Inalta aventura

               Încercările pentru descoperirea şi escaladarea vîrfurilor munţilor Himalaya şi Karakorum au început timid, cu rezultate insuficiente, încă din secolul al XIX-lea. Tentativele au aparţinut, în cea mai mare parte, militarilor englezi instalaţi în India, care urmăreau în mai mică măsură obiective ştiinţifice sau performanţe sportive, cît descoperirea unor noi căi de comunicaţie între ţinuturile ocupate de colonialiştii britanici în sudul marelui continent estic şi regiunile atît de bogate, dar aproape impenetrabile, din Asia centrala. Sprijinite cu mijloace largi de către guvernul metropolitan britanic, expediţiile militarilor englezi, alcătuite din alpinişti cu un antrenament minuţios, au făcut o serie întreagă de ascensiuni pe vîrfurile munţilor Himalaya şi Karakorum, au descoperit cîteva piscuri pe care nu le atinsese piciorul omului şi au întocmit lucrări topografice privind în special aşa-numitul Pisc XV, situat în dreptul paralelei 28° latitudine nordică, chiar la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Lucrările acestea topografice au fost întocmite sub conducerea lui George Everest, între anii 1830—1843 ceea ce a determinat denumirea piscului dominant (8845 m deasupra nivelului mării) de către europeni cu numele topografului englez.

Edmund Hillary si Tenzing Norgay escaladand Everestul

            De atunci, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, pînă aproape de zilele noastre, încercările de a se atinge vîrful maiestuos, veşnic acoperit de gheţuri şi zăpezi, strălucind ca o uriaşă torţă sub bătaia razelor orbitoare ale soarelui, au fost nenumărate. Aproape douăzeci de expediţii în secolul trecut, alte circa optzeci de expediţii în secolul nostru, au petrecut luni şi uneori chiar ani întregi pe stîncile şi pe gheţarii veşnici din înălţimile Himalayei, cu scopul de a atinge Everestul sau Chomolungma, cum îi spun localnicii, denumire care începe să apară, din ce în ce mai des în diversele publicaţii referitoare la acest cel mai înalt vîrf de munte. Expediţiile din secolul trecut care n-au putut beneficia de aparatajul modern cu care au fost înzestrate cele din secolul nostru, au urcat sus, foarte sus, dar n-au putut depăşi niciodată înălţimile atît de sărace în oxigen de peste 8000 metri.

                În anul 1922, o expediţie engleză a reuşit în sfîrşit să depăşească graniţa celor 8 000 de metri, înălţimea atinsă fiind de 8 326 metri. Jertfa: şapte hamali şi călăuze din tribul şerpaşilor, care au fost îngropaţi sub o avalanşă. În anul următor, folosind un alt drum de acces, o nouă expediţie engleză atinge înălţimea de 8 572 metri. Supravieţuieşte şeful expediţiei, E. F. Norton, dar doi membri ai grupului, D. L. Mallory şi A. S. Ervin, nu se mai reîntorc, înmormîntaţi cine ştie unde în prăpăstiile ascunse sub zăpezile mişcătoare ale culmilor semeţe.

                Marea majoritate a acestor ascensiuni au avut ca punct de pornire nordul, podişul Tibetului. Încercările infructuoase de ascensiune pe la nord au forţat concluzia ca escaladarea Everestului pe acest versant nu este cu putinţă şi au determinat alegerea unui alt drum, pe la sud, pornind din Nepal. Se ştie că teoria aceasta a fost ea însăşi dezminţită chiar în anul acesta, cînd o expediţie chineză, după un asalt final de 19 ore, care a însemnat cel mai impresionant şi mai dramatic capitol din cartea cuceririlor himalaiene, a escaladat Everestul pe la nord.

                 Aşadar, în 1951 începe seria ascensiunilor pe la sud, care vor conduce curînd la prima victorie a omului asupra celui mai înalt punct de pe glob. Eric Shipton conduce, în anii 1951—1952, o expediţie pe la sud, dar rezultatele nu sînt cele aşteptate. În 1952 porneşte la drum şi o expediţie franco-elveţiană, care îşi asigură serviciile celui mai temerar şi mai priceput alpinist indigen, şerpaşul Tenzing, intrat în legenda popoarelor asiatice sub denumirea de „Tigrul zăpezilor". Expediţia franco-elveţiană atinge înălţimea de 8 600 metri şi revine la bază cu constatarea îmbucurătoare că drumul de acces descoperit de ea este mai lesnicios decît oricare altul folosit pînă atunci şi că înseşi condiţiile atmosferice sînt mult mai favorabile: pînă la înălţimea de 8 500 de metri nu este nevoie să se facă apel la rezervele de oxigen.

Tenzing Norgay pe varful Everest
29 mai 1953

                1953 este anul primei ascensiuni pe Everest. Beneficiind de experienţa francezilor şi a elveţienilor şi asigurîndu-şi la rîndul ei concursul „Tigrului zăpezilor" — al cărui rol în obţinerea victoriei finale a fost hotărîtor — expediţia engleza condusă de John Hunt îşi amenajează baza principală pentru asaltul piscului la înălţimea de 7 900 metri. Mai întîi doi membri ai echipajului, Tom Bourdillon şi Charles Evans, urcă pînă la 8 748 metri, dar, aflaţi la capătul resurselor fizice, cei doi alpinişti se reîntorc, aproape extenuaţi, la baza de plecare. Şeful expediţiei, John Hunt, împreună cu alţi patru oameni, porneşte trei zile mai tîrziu (28 mai 1953), dar este nevoit să se mulţumească doar cu înălţimea de 8 500 metri. În sfîrşit, la 22 mai, în primele ore ale dimineţii, şerpaşul Tenzing şi neozeelandezul Hillary pornesc la rîndul lor în acest dramatic asalt final şi, după exact cinci ore de ascensiune, ating punctul cel mai înalt al muntelui Everest — pentru prima oară în istoria omenirii. Cîteva minute pentru arborarea steagurilor, alte cîteva pentru primele fotografii şi, cinci ore mai tîrziu, abia mai putîndu-se ţine pe picioare, dar cuprinşi de o încîntare neasemuită, ei se află din nou în căldura cortului de la baza de pornire.

Din prefata cartii "Inalta aventura" de Edmund Hillary