Poezii de Ion Segarceanu

1
Nu mai gãsesc nimic sã mã bucure:
Arbore, stea, podoabã ori ciucure...
S-a uscat pe crengi orice mugure,
Boabele zac storcite în strugure.
Miezu-i sleit în carceri de sâmbure,
Câinii nu mai vin sã se gudure,
Pãsãrile-au rãmas mute si singure,
Totul adastã acum sã se-nfrigure...


Nu mai zboarã pe câmp gâzã sau fluture,
Goale sunt vechile, grelele ciuture,
Frunzele au pornit sã se vânture,
Florile-s gata, pãlind, sã se scuture.
Ard prin pãduri putrezitele buture,
Creste un iz de cucutã si brusture,
Fumul si pâclele prind sã ne usture,
Somnul e greu si-agitat, ca pe scândure –

Brumele, ciumele vin sã ne zgândãre,
Sufletu-ncepe, oh, sã se-ngândure...

2
Bate ceasul, bate-n dunga vietii mele
Înscriind rãbojul unor noi inele.
Ca si vremuitul, fratele-copac
Simt cum moina, bruma, nu îmi sunt pe plac.
Nimic nu mai este-n juru-mi cum era:
Unde-s tineretea, visul, steaua mea?
Soarele în zare istovit coboarã,
În ungherul mintii mi se face searã.
Greul si zãbava tot mai des mã-ncearcã
Si mã simt ca într-o subrezitã barcã
Ce icnind mã poartã pe-o smolie mare
Fãrã de busolã, vâslã ori salvare.
Ah, de-acum jucate-s zarurile sortii,
Timpu-ncet mã mânã spre vâltoarea mortii,
Valuri de tsunami vin puhoi din urmã,
Firul poeziei, tors-netors, se curmã...

Mã întorc în satu-mi nins de lunã plinã:
Curtea e pustie, casa în ruinã –
Scheaunã un câine, Valea o rãscoalã,
Nimeni nu m-asteaptã-n poarta veche, goalã...