ATENTIE: A NU SE CITI DE CEI SENSIBILI! NU E NICIO GLUMA! CITITI NUMAI DACA AVETI STOMACUL TARE! CELINE ESTE UN MARE SCRIITOR FRANCEZ, DAR NU ESTE OBLIGATORIU SA FIE CITIT DE TOATA LUMEA.
Am plecat în zori nezăbovind decât atât cât să dăm pe gât o cafea cu lapte... Moştenirea bunicii!... Ce mai!... O şi păpasem pe jumătate!...
Celine |
Am plecat în zori nezăbovind decât atât cât să dăm pe gât o cafea cu lapte... Moştenirea bunicii!... Ce mai!... O şi păpasem pe jumătate!...
Am ajuns pe vapor cu mult înainte... Ne simţeam
bine pe modestele noastre locuri, chiar lângă etravă...
Vedeam limpede tot orizontul... Eu eram acela care
trebuia să semnalez primul coasta străină... Timpul nu era urât, dar oricum,
imediat ce ne-am îndepărtat un pic şi am pierdut din ochi farurile, vasul a
început să bandeze. Se transformase într-un balansoar... navigam
de-adevăratelea... Mama a dispărut prima în cabină să-şi pună centurile... Şi
tot ea a vomat prima pe punte şi la clasa a treia... Într-o clipită s-a făcut
gol în jurul ei...
"Ocupă-te de copil, Auguste!" a mai avut
timp să schelălăie... Atât i-a fost destul ca să-l înfurie...
Şi atunci începură şi alţii să icnească ciudat...
peste bord şi bastingaj... În balansoarul care se opintea împotriva curentului,
lumea voma fără mofturi, pe unde apuca... Nu exista decât o singură latrină la
capătul navei... Supraaglomerată... În care vomau câţiva prăpădiţi, înghesuiţi,
cot la cot... Marea continua să se umfle... Cu fiecare hulă, la urcuş, voma
unul bine... La coborâş, cel puţin doisprezece, mult mai opulent, mai
dens...Vântul smulge voaleta mamei, toată morfolită, ca să astupe cu ea gura
unei doamne de Ia celălalt capăt...agonizând de cât vărsase... Nimeni nu mai
opunea nici un fel de rezistenţă
Orizontul se umpluse de dulceaţă...de salată... de marengo... de cafea
cu lapte... şi de toată crăpelniţa... borâtă toată!...
Mama, în genunchi, de-a dreptul pe podele, îşi dă
osteneala, surâde sublim, balele-i curg şiroaie...
– Fii atent, mă îndeamnă, la contra-tangaj... oribil...
Vezi, Ferdinand, că ţi-a mai rămas în stomac tonul!... Hai să ne străduim
împreună. Puah! Puah!... Se înşelase! Erau clătitele!... Cred că aş mai putea
da la iveală ceva cartofi prăjiţi... dacă mă străduiesc... Întorcându-mi maţele
pe dos, etalându-le acolo pe punte... Încerc... Mă zbat... Mă încordez... O
rafală feroce se repede, năvăleşte pe covertă, plescăie, împroaşcă, se
prăbuşeşte, spală puntea... Spuma apucă, frământă, amestecă, învârtejeşte
printre noi toate lăturile... Ni le bagă pe gât... Ca să le vărsăm din nou...
La fiecare scufundare îţi iese sufletul... pe care-l prinzi la urcare într-un
reflux de bale şi putoare... ca să ţi se scurgă iar pe nas, deosebit de
sărate... E prea mult!... Un pasager imploră iertarea... Urlă spre cer că e
complet golit! Mai face un efort!... Şi mai scoate o căpşună!... Se uită la ea
înfricoşat... Încrucişându-şi ochii... În sfârşit nu-i mai rămăsese nimic de
vomat!... Parcă ar fi vrut să-şi vomeze şi cei doi ochi... Se osteneşte... se
încordează ca un catarg... Încearcă să şi-i scoată din orbite... Mama se
prăbuşeşte pe parapet... Şi ea a dat totul afară din ea... dar a mai scos până
la urmă un morcov... o bucăţică de grăsime... şi o coadă de roşioară...
Sus, aproape de căpitan, lumea de la clasa întâi,
de la a doua, se apleacă să vomeze, cascadele se prăbuşesc peste capetele
noastre. La fiecare val, odată cu stropii, adunam prânzuri întregi... resturi,
şuviţe de carne... pe care rafalele le iau pe sus împodobind hobanele... Marea
vuieşte roată-mprejur, izbindu-şi valurile înspumate... Tata, cu cascheta
legată sub bărbie, asistă la zvârcoleala noastră. Pozează, are noroc, şi-n
piept o inimă de marinar!... Ne dă sfaturi, ne îndeamnă să ne lungim cât mai
mult... să ne târâm şi mai dihai... O pasageră vine de-a rostogolul şi cade
peste mama... se agaţă de ea ca să poată voma în voie... Îşi mai face apariţia şi
un căţel, atât de suferind, cufurindu-se tot printre fustele femeilor... Se
răstoarnă, ne arată burta... Din latrine se aud nişte ţipete înfiorătoare...
câteva persoane s-au blocat înăuntru şi nici pipi nu mai pot face... Se împing
să ajungă la ferestruică... Imploră să fie ucişi... Şi drăcovenia se cabrează
şi mai tare... Tot mai ţeapănă se scufundă din ce în ce mai adânc... se repede
în abisuri... în verdele întunecat al mării... de unde ţâşneşte tot întreagă...
ca să-ţi răscolească oribil tot golul burţii...
Un tip scurt şi îndesat, o adevărată obrăznicătură,
chiar în faţa mea îşi ajută nevasta să verse într-un butoi... Îi dă curaj...
– Hai, Léonie! Nu sta pe gânduri!... Sunt aici!...
Te ţin! Şi atunci ea îşi întoarce brusc capul în sensul curentului... şi toată
tocana de vacă de care-i gâlgâie gâtlejul mi-o aruncă în faţă... Mi se umple
gura de fasole, de roşii... eu care nu mai aveam ce voma!... Şi acum iată-mă
din nou gata... Înghit puţin... maţul se răscoală...Curaj! Fac un efort! Totul
mi se grămădeşte pe limbă... Drept răzbunare vreau să-i scuip plinul maţelor
drept în gură! Mă apropii
bâjbâind!... Ne târâm
încet unul spre
altul... Ne agăţăm...
Ne întindem la
pământ... Ne îmbrăţişăm... şi ne
uşurăm unul în celălalt. Bunul meu tată şi soţul ei încearcă să ne despartă...
Şi trage fiecare de partea lui... Nu mai înţelegeau nimic...
Drum liber resentimentelor! Puah!... Soţul ăsta e
un mojic, un încăpăţânat!... Uite, neicuşorule, o să vărsăm împreună!... Eu îi
trec frumoasei lui un snop de macaroane... cu sos tomat... Un cidru de trei
zile... Ea îmi strecoară ceva din şvaiţerul ei... Mama s-a încurcat printre
corzi... se târâie pe urma propriilor ei bale... Trage şi căţelul după ea,
agăţat de fustele ei... Eu şi cu femeia vârtosului ne-am împleticit bine de
tot... degeaba trage ăla de mine... ca să mă poată desprinde, mă izbeşte cu
pantofii... Genul "boxer categorie grea"... Tata vrea să-l mai
domolească... Abia îngăimă două vorbe şi celălalt îi împinge un pumn în moacă
de se prăbuşeşte tata cât era de lat peste cabestan... Haidamacul îi sare în
spate... Îi striveşte mutra... ca să-l pocească şi mai bine se lasă pe vine...
Faţa tatei e şiroaie de sânge... amestecate cu resturi de vomă... Dar celălalt
tot nu e mulţumit... Profită de un ruliu care mă dezechilibrează... Mă atacă...
Eu lunec... catapultat până-n closet cu capul în jos... O adevărată lovitură de
berbece. Mă izbesc... Latrina se desfundă... şi cad grămadă peste amicii
pleoştiţi... Sunt prins, înghesuit în mijlocul lor. Rămăseseră toţi goi
puşcă... Eu trag apa. O trombă ne îneacă... ne strivim unii pe alţii în
hârdău... Dar asta nu-i opreşte să horcăie mai departe... Iar eu nu mai ştiu
de-s viu sau mort...
Din "Moarte pe credit" de Louis Ferdinand Celine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu