarului, tot aşa să-mi alegi şi tu — doar eşti mai înlercat decît mine în interpretarea lui Homer — pe cele care privesc pe rapsod şi arta rapsodului, şi care se cuvin să fie cercetate şi cumpănite de rapsod mai degrabă decît de ceilalţi oameni.
ION: Îţi afirm, Socrate, că e vorba de toate.
SOCRATE: Nu, Ion, nu poţi spune „toate”. Aşa de repede ai uitat? Unui rapsod nu-i e îngăduit să uite.
ION: Dar ce am uitat?
SOCRATE: Nu-ţi aminteşti să fi spus că meşteşugul rapsodului se deosebeşte de cel al vizitiului?
ION: Îmi amintesc.
SOCRATE: Şi n-ai recunoscut că, fiind deosebit, va deţine cunoştinţe deosebite?
ION: Da.
SOCRATE: Aşadar nu pe toate le va deţine meşteşugul rapsodului, nici rapsodul, după părerea ta.
ION: Afară, poate, de cele de acest fel.
SOCRATE: Cînd spui „cele de acest fel”, vrei poate să înţelegi „în afară de cele ale altor meşteşuguri?” Dar atunci ce cunoaştere va da meşteşugul tău, de vreme ce nu dă orice cunoaştere?
ION: Va arăta, cred eu, ce se cade să rostească bărbatul sau, la rîndul ei, femeia, sclavul şi omul liber, supusul şi cîrmuitorul.
SOCRATE: Oare, după tine, toate cîte trebuie să le spună cel ce cîrmuieşte pe o mare furtunoasă corabia, le va şti mai bine rapsodul decît cîrmaciul?
ION: Nu, ci cîrmaciul, în cazul acesta cel puţin.
SOCRATE: Dar cîte sînt de spus de cel ce dă prescripţii bolnavului, le va şti mai bine rapsodul decît medicul?
ION: Nici pe acestea.
SOCRATE: Atunci poate vorbeşti despre cuvintele ce se potrivesc în gura unui sclav?
ION: Da.
SOCRATE: De pildă, cuvintele nimerite în gura unui sclav care se străduieşte să-şi domolească boii nărăviţi, rapsodul le va şti mai bine decît bouarul?
ION: Nu, fireşte.
SOCRATE: Dar pe cele nimerite în gura femeii ce toarce, despre lucratul lînii?
ION: Nici pe astea.
SOCRATE: Atunci poate că ştie ce cuvinte trebuie să rostească un strateg atunci cînd îşi îndeamnă ostaşii?
ION: Da, la aşa ceva se pricepe rapsodul.
SOCRATE: Cum aşa? Să fie oare meşteşugul rapsodului unul şi acelaşi cu al strategului?
ION: În ce mă priveşte, cel puţin, aş şti cele ce se cuvin să fie spuse de un strateg.
SOCRATE: Poate că e şi ceva de strateg în tine, Ion. În fapt, și dacă ai fi în acelaşi timp călăreţ şi citharist, ai putea să deosebeşti care cai sînt buni de călărie şi care nu. Numai că, dacă e te-aş întreba: „Cu ajutorul cărui meşteşug, Ion, deosebeşti tu caii buni de călărie, cu cel al călăreţului sau cu cel al citharistului?” Ce mi-ai răspunde?
ION: Cu al călăreţului.
SOCRATE: La fel, dacă ai şti să recunoşti cine e bun dintre citharişti, ai face-o în calitate de citharist şi nu de călăreţ?
ION: Da.
SOCRATE: De vreme ce, acum, te pricepi la arta strategiei, oare o cunoşti ca avînd darul strategiei, sau ca fiind rapsod iscusit?
ION: Nu văd nici o deosebire.
SOCRATE: Cum? Spui că nu-i nici o deosebire? Meşteşugul rapsodului şi cel al strategului sînt unul şi acelaşi, sau două lucruri diferite?
ION: După părerea mea, unul singur.
SOCRATE: Prin urmare, oricine-i rapsod bun e şi strateg bun?
ION: Din plin, Socrate.
SOCRATE: Şi, deci, oricine-i bun strateg e în acelaşi timp şi bun rapsod?
ION: Asta nu mi se mai pare.
SOCRATE: În tot cazul eşti de părere că într-adevăr orice bun rapsod e totodată şi un strateg bun?
ION: Din plin.
SOCRATE: Nu eşti tu cel mai bun rapsod al grecilor?
ION: Cu mult cel mai bun, Socrate.
SOCRATE: Şi Ion, printre greci, nu eşti tu şi cel mai bun strateg?
ION: Să ştii asta, Socrate; am învăţat meşteşugul tocmai studiindu-l pe Homer.
SOCRATE: Atunci, în numele zeilor, Ion, de vreme ce eşti şi cel mai bun strateg şi cel mai bun rapsod al elenilor, de ce mai cutreieri cetăţile Greciei ca rapsod şi nu o faci ca strateg? Crezi oare că grecii duc mare lipsă de un rapsod cu cununi aurite, iar de un strateg nu?
ION: Cetatea mea, Socrate, e stăpînită şi cîrmuită de voi [27], şi n-are nevoie de un strateg. Cît despre a voastră şi cea a lacede-monienilor, ela nu m-ar alege strateg tocmai pe mine; căci de asta vă socotiţi voi în stare şi singuri.
SOCRATE: Preabunul meu Ion, nu-l cunoşti tu pe Apolodor din Cyzic?
ION: Pe care Apolodor?
SOCRATE: Cel pe care atenienii l-au ales nu o dată strateg, deşi era străin. La fel cu Fanosthene din Andros, sau cu Heracle din Clazomene, pe care, străini fiind, cetatea noastră i-a înălţat, cînd s-au dovedit oameni de valoare, la conducerea militară şi la alte dregătorii. De ce nu l-ar alege atunci şi pe Ion din Efes strateg, şi nu l-ar cinsti, de vreme ce se arată om de valoare? Cum adică, voi, efesienii, nu sînteţi la obîrşie atenieni? Stă cumva cetatea voastră mai prejos de alta? Cît despre tine, Ion, dacă e adevărat ce spui cînd atribui meşteşugului şi cunoaşterii iscusinţa ta în a-l slăvi pe Homer, atunci păcătuieşti din plin: după ce m-ai vrăjit arătîndu-mi că ştii o mulţime de lucruri frumoase despre Homer şi că ai să mi le înfăţişezi, acum mă amăgeşti şi eşti departe de-a mi le înfăţişa ba chiar nu vrei să-mi spui, cu toate stăruinţele mele, nici măcar în ce privinţă anume eşti atît de iscusit, ci, ca un adevărat Proteu, iei tot felul de înfăţişări, te răsuceşti încoace şi încolo şi, pînă la urmă, fără să prind de veste, te-ai şi preschimbat în strateg, numai ca să nu-mi arăţi cît de priceput eşti în ştiinţa ta homerică. Aşadar, dacă deţii un meşteşug, după cum spuneam ceva mai înainte, şi dacă vii să mă amăgeşti, după ce mi-ai făgăduit să mi-l arăţi în legătură cu Homer, atunci să ştii că eşti nedrept cu mine. Dar dacă, dimpotrivă, tu nu deţii acest meşteşug, ci doar sub un homeric har divin spui atîtea lucruri frumoase, fără altă ştiinţă, aşa cum spuneam eu despre tine, atunci n-am să te socot vinovat. Alege, aşadar, dacă vrei să treci în ochii mei ca o fiinţă nedreaptă sau ca una inspirată de zei.
ION: Deosebirea e mare, Socrate: căci e mult mai frumos a fi inspirat de zei.
SOCRATE: Atunci revină-ţi din parte-ne ce e mai frumos, Ion, anume că eşti inspirat de zei, iar nu stăpîn pe un meşteşug, în clipa cînd îl slăveşti pe Homer.

[1] Era o deprindere răspîndită în lumea veche, ca hramurile zeilor să fie înveselite prin întreceri sportive, poetice şi muzicale. Vestite între toate sînt cele de pe lingă marile sanctuare panelenice: Delfi, Olimpia, Delos, dar nu mai puţin şi cele din Corint ori Epidaur (în cinstea lui Asclepios).

[2] Sărbătoare în cinstea Atenei, celebrată cu fast mare din patru în patru ani.

[3] Rapsod şi interpret al lui Homer din şcoala zisă „alegorică”;

[4] Adept al aceleiaşi şcoli de tălmăcire a lui Homer (secolul V î.e.n.).

[5] Personaj anevoie de identificat: poate Glaucon din Teos, poate Glaucon din Rhegion; în ambele cazuri e vorba de interpreţi renumiţi ai vechilor poeţi.

[6] Pretinşi coborîtori din Homer, recitatori şi interpreţi prin excelenţă ai operelor poetului la întrecerile poetice şi muzicale.

[7] Polignot din Tasos, trăitor în timpul războaielor medice; a lăsat faima unui bun „pictor de caractere”. Cf. Aristotel, Poetica, II 1448 a 6

[8] Sculptor renumit, situat de cei vechi la începuturile artei greceşti.

[9] Sculptor legendar, pretins autor al calului de lemn cu ajutorul căruia grecii au cucerit Troia.

[10] Theodor cel Bătrîn, fiul lui Rhoicos, sculptor şi tehnician de mare faimă, de fel din Samos (secolul VI î.e.n.); i se atribuie născocirea turnării bronzului şi a fierului.

[11] Flautist frigian. Trecea drept născocitor al muzicii instrumentale şi al cîntatului cu flautul.

[12] Muzician legendar de origine tracă. Meşter în mînuirea citharei, pe care pentru întîia oară ar fi folosit-o ca instrument solist.

[13] Vezi Aristofan, fragm. 2

[14] Personaj homeric, cîntăreţ la curtea lui Odiseu din Itaca.

[15] Piatră magnetică (magnet natural). Referirea la Heracleea nu e limpede: au existat mai multe oraşe cu acest nume în Europa şi Asia.

[16] Vezi  fragmentele 1—3 ale lui Democrit.

[17] Ideea poetului crainic al zeului apare cu cele dintîi opere de poezie greacă.

[18] Poet şi cîntăreţ altfel necunoscut.

[19] Scene din Odiseea, familiare cititorilor lui Homer: se petrec toate în Itaca, după întoarcerea eroului care luptă să-şi recîştige soţia şi averea.

[20] Referiri la episoade faimoase din Iliada: lupta lui Ahile cu Hector, despărţirea lui Hector de Andromaca, Priam în tabăra aheilor, cerşind leşul lui Hector, etc. (respectiv cînturile XXII, VI, XXIV).

[21]

[22] Iliada, XXIII 335—340 (=332 — 337 Murnu).

[23] Iliada, XI 639 (=621—623 Murnu).

[24] Iliada,  XXIV 80—82 (=71 — 79 Murnu).

[25] Odiseea,   XX   351—357 (=450 — 459 Murnu)

[26] Iliada, XII 200—207 ( = 195—202 Murnu).

[27] De atenieni, a căror autoritate se exercita în secolul al V-lea asupra tuturor cetăţilor marinăreşti din Grecia şi de pe litoralul egeean al Asiei.

Acest site folosește cookie-uri, pentru o mai bună experiență de vizitare. Prin continuarea navigării,