Faptele s-au petrecut cam pe la o mie nouă sute douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru. Şi cred că a fost vorba de Hamburg. Era în perioada crahului financiar şi a inflaţiei galopante, cînd cîştigul zilnic al unui docher se ridica la şaptesprezece miliarde de mărci, iar oficiile unei prostituate de lux se plăteau de trei ori pe-atît. (Marinarii hamburghezi îşi ţineau „mărunţişul" în cutii de carton, la subsuoară.) Intr-una din cămăruţele rozalii din preajma portului se stingea fulgerător din viaţă, de aprindere de plămîni, o prostituată pe nume Marieta. Ucraineanul Bandura, marinar şi revoluţionar, susţinea că „se mistuise din dragoste". Trupu-i divin nu se putea căptuşi cu o chestie ordinară, apoi oftica era o „boală burgheză". „S-a mistuit ca arsă pe rug", zicea el. Deşi de la acel episod trecuseră aproape cinci ani, vocea lui Bandura căpăta în acele momente inflexiuni grave, părind gîtuită şi podidită de tuse. Şi nu atît din pricina alcoolului, deşi, cinstit vorbind, Bandura era de pe atunci o ruină, părăsit de ai săi, aducînd cu o ditamai epava ruginită care eşuase la apă mică.
„Fii fără grijă", îngăima Bandura, „nici o altă curvă din lume n-a fost mai duios jelită ca tine... Şi nici o alta n-a avut o înmormîntare mai cu pompă decît tine..." Pentru înmormîntarea Marietei au fost pustiite nu ştiu cîte sere de flori şi devastate grădinile mahalalelor, că toată noaptea lătraseră cîinii, tot chemîndu-se între ei dobermani cu cîini-lupi, îndîrjiţi în zgardele lor aidoma unor coroane de spini; lunecau verigile grele ale lanţului pe sîrma de oţel temeinic întinsă, răsunînd precum lanţurile sclavilor din negura istoriei, fără ca nimănui să-i treacă prin cap, nici chiar bătrînilor grădinari osteniţi, în ale căror oase istovite zăcea istoria bolilor, uriaşă precum istoria proletariatului, că în acea noapte se petrecuse o mică revoluţie izolată: marinarii hamburghezi se năpustiseră asupra grădinilor celor avuţi, căci toate progeniturile proletariatului din Le Havre, Marsilia, Anvers masacraseră, sub pavăza nopţii, gladiole, retezîndu-le de la rădăcină cu briciurile lor tăioase de mateloţi, strivind cu bocancii lor scîlciaţi tot ce era vegetală mai pripăşită, nedemnă de custurile lor. În noaptea aceea parcurile şi scuarurile fuse seră bătucite „în mod barbar", nefiind cruţată nici Grădina Municipală, nici scuarul din faţa Primăriei, „la doi paşi de Poliţie". „Acel act barbar", vor scrie ziarele, „fusese pricinuit de nişte spirite dedate la anarhism, dacă nu de nişte nesimţiţi precupeţi de flori". La mormîntul Marietei vor fi depuse tufe de trandafiri albe şi roşii, ramuri de cetină proaspăt retezate, lalele şi crizanteme, tuberoze, hortensii azurii, decadenţi stînjenei secesionişti, un dezmăţ floral, zambile şi preţioase lalele negre, regine ale nopţii, lugubri crini ceraţi, floarea neprihanei şi a Primei Comuniuni, liliac violaceu mirosind a moarte, hortensii destrăbălate şi angelice gladiole crîmpoţite (majoritatea) absolut divine, în nuanţe palide, pastelate, pecetluite parcă de simbolul mistic spada-şi-trandafirul, toate aceste gladiole cu aură macabră aflate sub pecetea umbroaselor vile somptuoase, stropite cu sudoarea grădinarilor trudiţi şi împroşcate de ploaia artificială a fîntînilor arteziene, ca astfel să fie protejată de intemperii exuberanţa maladivă a acestor flori serbede far-de miresme sau măcar de miasme, în pofida arhitecturii lor fantastice, în pofida articulaţiilor complexe precum căngile crabilor, în pofida faldurilor cerate ale petalelor, a tentaculelor staminelor ori a mugurilor ascuţiţi, parcă înghimpaţi; toată această vegetaţie luxuriantă nu era în stare să emane măcar un atom de mireasmă, nici cît o biată viorea sălbatică. Încununarea acestor salve vegetale erau nişte ramuri de magnolie furate din Grădina Botanică, crengi grele de frunze întunecate, cu cîte o unică, uriaşă inflorescenţă albă în vîrf, ca un pampon de mătase din pletele „fetelor de familie bună" pe care Kamerad Bandura le asemuia (exagerare deliberată) cu boarfele din port. Doar cimitirele au rămas nejefuite, căci Bandura le va pretinde „marinarilor, docherilor şi celor care au iubit-o" doar flori naturale, interzicîndu-le categoric, evident într-un acces de exaltare mistică, „profanarea mormîntului cu butaforie eflorescentă". Mă voi strădui să reconstitui, cît de cît, firul gîndirii sale: „Moartea nu poate fi păcălită; florile îşi au traiectoria lor logică, aidoma ciclului biologic al omului, de la eflorescenţă pînă la descompunere; proletarii au dreptul la aceleaşi onoruri postume ca şi domnii; curvele sînt produsul diferenţelor de clasă; curvele sînt (deci) demne de aceleaşi flori ca şi doamnele de familie bună". Şi aşa mai departe. Cortegiul tăcut, în frunte cu Bandura, îşi va flutura steagurile roşii şi negre în momentul în care va intra în mahalaua proletară; se zbăteau în bătaia vîntului, filfiind sinistru, purpurii ca flăcările şi întunecate ca noaptea, aidoma unor simboluri florale, dar nu lipsite de o conotaţie socială. La hotarul dintre mormintele celor avuţi şi ale celor nevoiaşi, Bandura se va împletici cînd să urce pe podiumul înalt alcătuit dintr-o lespede de marmură neagră (un înger din bronz ţinînd o coroniţă deasupra unei micuţe răposate cu multă vreme în urmă), şi-n faţa mulţimii tăcute a marinarilor cu capetele dezgolite şi a prostituatelor boite va ţine un discurs solemn. Va relata pe scurt, chiar schematic, biografia Marietei: existenţa chinuită a unui vlăstar de proletar, dintr-o mamă spălătoreasă şi un tată depravat, un hamal alcoolic care-şi sfirşise zilele în portul marsiliez. Dar pe cînd marinarul şi revoluţionarul Bandura, gîtuit de emoţie şi cu o voce spartă, încerca să menţină acel discurs funebru, în care făcea bilanţul dezolant al unei vieţi sărmane, în contextul nedreptăţii sociale şi al luptei de clasă, scuipîndu-şi ura de parcă-l citea pe Bakunin, nu se putu abţine să nu desfăşoare în minte secvenţele acelui destin ca şi cum răsfoia un album de familie. (Şi am impresia că printre acele imagini se amestecau, involuntar, şi amintiri ale copilăriei sale.) Un subsol cufundat într-o penumbră maladivă, în fumul ţigărilor şi damful de vin şi lichior de anason; scene violente cu certuri de familie, bătăi, urlete, plînsete cu sughiţuri; ploşniţe plesnind sub torţa hîrtiei de ziar, pe cînd flacăra lingea cadrul metalic şi arcurile deja afumate ale patului de campanie; despăducherea, aidoma maimuţelor, seara, la o lampă chioară, pe cînd copiii se aplecau unul deasupra creştetului celuilalt, găsind la rădăcina smocurilor de păr bălai sau negru ciorchini de lindini; mîinile mamei, puhave de atîta spălat, părînd nişte barbuni fierţi... Discursul său în faţa mormîntului deschis era pe alocuri întrerupt de scurte hohote isterice ale bătrînelor curve (căci cine altele dacă nu ele presimt mai viu sfîşietoarea descărnare şi ameninţarea fatală a decrepitudinii), ca şi de tusea înfundată şi smiorcăielile docherilor, despre care Bandura nu ştia dacă era chiar tuse sau bocetul amarnic al marinarului, un surogat de plîns bărbătesc, precum erzaţul de oftaturi şi lacrimi cu care-şi îngîna el însuşi vorbele. (Îşi auzea glasul cu detaşare, ca pe un fonograf strident, iar în sinea sa răsfoia albumul acela de familie în rînduiala lui cronologică, de la prima sa întîlnire cu Marieta.) O zărise într-o seară tîrzie a anului o mie nouă sute nouăsprezece, de cum debarcase de pe Franken, în Hamburg. Era o seară cenuşie de noiembrie, iar felinarele străzii clipeau în ceaţă. A doua zi, într-un stabiliment din port, urma să intre în legătură cu Aparatul (printr-o parolă prestabilită), iar pînă atunci trebuia să treacă neobservat, să nu se remarce prin vreun gest, vreo vorbă, prin ţinută, între sutele şi miile de marinari care debarcaseră în acea zi. Ieşise pe „strada păpuşilor" laolaltă cu camarazii săi abţiguiţi - dar şi cu delatorii treji la minte care făceau pe marinarii beţi - să se uite la ferestrele joase ale odăiţelor rozalii, discret luminate. O lampă aşezată lateral, mascată de un abajur pur puriu, punea în lumină portretul Doamnei, ca-n maeştrii flamanzi, în ambianţa unui interior violaceu, unde paravanul pictat cu stînjenei decadenţi, eflorescenţe licenţioase, adăpostea misterioasa intimitate (care atrăgea prin discreţia sa tot aşa cum atrag faldurile ori croiala rochiei): sofaua dură ca pupa vaporului, tapiţată cu brocart - oh, dar Bandura ştia bine rînduiala chiar înainte s-o întîlnească pe Marieta! -, un lavabou de faianţă de un alb sclipitor şi un bocal falnic cu toarta alungită. Lumina rozalie a lămpii se reflecta în lustrul ţesăturii paravanului, încît irişii păreau întunecaţi, ca şi brocartul vişiniu al sofalei din centrul vitrinei, pe care şedea Doamna. Privitorul o vedea din semiprofil, iar în faldurile rochiei se reflecta lumina purpurie a lămpii. Ţinea picioarele încrucişate, iar în mîini avea o împletitură. Andrelele luceau deasupra împletiturii. Văpaia părului lung îi cădea pe umerii dezgoliţi, pînă la rotunjimea sînilor, descoperiţi pe jumătate. O altă Doamnă, din vitrina alăturată, ţinea în mîini o carte, aidoma unei mironosiţe citind Biblia. De sub pletele de un roşu aprins care-i ascundeau în parte chipul se întrezăreau lentilele ochelarilor în care se reflecta lumina lămpii. (Dacă privitorul s-ar fi apropiat ceva mai mult, ar fi descoperit titlul imprimat cu litere aldine: Contele de Monte Cristo). Purta o rochie de culoare închisă, cu guler alb de dantelă, ea, o curvă de garnizoană arătînd ca o studentă de la Heidelberg. Apoi o zări pe ea, pe Marieta. Şedea cu picioarele încrucişate, ca şi celelalte, cu coapsele uşor depărtate, cu o ţigară-n mînă, într-o rochie de atlaz azuriu, numai că-n atitudinea ei, în înfăţişarea ei din lumina aceea rozalie în care părea cufundată ca-ntr-un acvariu (eterna Sirenă a marinarilor) era ceva care-l va atrage imediat pe Bandura. Abia cînd păşi în odăiţa ei şi cînd ea trase draperia grea de pluş verde şi-i vîrî mîna caldă sub cămaşă, abia atunci înţelese: Marietei nu-i era hărăzit niciunul dintre acele roluri - nici de Gazdă, nici de Tricoteză, nici de Studentă, nici de Mironosiţă numai ea nu avea nevoie de alte ipostaze coregrafice îndelung studiate, pentru că ea era unică, irepetabilă, ea era o curvă de port.
„Îi iubea şi-i ajuta pe marinarii de pretutindeni - urla Bandura în faţa mormîntului deschis, ca la miting - „şi nu avea prejudecăţi legate de culoarea pielii, de rasă sau de religie. La sinii ei «pîlpîitori şi atît de minunaţi» - vorba lui Napoleon Bonaparte, imperatorul criminal - a oploşit pieptul negru asudat al marinarului din New York, pieptul gălbejit şi sfrijit al malaezianului, labele ca de urs ale docherului hamburghez, ca şi pieptul tatuat al cine ştie cărui pilot de pe canalul Albert; pe gîtul său dalb se imprimase, ca o pecete a frăţiei universale între oameni, şi crucea malteză, şi crucifixul, şi steaua lui Solomon, şi icoana rusă, şi colţul rechinului, şi talismanul din rădăcină de mandragoră, iar între coapsele-i delicate se scursese rîul fierbinte al spermei şi se vărsase în vaginul ei cald ca într-un port-matcă al tuturor mari narilor, ca la confluenţa tuturor rîurilor... “ Bandura îşi auzea glasul îndepărtat şi rece, şi atunci îi apărură imagini din viaţa Marietei, de data asta nu în şir cronologic, ci aidoma foilor unui album întoarse de vînt la voia întîmplării, iar el, Bandura, le avea în faţa ochilor. (După momentul îmbrăţişării, Marieta avea obiceiul ca, întinsă lîngă bărbaţii pe care îi iubea cu adevărat - iar revoluţionarul acesta cu suflet delicat fusese unul dintre ei - să-şi povestească viaţa ca la spovedanie. Îşi depăna amintirile cu o încîntătoare nostalgie, de parcă acele povestioare atroce, pline de detalii dezgustătoare n-aveau în sine vreo importanţă, căci important era doar faptul că pe atunci fusese şi ea tînără, presque une enfant, aproape un copil.) Îl vedea aievea pe grecul acela respingător, o pocitanie, luînd-o de mină la un carnaval, palidă şi cam ameţită de la berea căreia-i sorbise spuma, ca orice copil; cum mergea docilă după grec, cu paşi mărunţi, de sălbăticiune înfometată, pe străduţele înguste ale Marsiliei, ce coborau în port; cum apoi urca nişte trepte într-o clădire întunecoasă din preajma docurilor, cu mîna alunecînd pe o balustradă dintr-o funie groasă, marinărească; apoi urmărea în sinea sa, cu mereu aceeaşi furie tulbure, pasul ei hotărît spre uşa de la etajul trei (grecul stătea în capul scării, ca s-o încurajeze). După care scena se muta pe străzile Marsiliei, unde Marieta, fardată violent, stătea rezemată de un zid de piatră, într-un picior, precum o pasăre vătămată... „Sîntem toţi aici, Kameraden", continuă Bandura, „sîntem toţi membrii unei familii mari, amanţi, logodnici, dar ce zic eu, bărbaţii aceleiaşi femei, cavalerii aceleiaşi doamne, copărtaşi care s-au adăpat la acelaşi izvor, au băut rom de la buza aceleiaşi sticle, au plîns beţi pe acelaşi umăr şi au vomat în acelaşi lighean de după baldachinul verde... “ Cînd vocea spartă a lui Bandura amuţi, începură să se lovească de coşciug primii bulgări aruncaţi de mîinile grosolane ale marinarilor şi docherilor care fârîmiţau pămîntul de parcă sărau pîntecele unui peşte uriaş. Peste mormîntul deschis se auzea plesnitura mătăsii drapelelor roşii şi negre, care acum erau nişte flamuri funerare. Apoi ţărîna a fost prăvălită în mormînt cu lopeţile, bătînd surd darabana în coşciug, ca atunci cînd, cu urechea lipită de pieptul palpitînd al unei curve, auzi bufnetul înfundat al inimii după îmbrăţişare. La început florile fură azvîrlite una cîte una, apoi în buchete, apoi în jerbe trimise din mînă-n mînă, ca la o clacă de flori, de la capelă pînă-n zona cimitirului săracilor, unde brusc se răreau crucile şi unde lespezilor de granit şi monumentelor de bronz le luau locul dale de piatră şi cruci de lemn putred. Şi nimeni nu va şti vreodată ce anume îi va fi stîrnit, ce pornire născută din beţie, din durere, din ură de clasă sau rom Jamaica, încît să încalce ordinul lui Bandura, că se porni o minunăţie de rebeliune revoluţionară, stihia răzmeriţei deşarte: marinari şi tîrfe de port, aprige soiuri, se apucară să smulgă cu furie, cu înfocare, printre lacrimi şi scrîşnet de dinţi, gladiole dom neşti, să-şi sîngereze palmele de la lujerii trandafirilor, să smulgă lalelele laolaltă cu bulbul, să frîngă cu dinţii garoafele, să şi le dea unii altora, din mînă în mînă, apoi pe braţe. Curînd avea să se ivească o movilă de flori şi verdeaţă, un rug de lalele, hortensii şi trandafiri, un osuar de gladiole, iar crucea care se înălţa deasupra purcoiului proaspăt, movila însăşi, va dispărea sub uriaşul stog care exala miasma putredă a liliacului veştejit. Cînd va interveni poliţia, zona distinsă a cimitirului era deja despuiată, prădată, „de parcă trecuse un nor de lăcuste", cum va scrie presa (Rotte Fahne va publica un articol nesemnat în care va fi denunţată brutalitatea poliţiei, care arestase şi hăituise douăzeci de marinari). „Scoate-ţi pălăria", îi zise Bandura interlocutorului său. Johann sau Jan Valtin (cred că aşa se numea), într-un acces de jelanie, căuta să-şi redeştepte chipul Marietei. Îşi aminti doar trupu-i firav şi rîsu-i răguşit. Iar pentru o clipă îi apăru în minte zîmbetul ei, umbra chipului ei, ca apoi să i se şteargă brusc. „Fii fără grijă", zicea Bandura, „nicio domnişoară de familie bună n-a fost mai duios jelită şi n-a avut o înmormîntare mai cu pompă decît tine”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu