Sufletul omului în socialism - Un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea I)

 

Principalul avantaj care ar apărea în urma instaurării socialismului este, fără îndoială, faptul că socialismul ne-ar elibera de necesitatea sordidă de a trăi pentru alţii, ceea ce în prezent apasă atât de greu aproape asupra tuturor.

În decursul secolului, câteodată, un mare om de şti­inţă cum este Darwin, un mare poet cum este Keats şi un spirit critic fin cum este Renan, un artist desăvârşit ca Flaubert au fost capabili să se izoleze, să se ţină deoparte de pretenţiile zgomotoase ale celorlalţi, să stea „la adăpostul zidului”, cum spune Platon, şi să atingă astfel perfecţiunea interioară, spre propriul câştig unic şi spre câştigul unic şi durabil al lumii întregi. Majo­ritatea oamenilor îşi ruinează viaţa printr-un altruism nesănătos şi exagerat – sunt forţaţi, într-adevăr, să se ruineze. Se văd înconjuraţi de o sărăcie dezgustătoare, de o urâţenie dezgustătoare, de o foamete dezgustă­toare. Sunt astfel, inevitabil, adânc tulburaţi de toate acestea. Omul este stârnit mai curând emoţional decât intelectual; şi, aşa cum am subliniat acum câtva timp într-un articol despre funcţia criticii, e mai uşor să ai înţelegere faţă de suferinţă decât faţă de gândire. În consecinţă, având intenţii admirabile, deşi greşit direcţionate, ei se înhamă la modul foarte serios şi cu mult sentiment să remedieze relele pe care le întâlnesc. Dar remediile concepute de ei nu vindecă boala, o prelungesc doar. Într-adevăr, remediile lor sunt o parte a bolii.

De exemplu, ei încearcă să rezolve problema sărăciei prin menţinerea în viaţă a săracilor sau, în cazul unei şcoli superioare de gândire, prin amuzarea săracilor.

Dar aceasta nu este o soluţie, este o agravare a dificultăţii. Scopul adecvat este acela de a încerca să reconstruieşti societatea pe nişte baze care vor face imposibilă prezenţa sărăciei. Virtuţile altruiste au împiedicat într-adevăr împlinirea acestui scop. Aşa cum cei mai răi stăpâni de sclavi au fost aceia care se arătau buni cu sclavii, împiedicând, pe de o parte, conştientizarea ororii sistemului de către cei care sufereau de pe urma lui şi, pe de alta, înţelegerea lui de către cei care îl studiau, tot astfel, în actuala stare de lucruri din Anglia, oamenii care fac cel mai mare rău sunt cei care încearcă să facă bine. Şi, în cele din urmă, avem parte de cei care au studiat într-adevăr problema şi sunt cunoscători ai vieţii – oameni educaţi, care locuiesc în East-End – oameni care ies în faţă implorând comu­nitatea să-şi ţină în frâu impulsul altruist de caritate, bunăvoinţă şi altele asemenea. Au perfectă dreptate. Caritatea dă naştere unor păcate multiple.

Mai este de adăugat un lucru. Este imoral să te foloseşti de proprietatea privată pentru a alina relele care apar din instituţia proprietăţii private. Este imoral şi necinstit.

În socialism, desigur, toate acestea se vor schimba. Oamenii nu vor mai trăi în bârloguri şi zdrenţe fetide, nu vor mai creşte copii nesănătoşi, rupţi de foame, într-un mediu imposibil, absolut repugnant. Siguranţa societăţii nu va depinde, cum se întâmplă acum, de starea vremii. Dacă va veni gerul, nu vor mai exista o sută de mii de oameni fără slujbă, vagabondând pe străzi într-o stare de mizerie dezgustătoare, văicărindu-se şi cerând de pomană pe la vecini sau înghesuindu-se pe la uşile unor adăposturi respingătoare pentru a face rost de o bucăţică de pâine şi de un culcuş mizer. Fiecare membru al societăţii va participa la prosperitatea şi fericirea generală a societăţii şi, de va veni gerul, el nu se va afla, practic, într-o stare mai rea decât celălalt.

Pe de altă parte, socialismul însuşi nu va avea valoare pur şi simplu pentru că va duce la individualism.

Socialismul, comunismul sau cum vrem să-i spunem, prin faptul că transformă proprietatea privată în bogăţie publică şi substituie competiţia cooperării, va reda societăţii starea ei cuvenită de organism pe deplin sănătos şi va asigura bunăstarea materială a fiecărui membru al comunităţii. De fapt, el va da vieţii funda­mentul şi mediul ei adecvat. Dar mai este nevoie de ceva pentru dezvoltarea plenară a vieţii, în sensul atin­gerii perfecţiunii. Dacă socialismul este autoritar, dacă există guverne înarmate cu putere economică, aşa cum acum sunt cu puterea politică, dacă, într-un cuvânt, vom avea parte de tiranii industriale, atunci această ultimă condiţie a omului va fi mult mai rea decât cea dintâi. În prezent, drept consecinţă a existenţei socie­tăţii private, se dă posibilitatea unui număr redutabil de oameni să-şi dezvolte un grad limitat de individua­lism. Aceştia fie sunt obligaţi să muncească pentru a-şi câştiga existenţa, fie au posibilitatea să-şi aleagă sfera de activitate care li se potriveşte şi le face plăcere. Aceştia sunt poeţii, filosofii, oamenii de ştiinţă, oamenii de cultură – într-un cuvânt, oamenii adevăraţi, oamenii care s-au autorealizat şi prin intermediul cărora însăşi umanitatea se realizează parţial. Pe de altă parte, există mulţi oameni care, neavând proprietate privată şi fiind mereu la limita foametei, sunt forţaţi să înde­plinească munca animalelor de povară, să facă o muncă destul de nepotrivită lor, spre care sunt împinşi de o tiranie a lipsei, una peremptorie, neraţională şi degra­dantă. Aceştia sunt săracii, iar printre ei nu există delicateţe a manierelor, conversaţie fermecătoare, civili­zaţie, cultură, rafinament al plăcerilor sau bucurie a vieţii. Dar de pe urma forţei lor colective umanitatea câştigă mult în sensul prosperităţii materiale, în câştig iese rezultatul material, omul sărac nu are absolut nici un fel de importanţă în sine. El este doar atomul infi­nitezimal al unei puteri care, departe de a-1 menaja, îl striveşte, una care îl preferă strivit, pentru că în această ipostază este mult mai obedient.

Desigur, s-ar putea spune că individualismul generat în condiţiile proprietăţii private nu este întotdeauna, sau de obicei, unul de calitate sau minunat, şi că săracii, dacă nu au cultură sau farmec, posedă, totuşi, multe virtuţi. Ambele afirmaţii ar putea fi destul de adevărate. Faptul de a poseda o proprietate privată este deseori demoralizant, şi acesta este unul dintre motivele pentru care socialismul doreşte să scape de această instituţie. De fapt, proprietatea privată este într-adevăr un incon­venient. Acum câţiva ani oamenii spuneau prin ţară că proprietatea presupune îndatoriri. Biserica a început şi ea s-o spună. Poţi auzi acest lucru rostit din amvon. Este perfect adevărat. Proprietatea nu numai că presu­pune îndatoriri, dar presupune atâtea îndatoriri, încât faptul de a avea este o pacoste, în orice fel a-i lua-o. Trebuie să faci faţă la nesfârşite pretenţii, să acorzi o nesfârşită atenţie afacerilor, în fine, este o nesfârşită bătaie de cap. Dacă proprietatea ar presupune doar plăceri, i-am putea face faţă, dar îndatoririle o fac de nesuportat. Trebuie să scăpăm de ea în interesul celor bogaţi. Se prea poate ca virtuţile celor săraci să fie acceptate cu uşurinţă, ceea ce este regretabil. Ni se spune adesea ca săracii sunt recunoscători pentru actele de caritate. Fără îndoială că unii dintre ei sunt, dar cei mai buni dintre săraci nu sunt niciodată recunoscători. Ei sunt nerecunoscători, nemulţumiţi, nesupuşi, rebeli. Au dreptate să fie aşa. Ei simt caritatea ca pe un gen ridicol de restituire parţială sau binefacere senti­mentală, însoţită de obicei de o încercare deplasată din partea sentimentalului de a le tiraniza viaţa intimă. De ce ar trebui ei să fie recunoscători pentru firimiturile care cad de la masa bogatului? Ar trebui puşi la masă şi în clipa aceea ar începe să-şi dea seama despre ce este vorba. În privinţa nemulţumirii, ei bine, omul care n-ar fi nemulţumit de un astfel de mediu, de o asemenea viaţa precară, ar fi o brută perfectă. Pentru oricine care a citit ceva istorie, nesupunerea este virtutea originară. Doar prin nesupunere s-a realizat progresul, prin nesu­punere s-a ajuns la revoltă. Uneori săracii sunt lăudaţi pentru că sunt economi. Dar a recomanda săracilor să fie economi este grotesc şi insultător în acelaşi timp. E ca şi cum l-ai sfătui pe flămând să mănânce mai puţin. Ar fi absolut imoral ca un muncitor de la ţară sau de la oraş să fie econom. Omul nu trebuie să fie gata să arate că poate trăi ca un animal prost hrănit. Ar trebui să refuze să trăiască astfel şi ar trebui fie să fure, fie să continue să trăiască plătind taxe, ceea ce, după unii, este o formă de furt. În ceea ce priveşte cerşi­tul, e mai sigur să cerşeşti decât să iei, dar e mai frumos să iei  decât să  cerşeşti. Nu. Săracul nerecunoscător, neeconom, nesupus şi rebel este, după toate probabilită­ţile, o personalitate adevărată, are ceva de spus. Oricum, protestul lui e sănătos. În ceea ce-i priveşte pe săracii virtuoşi, ne e milă de ei, dar nu-i putem admira absolut deloc. Ei au încheiat un pact personal cu inamicul şi şi-au vândut dreptul lor de primi născuţi pe o zeamă proastă. Trebuie să fie extrem de proşti să facă aşa ceva. Poţi înţelege un om care acceptă legile care protejează proprietatea privată şi este de acord cu acumularea de proprietate atâta vreme cât o face pentru a duce o viaţă frumoasă şi intelectuală. Dar mi se pare incredibil că un om a cărui viaţă este lezată şi urâţită din cauza acestor legi poate să consimtă tacit la perpetuarea lor.

Totuşi, nu este dificil să găseşti explicaţia. Asta e. Mizeria şi sărăcia sunt atât de degradante, iar practi­carea lor are un efect atât de paralizant asupra naturii umane, încât nici o clasă nu este cu adevărat conştientă de propria suferinţă. Alţii trebuie să le-o spună şi, de obicei, nu-i cred. Ceea ce marii patroni spun împotriva agitatorilor este, neîndoios, adevărat. Agitatorii sunt un grup de oameni băgăcioşi care se duc în rândurile claselor nemulţumite şi semănă seminţele nemulţumirii. Acesta este motivul pentru care agitatorii sunt absolut necesari. Fără ei nu s-ar face nimic în sensul civilizării, având în vedere starea noastră incompletă. În America sclavia a fost abolită nu drept consecinţă a vreunei acţiuni din partea sclavilor, neexistând, practic, dorinţa lor expresă de a fi liberi. Ea a fost abolită dato­rită acţiunii total ilegale a unor agitatori din Boston şi din alte părţi, care nu erau nici sclavi şi nici nu aveau vreo legătură cu problema asta. Fără îndoială că aceşti aboliţionişti au aprins făclia întregii poveşti. Şi este straniu să remarcăm faptul că sclavii nu numai că nu i-au ajutat substanţial, dar nici măcar nu i-au înţeles.

Iar la terminarea războiului, când sclavii s-au trezit liberi, s-au trezit liberi să flămânzească şi mulţi dintre ei au regretat starea de fapt. Pentru un gânditor, cel mai tragic eveniment al Revoluţiei Franceze nu este că Maria Antoaneta a fost omorâtă pentru că era regină, ci faptul că ţăranii flămânzi din Vendée s-au dus să moară pentru cauza monstruoasă a feudalismului.

Este limpede deci că nu va putea fi vorba despre socialismul autoritar. Pentru că, în vreme ce în sistemul actual mulţi oameni pot trăi bucurându-se de o anumită libertate de expresie şi de fericire, în sistemul de cazarmă industrială sau de tiranie economică nimeni nu va putea dispune de asemenea libertate. Este regre­tabil faptul că o parte a comunităţii noastre trebuie să trăiască, practic, în sclavie, dar e o probă de copilărie să propui rezolvarea problemei prin aruncarea întregii comunităţi în braţele sclaviei. Orice om trebuie lăsat liber să-şi aleagă munca, aceea care îi place. Asupra lui nu trebuie să se exercite nici o formă de constrângere. Dacă se va întâmpla aşa, munca nu-i va face bine si nici nu va fi profitabilă pentru ceilalţi. Prin muncă eu înţe­leg o activitate de orice fel.

Nu pot să cred că vreun socialist ar propune azi, la modul serios, ca un inspector să treacă în fiecare dimi­neaţă pe la fiecare casă pentru a vedea dacă fiecare cetăţean s-a sculat şi a muncit opt ore. Omenirea a trecut de acest stadiu, rezervând acest mod de viaţă celor pe care îi numeşte, într-o manieră arbitrară, crimi­nali. Dar recunosc că multe dintre opiniile socialiste pe care le-am auzit îmi par contaminate de idei autoritare, dacă nu cumva coercitive. Desigur, autoritatea şi coerciţia sunt excluse. Orice formă de asociere trebuie să fie voluntară. Omul se simte bine doar în asocieri voluntare.