O viziune a războiului

Pentru că nu mai e loc nicăieri, au început să întindă trupurile soldaților pe tarabele din piața centrală de flori... Aici veneam nu demult să cumpăr colțunași pentru jardiniere, narcise aduse din munte și liliac alb.

Acum, printre tarabe, aruncate pe ciment, putrezesc dalii și garoafe, alături de trandafiri, bujori, crizanteme și frezii, iar sub o masă pe care stă chircit, ca în uter, trupul unui colonel găsit cu mațele revărsându-i-se din burtă, văd două orhidee cu carnea roasă de niște șobolani lucioși și hulpavi.

Când și când, cadavrele se destind aproape imperceptibil, se aud clipoceli discrete care amintesc de micile erupții ale vulcanilor noroioși și gândul mă duce la plajele înțesate de morse adormite pe nisip.

Trupurile sosesc fără încetare și încep deja să fie înghesuite câte două pe o tarabă. Paznicii se prefac că nu văd siluetele celor veniți după medalii, epoleți, centuri, nasturi, bocanci, baionete, chipie...

Curând, toate tarabele au câte trei morți dezbrăcați și piața de flori se închide. Două femei cu figuri abrutizate dau cu mături de nuiele și strâng grămezi de flori. Siluetele fac din ele buchete pe care le leagă cu șireturi de la bocancii morților.

Apuc și eu un bidon de doi litri, cu husă, pentru apă și un binoclu prins între două hoituri. Mă îndrept spre ieșire. Trupurile deja se colorează în grena, în albastru închis, unele prind nuanțe de galben... cine știe cât au zăcut pe maidane până să fie aduse aici...

Mă aplec să iau o orhidee - una pe care șobolanii încă n-au dibuit-o. Are și ghiveci de plastic, o să o pun în dormitor, unde îmi va aminti de iubita mea cu părul în patruzeci de nuanțe de negru.

Mirosul devine greu și mă întreb cum e posibil ca putrezirea să înceapă atât de brusc. Pare că totul e pus pe repede înainte.

Am ieșit. Mă îndrept către casă, furșându-mă pe lângă pereții clădirilor istorice. Când și când se aude un șuierat și o săgeată se înfige în caldarâm.

Din spate vine o dogoare. Mă întorc și văd piața de flori în flăcări. Trupurile pocnesc ca niște cartofi ținuți în jar. În curând vor rămâne doar oase prăjite, pe care le vor strânge femeile cu mături de nuiele. Grăbesc pasul, o rup la fugă.

Am ajuns acasă. Urc scara în spirală, descui, intru, îmi văd chipul în oglinda din sufragerie: Doamne, incredibil cât de mult am îmbătrânit de azi dimineață...