Pasărea cu aripile scrise - Poveste din Secăria

 În vara anului 1944, la Secăria a avut loc o serie de evenimente din cele care te pot marca pentru tot restul vieții dacă asiști la desfășurarea lor. Zilnic, începând de marți 01.08 și până sâmbătă 05.08,  la ora 12:00, o pasăre imensă, albă, s-a rotit deasupra satului în cercuri largi, timp de zece minute, după care s-a odihnit alte patru minute pe acoperișul casei lui Gheorghe Stoica, pentru a zbura apoi, cu o viteză incredibilă, în direcția Comarnicului.  Cel care a văzut-o primul a fost copilul Stelian Tăbăraș, care i-a spus bunicii sale că avea pe aripi niște cuvinte scrise cu negru, ceea ce a făcut-o pe bătrână să exclame: „aoleu, n-or fi fost în rusește?”. Stelian, în vârstă de numai cinci anișori, a întrebat: „ce înseamnă rusește?”. Iar bătrâna i-a explicat: „limba pe care o vorbesc rușii, cei mai îngrozitori oameni care trăiesc pe pământ.”

A doua zi, miercuri, Stelian și bunica lui au mers în zona casei lui Gheorghe Stoica pe la ora 10 și s‑au așezat pe trunchiul unui fag prăbușit. Au spus tuturor trecătorilor de ce au venit și o parte dintre ei s-au oprit să aștepte pasărea. Și cum stăteau acolo, privind din când în când spre cer, au pornit o ciorovăială pe tema textelor în rusă care pot fi văzute pe aripile păsărilor. În afară de bunica lui Stelian, nimeni nu auzise de așa ceva. Lucrurile s-au lămurit când din casă a ieșit mama lui Stoica, Eufrosina, și a intervenit în discuție:

‒   Oameni buni, a spus ea, nu e vorba de păsări. Eu știu bine, am văzut cu ochii mei, e vorba de lăcuste. Pe aripile lor scrie în rusește două lucruri: de câți ani sunt și câți ani o să mănânce holdele.

‒  Chiar așa, a zis și moș Irimia, care venea de la cârciumă cu o sticlă de rachiu. Am prins și eu vremurile alea.

‒    Ei, da, voi vă trageți din Moldova, acolo ați avut parte mereu de lăcuste, a zis bunica lui Stelian.
‒ Ultima a fost în 1847, cu zece ani înainte să mă nasc, a spus moș Irimia.
‒ Dar dumneata, coană Eufrosina, când te-ai născut? a întrebat bunica lui Stelian.
‒ În 1865.
‒ Și atunci cum puteai vedea cu ochii dumitale ce scrie pe aripile lăcustelor?

      ‒  Mulți din satul meu au prins din ele și le-au ținut. Avea și mama câteva, le păstra într-o cutie. Nici nu puteai să le atingi, că imediat se transformau în praf, atât erau de uscate. Așa am apucat să văd ce v-am spus.
‒        Așa e, așa e, a strigat moș Irimia, uscate de tot, le-am văzut și eu.

     Au mai discutat o vreme trecând la alte și alte subiecte, până au uitat de ce se strânseseră acolo și au început să dezbată chestiuni legate de război. Soarele ajunsese în vârful bolții, când Stelian a strigat: „uite, uite!”. Oamenii au ridicat privirile spre cer și, iată, pasărea albă a trecut pe deasupra lor. A revenit după câteva minute și atunci au văzut cu toții că pe partea interioară a aripilor avea scrise niște cuvinte, pe care, însă nimeni nu te-a putut citi. Nu erau în limba română, dar nici în rusă.

     Oamenii au început să se închine și să murmure rugăciuni. După un timp, pasărea a venit și s-a așezat pe casa lui Gheorghe Stoica. Eufrosina a luat o piatră și a aruncat spre ea, încercând s-o alunge, dar asta a costat‑o viața, pentru că a făcut atac de cord, a căzut la pământ și nu a mai mișcat.

      A fost adus popa, care i-a făcut bietei femei o slujbă, apoi oamenii au băgat-o în casă și au trimis după băiatul ei, care lucra la carierele din Gâlma Secăriei, chemându-l să vină și să o pregătească pentru îngropăciune. Popa s-a uitat sus, pe acoperiș, a privit pasărea și a dat din cap a nemulțumire. „Vine războiul”, a zis el și până seara oamenii au dus vorbele lui din gură-n gură nu numai în Secăria, dar încă și în Comarnic.
Când Gheorghe Stoica s-a întors acasă, pasărea plecase de pe acoperiș. Nu se știe ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi găsit-o acolo, dar, după cum avea să spună mai pe seară, la cârciuma lui Panarică, „doar dracu’ în persoană să-și fi vârât coada ca să nu-i vin eu de hac”.
În ziua următoare, joi, la ora prânzului, pasărea a venit din nou, s-a învârtit deasupra Secăriei și s‑a așezat să se odihnească pe hornul casei lui Gheorghe, care era acasă, pentru organizarea înmormântării Eufrosinei, programată pentru ora patru. Furios, Stoica a înhățat pușca din cui, s-a repezit afară și a tras mai multe gloanțe asupra păsării, fără s-o nimerească. Cei care au asistat la eveniment au povestit ulterior că pasărea l-a sfidat pe Gheorghe, rămânând nemișcată cât timp el a tras, ba încă, la un moment dat, și-a desfăcut aripile larg și a scos niște sunete ciudate, care aduceau
cu un râs batjocoritor.
Vineri la prânz, secărenii au văzut din nou pasărea, care a repetat ritualul: după ce s-a învârtit peste Secăria timp de zece minute, s-a odihnit patru minute pe acoperișul casei lui Gheorghe Stoica. N-a mai deranjat-o nimeni de data asta și a fost lăsată în pace și sâmbătă. Iar începând cu ziua de duminică 06.08.1944, nu a mai apărut.
În data de 20 august, Gheorghe Stoica a plecat dis de dimineață de acasă, cu gând să ajungă la Mănăstirea Crasna, așa cum le-a spus câtorva secăreni cu care s-a întâlnit pe drum. Ajuns aproape de Vârful Trifoiul, în locul numit Umărul lui Văsîi, a văzut un șarpe cu cap de câine, care a stat să-l aștepte lângă un bolovan în formă de ou. Stoica a ezitat – să tragă asupra lui, să încerce să treacă pe lângă el, sau să facă, așa cum i se părea mai cuminte, cale întoarsă. În cele din urmă, văzând cum vietatea îl privește foarte atent drept în ochi, a ales ultima variantă. A plecat înapoi spre Secăria, unde a ajuns la căderea întunericului. S-a oprit la cârciumă și i-a povestit lui Panarică ce văzuse.
‒        Îți spun că acela a fost diavolul, a zis Stoica.

‒        Ești sigur că nu era un câine obișnuit, care stătea lângă un șarpe mort?
‒        Nici vorbă. Era diavolul, care arăta ca un șarpe cu cap de câine. Toarnă un rachiu, hai!
‒        Eu nu vreau să mă contrez cu tie, a zis Panarică. Prin locurile alea unde ai fost tu nu umblă nimeni. Nu-i de mirare să găsești pe-acolo orice fel de jivine.
‒        E diavolul, îți spun clar. Bântuie prin părțile noastre, ascultă-mă bine. Pasărea albă care a omorât-o pe mama cine crezi că era? Diavolul, Panarică, a zis Stoica dând peste cap paharul cu rachiu. Și îți mai spun ceva: cred a venit după mine.
‒        Hai mai termină cu astea, a zis Panarică, turnându-i încă un pahar. Dacă era așa, te lua chiar acolo, la Umărul lui Văsîi.
‒        Nu-i așa, a replicat Stoica. Tu crezi că degeaba i se spune „cel viclean”?

     După ce a golit aproape o sticlă de rachiu, Gheorghe Stoica a plecat către casă. A doua zi, pentru  că ușa casei era larg deschisă, vecinii au intrat să vadă ce se întâmplă și l-au  găsit mort, spânzurat de grindă.
În septembrie, Armata Roșie a ajuns în Secăria și a rechiziționat toate animalele pe care le-au găsit în curțile oamenilor. Comandantul trupelor, pe nume Kastorsky, ajuns în fața casei lui Gheorghe Stoica, și-a făcut cruce și a ordonat soldaților să nu intre. Abia când s-a întors în satul lui – Isupovskaya, Katorsky i-a povestit soției ce se întâmplase: un personaj ciudat, cu cap de câine și aripi imense, albe, stătuse în fața lui fără să-l vadă nimeni altcineva și-i spusese, cu o voce cavernoasă, că dacă soldații vor intra în acea casă, va fi plângerea și scrâșnirea dinților.
Panarică a așteptat aproape 40 de ani până să vorbească despre ce i-a spus Stoica în seara când se întorsese de la Umărul lui Văsâi. Cel căruia i s-a destăinuit a fost Vasile Ciutacu, cel care avea să devină, peste ani, un poet și prozator de succes. În seara zilei de 13 septembrie 1982, cei doi au rămas la un pahar de vin după ce cârciuma s-a închis, pentru că Panarică își sărbătorea ziua de naștere. Trecuse de miezul nopții când Vasile și-a amintit de Gheorghe Stoica și a vărsat câțiva stropi de vin pe dușumea în memoria lui.

‒        Ce l-o fi împins să se spânzure? Nu o să știm niciodată, a zis el.
‒        Eu îți spun un lucru, ceva pe care l-am ținut în mine toți anii ăștia. Dar nu mai duce vorba, te rog eu, a spus Panarică.
‒        Stai fără grijă, a replicat Vasile, nu mai spun la nimeni.
‒        Bine. Fii atent: în ziua aia blestemată, Stoica a plecat dis de dimineață către Crasna. Sus, la Umărul lui Văsâi, s-a întâlnit cu diavolul, care arăta ca un șarpe cu cap de câine. S-au uitat unul la altul și Gheorghe a făcut cale-ntoarsă. A venit aici și mi-a spus ce a văzut. Era absolut convins că fusese vorba de diavol, care venise și sub formă de pasăre – știi ce zic, e vorba de păsăroiul ăla alb cu aripile scrise.
‒        Doamne ferește! a zis Vasile Ciutacu. Ce să însemne toate astea?
‒        Nu știu, oricum de-atunci nu s-a mai întâmplat nimic neobișnuit prin părțile astea.

    Vasile Ciutacu s-a dus acasă, unde și-a amintit de bunul lui prieten Stelian Tăbăraș. Acum avea 41 de ani, terminase filologia și lucra la Radiodifuziunea Română, unde realiza o serie de emisiuni cu titlul Studioul de poezie. Se căsătorise cu Grete Tartler, o renumită orientalistă, scriitoare și traducătoare, care publicase deja 4 volume de versuri și care avea să devină, după 1989, ambasador la Copenhaga și Reykjavík, apoi ministru plenipotențiar la Atena. Oare ar fi bine să-i spună ce aflase de la Panarică? – s-a întrebat Vasile. Făcuse promisiunea că o să-și țină gura, însă ceea ce aflase i se părea extrem de important și poate că un om ca Stelian Tăbăraș, care se învârtea între oameni importanți, ar fi putut face anumite investigații, vorbind inclusiv cu înalții capi ai bisericii. În cele din urmă, Vasile Ciutacu a decis să meargă a doua zi la cârciumă și să încerce să-l convingă pe Panarică de importanța unei discuții cu Tăbăraș, cel care, în fond, avea o anumită legătură cu evenimentele din 44, el fiind primul care văzuse pasărea cu aripile scrise.
Numai că de a doua zi, Panarică nu a mai fost găsit nicăieri. Dispăruse fără urmă și nimeni nu l-a mai văzut vreodată. Din acest motiv, Vasile s-a considerat dezlegat de promisiune. A mers la București, s-a întâlnit cu Stelian și i-a spus întreaga poveste.

‒        Fantastic, a spus Tăbăraș. Adică pasărea aia să fi fost diavolul? Va trebui să discut cu mai multă lume pe tema asta.
În 2009, Stelian Tăbăraș avea să scrie, în volumul lui de amintiri intitulat Zile de retrăit: „Peste timp am cercetat albume, enciclopedii ornitologice, am comparat hieroglife egiptene, însemnări sumeriene, și caldeene, Linearul A sau Linearul B, rune și cuneiforme, scrisul glagolitic, ideograme asiate... nicăieri n-am găsit nici măcar o asemănare cu scrisul de pe acele aripi. Am și pomenit, anume, întâmplarea, în două dintre romanele mele (Cumpenele, 1983 și Loc deschis 2004) cu gândul că, poate, un cititor necunoscut îmi va scrie că și el a văzut”.
În ziua de 24 septembrie a aceluiași an, bătrânul Oleg Kastorsky din Isupovskaya, aflat pe patul de moarte, s-a ridicat în capul oaselor și i-a spus norei lui, care îl veghea: „Știu ce scria pe aripile diavolului acolo, în Secăria. Erau două versuri: „Nu cerceta aceste legi/Căci ești nebun de le-nțelegi”. Trebuie folosit un alfabet special ca să poți descifra. Eu l-am găsit. Notează!”
Dar până ca nora lui Oleg să aducă hârtie și creion, bătrânul a murit.
În seara aceleiași zile, la peste 2000 de kilometri distanță, în București, murea și Stelian Tăbăraș.

Vasile Ciutacu a propus primăriei din Secăria ca pe imobilul în care s-a născut prietenul lui să fie montată o placă comemorativă. Toate eforturile lui au fost zadarnice – individul care a cumpărat casa a declarat sus și tare că nu este de acord cu montarea plăcii, pentru că ăsta e primul pas pe care-l fac autoritățile ca să-i ia proprietatea. Primarul ales în 2016, Aurel Bălan, a încercat să-i explice că proprietatea este sfântă și inviolabilă, că e vorba de un act de respect postum pentru cel care ar putea fi considerat o emblemă a comunei, dar totul a fost de pomană.