In careu

"Elevul Baz îl obligă, ba chiar îl bate pe elevul Sas ca să urle și să zbiere pe coridoare". Asta este fraza pe care a rostit-o directorul Rapcea în momentul în care m-a scos „în careu”, adică în fața tuturor elevilor școlii, pentru a fi arătat cu degetul, incriminat, făcut de râs etc. Eram în clasa a opta și mă distram copios, pauză de pauză, împreună cu amicul meu Sas Viorel. Eram amândoi destul de durdulii și cred că împreună arătam grozav de interesant. El ducea mâinile la spate, cam cum le ține fata din poză, cu singura diferența că palmele și le ducea către înainte, pe lângă șolduri. Eu i le înconjuram cu brațele cam în dreptul coatelor, imobilizându-l oarecum, și plecam amândoi pe coridoare. Din cauză că eram aproape lipiți, nu puteam să pășim normal, așa că duceam picioarele mai mult în lateral, drept pentru care ne legănam amândoi într-un mod care trebuie să li se fi părut grotesc celor care ne vedeau. În momentul în care apărea câte o fată, Viorel, cu o voce groasă și răgușită - în stilul lui Louis Armstrong - răcnea: „Fetiiiiița”! și, când ea se uita către sursă mugetului, eu îl trăgeam de coate spre mine, împingând totodată burtă înainte, așa încât rezultatul era mai mult decât elocvent: privind dinspre fata respectivă, straniul animal compus din trupurile noastre avea o manifestare de ordin erotic, mai cu seamă că în momentul în care făceam împingerea respectivă, omul meu scotea și un strigăt incredibil de pătrunzător, care se apropia, cel mai mult, de un „HU!” plin de sălbăticie, care nu știu de ce ne făcea pe amândoi să ne prăbușim de râs. Acel „HU” aducea oarecum cu sunetele scoase de Joe Tex în piesa lui „I GOTCHA”

Până la urmă, cineva ne-a reclamat și atunci eu, ca regizor al întregului spectacol, m-am oferit să preiau întreaga responsabilitate. Așa că la cabinetul directorului am susținut că l-am obligat pe Sas să facă toate lucrurile alea, amenințându-l inclusiv cu bătaia. Directorul n-avea să afle niciodată că, de fapt, prețul pentru prestație era pachețelul meu cu mâncare, pe care mi-l punea mama dimineață în ghiozdan.

După ce am fost scoși „în careu”, unde eu, în loc să fiu rușinat, m-am simțit excepțional, am lăsat să treacă ceva vreme și am reînceput bălăngăneala pe coridoare. Totul era ca înainte, doar că renunțasem la acel „HU” care le ofensa pe colege, ele interpretând, probabil, respectivul sunet ca pe o invitație la cine știe ce grozăvii sexuale. Așa că am început să pun accent pe rezonanța numelor unor elevi. Existau, clar, nume predestinate pentru a fi urlate de către Sas Viorel, după cum existau și nume care nu aveau absolut nimic în comun cu răgetul și intonația pe care le așteptam eu. Cea mai mare satisfacție venea din partea unui tip care se numea Bucşă. Nimic nu se putea compara cu râsul demențial care mă făcea aproape să cad în genunchi când îl auzeam pe Viorel răcnind: "Buuuuuuuuuuuuuuuuucşăăăăăăăăăăăăăă!!!!!" Singură problema era că tipul respectiv era cu vreo trei ani mai mare și, în plus, de îndată ce auzea chemarea noastră, își pierdea simțul umorului și se năpustea către noi în cea mai mare viteză, obligându-ne să fugim ca potârnichile ca să ne ascundem pe undeva. Până la urmă, Sas Viorel a refuzat să mai urle după Bucşă și ăla a fost momentul în care toată combinația s-a prăbușit.