Iftode

Chiar dacă unora le poate părea neverosimil, există oameni care se numesc Iftode. Sigur, cei care cunosc vreun (vreo) Iftode, vor sări ca arşi: "neverosimil e să existe tipi pe care-i cheamă Baz". De acord cu ei. Însă problema nu e asta. Problema e că acum două zile, mergând eu singur cu maşina, am simţit necesitatea imperioasă de a striga acest nume. I-am povestit cuiva treaba asta şi mi-a zis că nu sunt sănătos la cap. De acord şi cu acela. Numai că lucrurile nu sunt chiar simple. Necesitatea de a striga un nume (mai puţin contează că e vorba de Iftode), mi-a amintit un moment foarte interesant al vieţii mele de tânăr profesor la Sinaia.

Să fi avut vreo 27-28 de ani când, într-o seară, am mers cu nişte amici la cârciumă să-l sărbătorim pe unul dintre ei. Eu locuiam sus, în Furnica, era iarnă şi nu aveam niciun chef să bat atâta drum cu piciorul. Taxiurile îşi terminaseră cota de benzină, nu mai era niciunul prin centru, aşa că singura şansă era să mă duc la autobuz. Ultimul autobuz era pe la 11 şi ceva, era special pentru cei care ieşeau de la schimbul doi al Mefin-ului. Dar cârciumile se închideau la 10, aşa că era o oră întreagă de aşteptat prin zăpezi. Am ieşit noi pe la zece şi un sfert (asta se mai practica, rămâneai să-ţi bei ultimul pahar şi între timp ospătarii strângeau mesele, dădeau cu mătura etc). Am mai stat de vorbă şi afară vreo zece minute, apoi ceilalţi, care locuiau prin centru sau prin diverse zone unde nu erau obligaţi să urce prin nămeţi, au luat-o pe jos, iar eu am rămas să aştept autobuzul de Furnica. Staţia era chiar în faţa intrării în parcul Sinăii, aşa că intram, mergeam vreo 30 de metri pe alee, mă întorceam în staţie şi tot aşa. Ei bine, la un moment dat am simţit nevoia imperioasă de a striga, prelung, un nume. Un nume care îmi evoca mie atunci tot ce putea să fie mai profund românesc, mai autentic şi mai frumos: Maria. Am început să strig acest nume cât puteam de tare şi, pe măsură ce plămânii oboseau şi aerul se termina, m-am lăsat pe vine, până când am îngenuncheat în zăpadă. Aşadar a fost un fel de Mariiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Nu era nimeni în staţie, dar cred că şi dacă ar fi fost, tot strigam. Ce puteau să-mi facă?
După ce anii au trecut, după ce m-am mutat la Timişoara, după ce s-a născut Maria, mi-am adus aminte de momentul acela. Şi bineînţeles că m-am întrebat dacă nu cumva strigătul meu a fost auzit pe undeva prin ceruri şi cineva a luat hotărârea să-mi răspundă, trimiţându-mi un îngeraş. Cred că aşa a fost.
Oare la ce trebuie să mă aştept acum, după episodul din maşină?