Moartea
e o căruţă care merge-ncet,
Scrîşneşte
din lemn, trosneşte din schelet,
Scîrţîie
din roţi,
Vine
pe rand, pentru toţi.
Trece
aşa de ani şi ani,
Prin
praf şi bolovani,
Şi
pleacă tot încet, prin noroi, pe caldarîm,
Cînd
i se aud osiile, oasele,
Se-nchid
porţile şi casele;
Copiii
îşi coboară zmeiele,
Cerul
îşi stinge curcubeiele,
Rufele
se strîng,
Cîntecele
şi jocurile se frîng,
Mamele
şi bunicile plîng.
Azi
trece iarăşi căruţa morţii,
Ciinele
nu latră în dosul porţii,
Nu
se aud dulăii,
Nici
cobea cucuvăii.
Pe
strada tăcută
Cresc
spaime, îngheţuri şi cucută.
Floarea-soarelui se-apleacă spre pămînt,
Porumbeii
s-au topit în vînt.
Soarele
priveşte, în trei suliţi;
Căruţa
morţii trece pe uliţi.
Coteşte,
se-opreşte.
Teama
creşte...
Se
urneşte şi iar porneşte.
Căruţa
fără cai, fără vizitiu, fără bici
Vine
aici.
E
pe strada noastră!
Capetele
fug de la fereastră.
Nu
se mai aude niciun scîrţîit.
S-a
oprit!
Moartea
a pus mîna pe clanţa de la poartă.
E pentru mine! Gîndul spre mine o poartă!
Unde
e copilul care-am fost odată,
Să-mi
dea mînuţa lui curată,
Să
fugim, prin fundul curţii, spre vecini,
Să
sar gardul, să mă ascund printre coacăze şi mărăcini,
Cît
mai pitit,
Cît
mai ferit,
Cît
mai departe,
Să
scap de moarte,
Să
scap de moarte!
Vine!
E
pentru mine!
Bate
la uşă, bate,
N-o
lăsa să intre, frate!
Iată!
Ceasul la care o viaţă întreagă m-am gîndit
A
sosit!
Fie!
Intră,
de mult aşteptată stafie!
Inima
mi s-a oprit în piept!
Te
aştept!
În
sfîrşit,
Lumina
mea a asfinţit!
Voi
pleca şi eu
Spre
voile lui Dumnezeu,
Pe
drumul pe care au plecat şi mama şi tata...
Sînt
gata !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu