O poveste calatoare a lui Marquez

Drum bun, domnule preşedinte
Stătea pe banca de lemn, sub frunzele galbene din parcul solitar, contemplând lebedele prăfuite, cu ambele mâini sprijinite pe mânerul de argint al bastonului şi gândindu-se la moarte. Prima dată când a venit la Geneva, lacul era senin şi diafan, şi erau pescăruşi blânzi ce veneau să-i mănânce din mână, şi femei de inchiriat care păreau năluci la şase după-amiaza, cu volane de organza şi umbreluţe de mătase. Acum, singura femeie pe care putea s-o vadă, cât îl ajuta privirea, era o florăreasă de pe malul pustiu. Îi venea greu să creadă că timpul ar fi putut face asemenea ravagii nu doar în viaţa lui, ci şi în lume. Era un necunoscut în plus în oraşul necunoscuţilor iluştri. Purta costumul albastru-închis cu dungi albe, vesta de brocart şi melonul magistraţilor ieşiţi la pensie. Avea o mustaţă mândră de muschetar, părul bogat bătând în albăstriu cu onduleuri romantice, mâinile de harpist, cu verigheta de văduv pe inelarul stâng, şi ochii fără astâmpar. Singurul indiciu care-i trada starea sănătăţii era pielea ofilită. Dar chiar şi aşa, la şaptezeci şi trei de ani, continua să fie de o eleganţă impecabilă. În dimineaţa aceea totuşi se simţea la adăpost de orice vanitate. Anii gloriei şi ai puterii rămăseseră iremediabil în urmă, şi acum nu mai dăinuiau decât cei ai morţii.

Se întorsese la Geneva după două războaie mondiale, în căutarea unui răspuns categoric pentru o durere pe care doctorii din Martinica nu izbutiseră s-o localizeze. Prevăzuse nu mai mult de cincisprezece zile, dar se împlineau şase săptămâni de investigaţii epuizante şi de rezultate incerte, şi încă nu se întrevedea sfârşitul. Căutau durerea la ficat, la rinichi, la pancreas, la prostată, unde se afla mai puţin. Până în acea zi nefastă de joi, când medicul cel mai puţin renumit dintre numeroşii care-l examinaseră l-a convocat la nouă dimineaţa în pavilionul de neurologie.

Cabinetul părea o chilie de călugăr, iar doctorul era scund şi lugubru, şi avea mâna dreaptă în ghips, din cauza unei fracturi la degetul mare. Când stinse lumina, pe ecran apăru radiografia iluminată a unei şire a spinării pe care el nu şi-o recunoscu până când medicul nu-i arătă cu un băţ, mai jos de talie, îmbinarea a două vertebre.

- Durerea dumneavoastră e de aici, îi spuse.

Pentru el nu era atât de simplu. Durerea lui era nesigură şi alunecoasă, uneori părea că e în coastele din dreapta, alteori sub pântec, şi adesea îl lua prin surprindere cu un junghi fulgerător în zona inghinală. Medicul îl ascultă, ţinând băţul nemişcat pe ecran.

„Din pricina asta ne-a derutat atâta vreme", zise. „Dar acum ştim că-i de aici." Apoi îşi duse arătătorul la frunte şi preciză:

- Deşi, riguros vorbind, domnule preşedinte, orice durere vine de aici.

Stilul său clinic era atât de dramatic, că sentinţa finală păru binevoitoare: preşedintele trebuia să se supună unei operaţii riscante şi inevitabile. Acesta îl întrebă care era marja de risc, iar bătrânul doctor îl învălui într-o lumină de incertitudine:

- N-am putea spune cu precizie, îi zise. Până de curând, adaugă, riscurile de accidente fatale erau mari şi mai cu seamă cele de diferite paralizii de diverse grade. Dar cu progresele făcute de medicină între cele două războaie, temerile acestea erau de domeniul trecutului.

- Plecaţi liniştit, încheie. Pregătiţi-vă pe îndelete şi anunţaţi-ne. Nu uitaţi însă: cu cât mai curând, cu atât mai bine.

Nu era o dimineaţă potrivită să rumegi vestea aceasta proastă, mai cu seamă în aer liber. Plecase foarte devreme de la hotel, fără pardesiu, fiindcă văzuse pe fereastră un soare strălucitor, şi merse cu paşi mărunti de la Chemin du Beau Soleil, unde se afla spitalul, până la refugiul îndragostiţilor furişaţi din Parcul Englez. Stătea acolo de mai bine de o oră, gândindu-se întruna la moarte, când începu toamna. Lacul se zbuciumă ca un ocean înfuriat şi o pală nebună de vânt sperie pescăruşii şi mătură cele de pe urmă frunze.

Preşedintele se ridică şi, în loc s-o cumpere de la florăreasă, smulse o margaretă dintr-un răzor din parc şi şi-o puse la butonieră. Florăreasa îl luă prin surprindere:

- Florile astea nu-s ale lui Dumnezeu, domnule, îi spuse supărată, sunt ale primăriei.

El n-o luă în seamă. Se îndreptă cu paşi uşori, ţinând bastonul de pe la mijloc şi învârtindu-l la răstimpuri cu o gratie cam libertină. Pe podul de la Mont Blanc se dădeau jos, în mare graba, steagurile Confederaţiei înnebunite de rafalele de vânt şi zvelta fântână arteziană încununată cu spumă se oprise înainte de vreme. Preşedintele nu-şi recunoscu restauranul preferat de pe mal, căci îi fusese strânsă copertina verde, iar terasele înflorite ale verii fuseseră închise de curând. În salon, lămpile erau aprinse în plină zi, iar cuartetul de coarde interpreta o partitură mozartiană premonitorie.

Preşedintele luă de la recepţie un ziar din teancul rezervat clienţilor, îşi agăţă bastonul şi pălăria într-un cuier, îşi puse ochelarii cu montură de aur, începu să citească la masa cea mai izolată şi abia atunci deveni conştient că venise toamna. Începu să citească mai întâi pagina intemaţională de la sfârşit, unde găsea din an în Paşti câte o ştire din America şi citi mai departe de la sfârşit la început până când chelneriţa îi aduse sticla zilnică de apă Evian. De mai bine de treizeci de ani renunţase la obiceiul cafelei, la recomandarea categorică a medicilor. Dar spusese: „Dacă aş avea vreodată certitudinea că voi muri, m-aş apuca iar." Poate că sosise vremea.

- Aduceţi-mi şi o cafea, comandă el într-o franceză fără cusur. Şi preciză, fără a-şi dea seama de înţelesul ascuns: Italienească, tare de să te scoale din morţi.

O bău fără zahăr, cu sorbituri molcome şi apoi puse ceaşca pe farfurie cu gura în jos pentru ca zaţul, după atâţia ani, să aibă timp să-i traseze destinul. Savoarea redescoperită îi alungă preţ de o clipă gândurile negre. În clipa următoare, de parcă vraja nu s-ar fi destrămat, simţi că îl priveşte cineva. Dădu atunci la întâmplare foaia, se uită pe deasupra ochelarilor şi văzu un bărbat palid şi nebărbierit, cu o şapcă sportivă şi o haină de piele întoarsă, care-şi mută imediat privirea ca să n-o întâlnească pe a lui. Chipul îi era familiar. Se întâlniseră faţă în faţă în mai multe rânduri, pe culoarul de la spital, îl văzuse iar într-una din zile pe un scuter, la Promenade du Lac, pe când el contempla lebedele, dar nu s-a simtit niciodată recunoscut. Nu excluse totuşi posibilitatea să fie una din multele năluciri prigonitoare ale exilului. Termină ziarul fără grabă, plutind în acordurile somptuoase de violoncel ale lui Brahms, până când durerea deveni mai puternică decât analgezia muzicii. Se uită atunci la micul ceas de aur pe care-l purta atrnat de un lanţ în buzunarul vestei şi-şi luă cele două tablete calmante de la prânz cu ultima sorbitură de apă Evian. Înainte de a-şi scoate ochelarii îşi ghici soarta în zaţul de cafea şi simţi un fior de gheaţă: se citea acolo incertitudinea. În cele din urmă plăti nota, lăsând un bacşiş meschin, îşi luă bastonul şi pălăria din cuier şi ieşi în stradă fără să-l privească pe bărbatul care se uita la el. Se îndepărtă cu mersu-i ceremonios, ocolind straturile de flori rupte de vânt şi se crezu scăpat de vrajă. Curând însă auzi paşi în urma sa, se opri după ce dădu colţul şi se întoarse. Barbatul care-l urmărea a fost nevoit să se oprească brusc ca să nu dea peste el şi îl privi speriat, la mai puţin de două palme de ochii lui.

- Domnule preşedinte! şopti.

- Spuneţi-le celor care vă plătesc să nu-şi facă iluzii, spuse preşedintele, fără să-i dispară zâmbetul şi nici farmecul vieţii. Sunt sănătos tun.

- Nimeni n-o ştie mai bine ca mine, spuse bărbatul, copleşit de povara demnităţii ce-i revenea. Lucrez la spital.

Rostirea şi cadenţa, ba chiar şi sfiiciunea lui, erau cele ale unui locuitor neaoş din Caraibe.

- N-o să-mi spuneţi că sunteţi doctor, îi zise preşedintele.

- Ce n-aş da eu să fiu, domnule, spuse bărbatul. Sunt şofer pe ambulanţă.

- Îmi pare rău, spuse preşedintele, incredinţat că greşise. E o muncă grea.

- Nu la fel de grea ca a dumneavoastră, domnule.

El îl privi drept în faţă, se sprijini în baston cu amândouă mâinile şi-l întrebă cu un interes real:

- De unde sunteţi?

- Din Caraibe.

- Mi-am dat seama de asta, spuse preşedintele. Dar din ce ţară?

- Din ţara dumneavoastră, domnule, zise bărbatul şi-i întinse mâna. Numele meu este Homero Rey. Preşedintele îl întrerupse surprins, fără să-i dea drumul mâinii.

- La naiba, îi spuse. Grozav nume!

Homero se destinse.

- Şi încă nu-i tot, spuse. Homero Rey de la Casa.

O rafală îngheţată de iarnă, ca o lovitură de cuţit, îi luă pe neaşteptate în mijlocul străzii. Preşedintele se înfioră, răzbit până la oase şi înţelese că nu putea străbate fără pardesiu cele două străzi pe care le mai avea până la cârciuma de oameni săraci unde mânca de obicei.

- Aţi mâncat de prânz? îl întrebă pe Homero.

- Nu iau niciodată prânzul, spuse Homero. Mănânc o singură dată, seara, acasă.

- Faceţi azi o excepţie, îi spuse el într-un chip cum nu se poate mai fermecător. Vă invit la masă. Îl luă de braţ şi-l duse la restaurantul de peste drum, cu firma aurită pe copertină: Le Boeuf Couronne. Înăuntru era cald şi nu prea încăpător, şi nu se vedea niciun loc liber. Homero Rey, surprins că nimeni nu-l recunoştea pe preşedinte, se duse până în fundul salonului să ceară ajutor.

- E preşedinte în exerciţiu? îl întrebă patronul.

- Nu, răspunse Homero. A fost dat jos.

Patronul afişă un zâmbet de încuviinţare.

- Pentru aceştia, spuse, am întotdeauna o masă specială.

Îi conduse într-un loc lăturalnic din fundul salonului, unde puteau vorbi în largul lor. Preşedintele îi mulţumi.

- Nu toată lumea recunoaşte ca dumneavoastră demnitatea exilului, spuse.

Specialitatea casei era cotletul de vită fript pe cărbuni. Preedintele şi invitatul lui se uitară în jur şi văzură la alte mese bucăţi mari de friptură cu puţină grăsime mustind pe margine. „E o carne grozavă", murmură preşedintele. „Dar n-am voie să mănânc aşa ceva." Se uită ştrengăreşte la Homero şi schimbă tonul:

- În realitate, toate-mi sunt interzise.

- Vă e interzisă şi cafeaua şi totuşi beţi cafea.

- Aţi bagat de seamă? spuse preşedintele. Dar azi a fost o excepţie, fiind o zi excepţională.

Excepţia din ziua aceea n-a fost numai cafeaua. Comandă şi cotlete fripte pe cărbuni şi o salată de legume proaspete asezonată doar cu un strop de ulei de măsline. Invitatul său ceru la fel, plus o jumătate de carafă de vin roşu.

Pe când aşteptau cotletele, Homero scoase din buzunarul hainei un portofel fără bani, înţesat cu hârtii, şi-i arăta preşedintelui o poză decolorată. El se recunoscu în cămaşă, cu câteva kilograme mai puţin şi cu părul şi mustaţa de un negru intens, în mijlocul unui grup de tineri care se ridicaseră pe vârfuri să iasă în fotografie. Dintr-o privire recunoscu locul, recunoscu lozincile unei campanii electorale detestabile, recunoscu data ingrată. „Ce groaznic!" şopti. „Mereu am spus că îmbătrâneşti mai repede în poze decât în viaţa de zi cu zi." Şi-i dădu fotografia înapoi cu un gest de încheiere:

- Mi-aduc foarte bine aminte, spuse. A fost acum o mie de ani la arena pentru lupte de cocoşi din San Cristobal de las Casas.

- E satul meu, spuse Homero şi se arătă pe sine în grup. Ăsta sunt eu.

Preşedintele îl recunoscu.

- Eraţi un copil!

- Aproape, zise Homero. Am fost alături de dumneavoastră în toată campania din sud, eram comandantul brigăzilor universitare.

Preşedintele o luă înaintea reproşului.

- Şi eu, bineînţeles, nici măcar nu vă dădeam atenţie.

- Dimpotrivă, eraţi foarte amabil cu noi, spuse Homero. Eram însă atâţia, că nu e posibil să vă amintiţi.

- Şi apoi?

- Cine poate şti mai bine ca dumneavoastră? spuse Homero. După lovitura militară, e un adevărat miracol că suntem amândoi aici, gata să mâncăm o jumătate de viţel. Nu mulţi au avut norocul ăsta.

În clipa aceea le aduseră farfuriile. Preşedintele îşi puse şervetul la gât, ca o bavetă de copil şi nu se arătă insensibil la surpriza tăcută a invitatului. „Dacă n-aş face aşa, mi-aş prăpădi o cravată la fiecare masă", spuse. Înainte de a începe, gustă camea să vadă cât era de friptă, încuviinţă cu un gest de satisfacţie şi reveni la subiect.

- Ce nu-mi explic, zise, e motivul pentru care nu aţi venit la mine înainte, în loc să mă urmăriţi ca un copoi.

Atunci Homero îi povesti că îl recunoscuse de când îl văzuse intrând în spital, pe poarta rezervată cazurilor cu totul speciale. Era în toiul verii, iar el purta costumul de în alb din Antile, cu pantofi alb cu negru, margareta la butonieră, iar frumoasele-i plete erau răscolite de vânt. Homero află că era singur la Geneva, fără ajutorul nimănui, căci cunoştea pe dinafară oraşul unde îşi terminase studiile de drept. Conducerea spitalului, la solicitarea sa, dăduse dispoziţiile de rigoare spre a-i asigura un incognito absolut. Chiar în seara aceea, Horacio se înţelesese cu nevasta să ia legătura cu el. Totuşi, îl urmărise vreme de cinci săptămâni, căutând o ocazie prielnică şi n-ar fi fost poate în stare să-l salute dacă el nu i-a fi ieşit în faţă.

- Mă bucur c-aţi făcut-o, zise preşedintele, deşi adevărul e că nu mă deranjează deloc să fiu singur.

- Nu-i drept.

- De ce? întrebă sincer preşedintele. Cea mai mare victorie a vieţii rmele a fost să mă fac uitat.

- Ne amintim de dumneavoastră mai mult decât vă închipuiţi, spuse Homero fără a-şi ascunde emoţia. E o bucurie să vă vedem aşa, sănătos şi tânăr.

- Totuşi, zise el fără să dramatizeze, totul arată că voi muri foarte curând.

- Şansele dumneavoastră de a scăpa cu bine sunt foarte mari, spuse Homero.

Preşedintele tresări din pricina surprizei, dar nu-şi pierdu cumpătul.

- Măi, să fie! exclamă. Oare în frumoasa Elvetie s-a abolit secretul profesional?

- În niciun spital de pe lume nu există secrete pentru un şofer de ambulanţă, răspunse Homero.

- Păi ce ştiu eu am aflat abia acurn două ore şi din gura singurului orn care trebuia să fie la curent.

- În orice caz, nu veţi muri în zadar, spuse Homero. Cineva o să vă pună la locul care vi se cuvine, ca un mare exemplu de demnitate.

Preşedintele se prefăcu uluit într-un fel comic:

- Mulţumesc că m-aţi prevenit, zise.

Mânca aşa cum făcea totul: încet şi extrem de elegant. În vremea aceasta îl privea pe Homero drept în ochi, astfel încât şoferul avea impresia că îi citeşte gândurile. După o lungă conversaţie cu evocări pline de nostalgie, zâmbi răutăcios.

- Mă hotărâsem să nu-mi fac griji în privinţa cadavrului meu, spuse, dar văd acum că trebuie să-mi iau unele măsuri de prevedere, ca-n romanele poliţiste, pentru ca nimeni să nu-l găsească.

- Degeaba, glumi Homero la rândul lui. În spital nu există mister care să ţină mai mult de o oră.

Când terminară cafeaua, preşedintele se uită pe fundul ceştii şi se cutrernură iar: mesajul era acelaşi. Totuşi, expresia nu i se schimbă. Achită nota cu bani gheaţă, dar înainte verifică suma de mai multe ori, numărând banii cu o grijă exagerată şi lăsă un bacşiş la care chelnerul doar mârâi.

- A fost o plăcere, conchise, luându-şi rămas-bun de la Homero. N-am o dată anume pentru operaţie şi nici măcar nu m-am decis dacă o s-o fac sau nu. Dar dacă totul merge bine o să ne revedem.

- Şi de ce nu înainte? spuse Homero. Lazara, nevastă-mea, e bucătăreasă la case mari. Nimeni nu găteşte orez cu crevete mai bine ca ea şi ne-am bucura să vă avem oaspete într-una din seri.

- N-am voie crevete, dar o să mănânc cu plăcere, zise el. Spuneţi-mi când.

- Joi e ziua mea liberă, răspunse Homero.

- Perfect, zise preşedintele. Joi la şapte seara sunt la dumneavoastră. O să-mi facă plăcere.

- Trec eu să vă iau, spuse Hornero. Hotelerie Dames, 14 rue de l'Industrie. În spatele gării, nu-i aşa?

- Aşa e, spuse preşedintele şi se ridică mai fermecător ca oricând. După cum se vede îmi ştiţi şi numărul de la pantofi.

- Bineînţeles, domnule, spuse Homero amuzat: patruzeci şi unu.

Ce nu i-a povestit Homero preşedintelui, dar a povestit ani de zile cui dorea să-l asculte, a fost că scopul lui iniţial nu era chiar nevinovat. Ca şi alţi şoferi de ambulanţe, avea aranjamente cu firme de pompe funebre şi companii de asigurări ca să le facă reclamă, chiar în spital, mai ales când era vorba despre pacienţi străini cu mijloace băneşti reduse. Erau câştiguri minime şi, pe deasupra, trebuia să le împartă cu alţi angajaţi care-şi treceau din mână în mână rapoartele secrete despre cei grav bolnavi. Era însă cât de cât ceva pentru un exilat fără viitor, care supravieţuia anevoie cu nevasta şi cei doi copii dintr-un salariu de mizerie.

Lazara Davis, nevastă-sa, a fost mai realistă. Era o mulatră fină din San Juan de Puerto Rico, scundă şi zdravănă, de culoarea caramelei şi cu nişte ochi de căţea sălbatică ce se potriveau foarte bine felului ei de a fi. Se cunoscuseră la serviciile de binefacere ale spitalului, unde ea lucra ca femeie bună la toate după ce un specialist în finanţe din ţara ei, care o angajase ca dădacă, o lăsase în voia sorţii la Geneva. Se căsătoriseră după ritul catolic, deşi ea era prinţesă yoruba, şi locuiau într-o cameră de zi şi două dormitoare, la etajul opt al unei clădiri cu imigranţi africani, fără ascensor. Aveau o fată de nouă ani, Barbara, şi un băiat de şapte, Lazaro, care dădea semne uşoare de retardare.

Lazara Davis era deşteaptă şi avea o fire aprigă, dar sufletul bun. Se considera ca zodie un Taur pur şi avea o încredere oarbă în prezicerile astrale. Totuşi, niciodată nu şi-a putut îndeplini visul de a-şi câştiga existenţa ca astrolog de milionari. În schimb, aducea acasă lucruri de ocazie, uneori însemnate, pregătind mese de seară pentru doamne bogate care se lăudau în faţa invitaţilor că ele însele preparau suculentele mâncăruri antiliene. Homero, la rândul lui, era timid cum nu se mai poate, şi nu era în stare de nimic mai mult decât puţinul pe care-l făcea, dar Lazara nu concepea viaţa fără el datorită sufletului său inocent şi calibrului armei cu care era înzestrat de la natură. Le mersese bine, dar anii erau tot mai grei şi copiii creşteau. Pe vremea când sosise preşedintele, începură să ciupească din economiile făcute de cinci ani. Aşa încât, atunci când Homero îl descoperi printre bolnavii incognito din spital, îşi făcură iluzii nesăbuite.

Nu ştiau exact ce aveau să-i ceară şi nici cu ce drept. În primul moment se gândiseră să-i vândă înmormântarea completă, inclusiv îmbălsămatul şi repatrierea. Dar încetul cu încetul au ajuns să-şi dea seama că moartea lui nu părea atât de iminentă ca la început. În ziua cu prînzul erau descumpăniţi de îndoieli.

Adevărul este că Homero nu fusese comandant de brigăzi universitare, nici pe departe, şi singura dată când a participat la campania electorală a fost atunci când fusese făcută poza pe care izbutiseră s-o găsească printr-o minune, rătăcită în dulap. Dar fervoarea lui era reală. Tot adevărat era şi că fusese nevoit să fugă din ţară din pricină că făcuse parte din rezistenta de stradă împotriva loviturii militare, deşi singurul motiv pentru care trăia mai departe la Geneva, după atâţia ani, era faptul că era sărac cu duhul. Aşa încât o minciună mai mult sau mai puţin nu trebuia să fie o piedică în a-i câştiga bunăvoinţa preşedintelui.

Prima surpriză a amândurora a fost că surghiunitul ilustru locuia într-un hotel de categoria a patra în cartierul trist de la Grotte, printre emigranţi asiatici şi fluturi de noapte, şi că mânca numai în cârciumi de sărăntoci, când Geneva este plină de localuri demne de oamenii politici căzuţi în dizgraţie. Homero îl văzuse repetând zile în şir tot ce făcuse în ziua aceea. Îl însoţise cu privirea şi, uneori, de la o distanţă nu tocmai prudentă, în plimbările nocturne printre zidurile lugubre şi ciorchinii de campanule galbene din oraşul vechi, îl văzuse cufundat în gânduri ceasuri întregi în faţa statuii lui Calvin. Urcase în urma lui, pas cu pas, scara monumentală de piatră, înecat de parfumul arzător al iasomiilor, spre a contempla molcomele asfinţituri de vară de pe colina Bourg-le-Four. Intr-o seară, îl văzu, în bătaia celei dintâi ploi mărunte, fără pardesiu şi umbrelă, stând la coadă la un loc cu studenţii la un concert al lui Rubinstein. „Nu ştiu cum de n-a făcut pneumonie", îi spuse apoi nevestei. Sâmbăta trecută, când timpul începu să se schimbe, îl văzu cumpărându-şi un pardesiu de toamnă cu guler de vizon artificial, dar nu de la magazinele luminoase de pe Rue du Rhone, de unde cumpărau emirii fugari, ci de la Târgul de Vechituri.

- Atunci nu-i nimic de făcut! exclamă Lazara când auzi ce-i povestea Homero. E un cărpănos nenorocit, în stare să se lase înmormântat de societatea de binefacere la groapa comună. Niciodată n-o să scoatem nimic de la el.

- Poate că într-adevăr e sărac, spuse Homero, după atâţia ani fără slujbă.

- Vai, dragule, una este să fii Peşte cu ascendentul tot în Peşte şi alta-i să fii prost, zise Lazara. Toată lumea ştie că a pus mâna pe aurul guvemului şi că-i exilatul cel mai bogat din Martinica.

Homero, care era cu zece ani mai mare, crescuse impresionat de ştirea că preşedintele studiase la Geneva, lucrând ca muncitor pe un şantier. În schimb, Lazara crescuse printre scandalurile presei duşmane, exagerate într-o casă de duşmani, unde a fost dădacă încă de copilă. Astfel încât, în seara când Homero se întoarse acasă sufocându-se de bucurie că luase prânzul cu preşedintele, pentru ea n-a contat deloc argumentul că îl invitase la un restaurant scump. Se supără că Homero nu-i ceruse nimic din tot ce visaseră, de la burse pentru copii până la o slujbă mai bună la spital. I se păru că hotărârea de a-şi lăsa cadavrul pradă vulturilor, în loc de a-şi cheltui francul pe o înmormântare demnă şi o repatriere glorioasă, îi adeverea bănuielile. Dar picătura care a umplut paharul a fost vestea pe care Homero o păstrase pentru sfârşit, că îl invitase pe preşedinte să mănânce orez cu creveţi joi seara.

 - Dar asta ne mai lipsea, strigă Lazara, să ne moară aici otrăvit cu crevete de conservă şi să fim nevoiţi să-l înmormântăm din economiile copiilor.

Până la urmă apelă la fidelitatea ei conjugală şi o făcu să-şi schimbe atitudinea. A fost obligată să împrumute de la o vecină trei feluri de tacâmuri de alpaca şi o salatieră de sticlă, de la alta o cafetieră electrică şi de la o a treia o faţă de masă brodată şi un serviciu chinezesc de cafea. Schimbă perdelele vechi cu cele noi, pe care le punea doar în zilele de sărbătoare şi scoase husele de pe mobile. Petrecu o zi întreagă frecând podelele, ştergând praful, mutând lucrurile din loc, până când obţinu efectul contrar faţă de ceea ce le-ar fi prins cel mai bine, adică să-şi impresioneze invitatul cu demnitatea sărăciei.

     Joi seara, după ce-şi reveni de pe urma celor opt etaje care i-au tăiat răsuflarea, preşedintele apăru în uşă cu noul pardesiu de la vechituri, cu gambeta de pe vremuri şi cu un singur trandafir pentru Lazara. Ea se simţi impresionată de frumuseţea lui virilă şi de manierele-i princiare, dar dincolo de toate astea îl văzu cum se aştepta să-l vadă: fals şi hrăpăreţ. I se păru impertinent, căci ea gătise cu geamurile deschise ca să nu se umple toată casa de aburul crevetelor, iar primul lucru pe care el l-a făcut intrând a fost să respire adânc, parcă într-un extaz subit, şi să exclame cu ochii închişi şi braţele desfăcute: „Ah, mirosul mării noastre!" I se păru mai zgârcit ca oricând fiindcă i-a adus o singură floare, furată, cu siguranţă, din vreo grădină publică. I se păru insolent din cauza dispreţului cu care privi tăieturile de ziar despre perioada lui de glorie prezidenţială şi steguleţele şi afişele din campanie pe care Homero le pusese cu atâta candoare pe peretele din sufragerie. I se păru cu inima împietrită, fiindcă nici măcar nu-i salută pe Barbara şi pe Lazaro, care îi pregătiseră un cadou făcut de mâna lor, şi în timpul mesei se referi la două lucruri pe care nu le putea suferi: câinii şi copiii. Îl detestă. Totuşi, ospitalitatea ei antiliană îi învinse prejudecăţile. Îşi pusese rochia africană de sărbătoare, colierele şi brăţările de vrăjitoare, şi cât a durat cina nu făcu niciun gest şi nu spuse niciun cuvânt de prisos. A fost mai mult decât fără cusur: desăvârşită.

Adevărul e că orezul cu crevete nu era piesa ei de rezistenţă ca bucătăreasă, dar îl pregăti cu toată bunăvoinţa şi îi ieşi nemaipomenit. Preşedintele se servi de două ori fără să-şi precupeţească laudele şi se dădu în vânt după feliile prăjite de banană coaptă şi după salata de avocado, chiar dacă nu le împărtăşi nostalgia. Lazara se mulţumi să asculte până la desert, când Homero se înfundă fără nici o noimă în impasul legat de existenţa lui Dumnezeu.

- Eu cred că există cu adevărat, zise preşedintele, dar n-are nimic a face cu fiinţele omeneşti. Se ocupă de treburi mult mai importante.

- Eu nu cred decât în aştri, spuse Lazara şi urmări reacţia preşedintelui. În ce zi v-aţi născut?

- Pe unsprezece martie.

- Trebuia să fie aşa, spuse Lazara, cu o tresărire de triumf, şi întrebă cu amabilitate: Oare nu-s prea mulţi doi peşti la aceeaşi masă?

Bărbaţii vorbiră mai departe despre Dumnezeu când ea se duse la bucătărie pentru a pregăti cafeaua. Strânsese farfuriile şi tacâmurile şi dorea din tot sufletul ca seara să se termine cu bine. Întorcându-se în sufragerie cu cafeaua, o întâmpinară nişte cuvinte răzleţe ale preşedintelui care o făcură să înmărmurească:

- Să nu vă îndoiţi, dragă prietene, tot ce i s-a întâmplat mai rău bietei noastre ţări este că am fost eu preşedinte.

Homero o văzu pe Lazara în uşă, cu ceştile chinezeşti şi cafetiera împrumutate şi crezu că o să leşine. Şi preşedintele o văzu.

„Nu vă uitaţi aşa la mine, doamnă", îi spuse bine dispus. „Vorbesc cu mâna pe inimă." lar apoi, întorcându-se spre Homero, sfârşi:

- Bine măcar că acum îmi plătesc scump nesocotinţa.

Lazara servi cafeaua, stinse veioza de pe masă, căci lurnina ei nemiloasă deranja conversaţia, şi sufrageria se cufundă într-o penumbră intimă. Pentru prima oară îşi manifestă interesul faţă de musafir, ale cărui vorbe de duh nu izbuteau să-i ascundă tristeţea. Curiozitatea ei se înteţi când el îşi termină cafeaua şi-şi puse ceaşca pe farfurie cu gura în jos să i se scurgă zaţul. Preşedintele le povesti atunci că alesese pentru exil insula Martinica, datorită prieteniei cu poetul Aime Cesaire, care pe vremea aceea îşi publicase de curând al său Cahier d'un retour au pays natal, şi-l ajută să-şi înceapă o nouă viaţă. Cu ce le rămăsese din moştenirea soţiei cumpărară o casă de lemn preţios pe una din colinele de la Fort de France, cu plase de sârmă la ferestre şi o terasă spre mare, plină de flori sălbatice, unde era o desfătare să dormi în ţârâit de greieri şi cu briza de melasă şi rom de trestie de la fabricile de zahăr. Rămase acolo cu soţia, cu paisprezece ani mai mare ca el şi bolnavă de la singura-i naştere, baricadat împotriva destinului prin pasiunea vicioasă de a reciti clasicii latini, în original, şi cu convingerea că acela era cel de pe urmă act al vieţii sale. Ani în şir a fost nevoit să reziste tentaţiilor feluritelor aventuri pe care i le tot propuneau adepţii săi învinşi.

- Dar n-am mai deschis niciodată vreo scrisoare, spuse. Niciodată, de când am descoperit că şi cele mai urgente erau mai puţin urgente după o săptămână, şi că după două luni nu-şi mai aducea aminte de ele nici cel care le scrisese.

O privi pe Lazara în penumbră când îşi aprinse o ţigară şi i-o luă cu o mişcare avidă a degetelor. Trase adânc odată, reţinând fumul în gât. Lazara, surprinsă, apucă pachetul şi chibriturile să-şi aprindă alta, dar el Îi dădu ţigara înapoi. „Fumaţi cu atâta plăcere că n-am putut rezista ispitei", îi spuse. Dar a fost obligat să scoată fumul, căci îl apucă un acces de tuse.

- Am renunţat la viciul acesta de multi ani, dar el n-a renunţat cu desăvârşire la mine, spuse. La răstimpuri a reuşit să mă biruie. Ca acum.

Tusea îl mai scutură de două ori. Durerea îi reveni. Preşedintele se uită ce oră era la ceasul micuţ de buzunar şi-şi luă cele două tablete de seară. Apoi cercetă fundul ceştii: nu se schimbase nimic, dar de data asta nu-l mai străbătu nici un fior.

- Unii dintre foştii mei adepţi au ajuns preşedinţi după mine, spuse.

- Sayago, zise Homero.

- Sayago şi alţii, spuse el. Toţi la fel ca mine: uzurpând o onoare pe care n-o meritam printr-o funcţie la care nu ne pricepeam. Câţiva urmăresc doar puterea, însă cei mai mulţi pretind şi mai puţin: funcţia.

Lazara se enervă.

- Ştiţi ce se spune despre dumneavoastră? îl întrebă.

Homero, alarmat, interveni:

- Sunt minciuni.

- Sunt minciuni şi nu sunt, spuse preşedintele, mârşăviile cele mai cumplite pot fi, în acelaşi timp, şi adevăr, şi minciună.

Trăise în Martinica toate zilele surghiunului, fără nici un contact cu lumea, în afara puţinelor ştiri din ziarul oficial, supravieţuind prin orele de spaniolă şi latină predate la un liceu de stat şi cu traducerile pe care i le dădea uneori Aime Cesaire. Căldura era de nesuportat în august şi el rămânea în hamac până la prânz, citind în gânguritul ventilatorului din dormitor. Nevasta lui se ocupa de păsările pe care le creştea în libertate, chiar şi în orele cele mai toride, protejându-se de soare cu o pălărie de pai cu boruri mari, împodobită cu mici fructe artificiale şi flori de organza. Dar când căldura ceda, era plăcut să stai la răcoare pe terasă, el cu privirea ţintă la mare până când se cufunda în negură, ea în balansoarul de răchită, cu pălăria ruptă şi inelele fantaisie pe toate degetele, văzând cum trec vapoarele lumii. „Acela merge la Puerto Santo", spunea ea. „Acela aproape că nu mai poate înainta cu încărcătura de banane de la Puerto Santo", spunea. Căci nu i se părea cu putinţă să treacă vreun vapor care să nu fie de pe meleagurile ei. El se făcea că n-aude, deşi în cele din urmă ea izbuti să uite mai repede ca el, fiindcă îşi pierdu memoria. Stăteau aşa până când se stingeau asfinţiturile tumultoase, fiind nevoiţi să se refugieze în casă goniţi de ţânţari. Într-una din multele luni de august, în vreme ce-şi citea ziarul pe terasă, preşedintele tresări de uimire.

- Ah, la naiba! spuse. Am murit la Estoril!

Soţia, plutind în toropeală, se sperie de ştire. Erau şase rânduri în pagina a cincea a ziarului care se tipărea la colţul străzii, unde i se publicau traducerile ocazionale şi al cărui director trecea să-l vadă din când în când. lar acum scria că murise la Estoril, lângă Lisabona, staţiune balneară şi loc de predilectie al decadenţei europene, unde nu fusese în viaţa lui, şi poate singurul colţ din lume unde n-ar fi vrut să moară. Soţia i-a murit cu adevărat după un an, torturată de ultima amintire care-i mai rămăsese pentru clipa aceea: cea a singurului său fiu, care participase la răsturnarea de la putere a părintelui său, fiind împuşcat mai târziu de propriii lui complici. Preşedintele oftă. „Aşa suntem şi nimic nu ne va putea izbăvi", spuse. „Un continent conceput de pleava lumii întregi fără o clipă de dragoste: copii zămisliţi de pe urma răpirilor, violurilor, legăturilor infame, înşelăciunilor de către duşmani cu duşmani." Întâlni ochii africani ai Lazarei, care-l scrutau nemilos şi încercă s-o îmblânzească prin limbuţia lui de vechi maestru.

- Cuvântul metisaj înseamnă amestec de lacrimi cu sânge şiroind. Ce se poate aştepta de la asemenea poşircă?

Lazara îl ţintui pe locul lui cu o tăcere de moarte. Dar reuşi să se stăpânească, puţin înainte de miezul nopţii, şi-şi luă rămas-bun cu o sărutare de formă. Preşedintele se împotrivi când Homero vru să-l conducă la hotel, însă nu-l putu împiedica să-l ajute să facă rost de un taxi. Când ajunse acasă, Homero şi-a găsit nevasta desfigurată de furie.

- Ăsta-i preşedintele cel mai pe drept răsturnat de la putere din lume, zise ea. Un ticălos fără pereche. În pofida eforturilor lui Homero de a o potoli, petrecură o noapte îngrozitoare, fără să închidă ochii. Lazara recunoştea că era unul din bărbaţii cei mai frumoşi pe care-i văzuse, cu o putere de seducţie devastatoare şi o virilitate de armăsar de prăsilă. „Aşa cum a ajuns, bătrân şi nenorocit, trebuie să mai fie încă un adevărat tigru în pat", spuse. Credea însă că prăpădise aceste daruri date de Dumnezeu din pricina prefăcătoriei. Nu putea suferi lăudăroşenia lui: afirmaţiile că fusese cel mai prost preşedinte al ţării. Nici ifosele de ascet, când era sigură că stăpânea jumătate din plantaţiile de trestie din Martinica. Nici ipocrizia dispreţului afişat faţă de putere, când era clar că ar fi dat orice să revină măcar un moment la preşedinţie, spre a-şi face duşmanii să muşte pământul.

- Şi toate astea, încheie, numai ca să ne vadă la picioarele lui.

- Ce poate câştiga cu asta? întrebă Homero.

- Nimic, răspunse ea. Dar cochetăria e un nărav care nu se potoleşte cu nimic.

Era atât de furioasă, că Homero n-a mai putut s-o suporte în pat şi s-a dus să-şi încheie noaptea pe divanul din sufragerie. Lazara se sculă şi ea în zori, în pielea goală, cum dormea şi stătea de obicei în casă, vorbind cu sine într-un monolog pe o singură coardă. Într-o clipă şterse din memoria omenirii orice urmă a cinei nedorite. Dădu înapoi tot ce luase cu împrumut, schimbă perdelele noi cu cele vechi şi mută mobilele la locul lor, până când casa ajunse iar la fel de săracă şi ordonată cum fusese până aseară. În cele din urmă, smulse tăieturile din ziare, pozele, steguleţele şi afişele campaniei detestabile şi aruncă totul la coşul de gunoi cu un strigăt final:

- Ducă-se dracului!

La o săptămână după cină, Homero îl găsi pe preşedinte aşteptându-l la ieşirea din spital, cu rugămintea de a-l însoţi până la hotel. Urcară cele trei etaje înalte până la o mansardă cu o singură lucarnă ce dădea spre un cer de cenuşă şi care era traversată de o frânghie cu rufe puse la uscat. Mai era şi un pat dublu ce ocupa jumătate din spaţiu, un scaun fără spătar, un lavoar, un bideu portabil şi un dulap sărăcăcios cu oglinda înceţoşată. Preşedintele observă că Homero era impresionat.

- E acelaşi bârlog unde mi-am petrecut anii studenţiei, îi spuse, parcă scuzându-se. L-am rezervat de la Fort de France.

Scoase dintr-o pungă de catifea şi înşiră pe pat ultimele resturi ale averii lui: câteva brăţări de aur cu diferite încrustaţii din pietre preţioase, un colier de perle cu trei şiraguri şi alte două de aur şi pietre preţioase; trei lănţişoare de aur cu medalioane de sfinţi; o pereche de cercei de aur cu smaralde, alta cu diamante şi încă una cu rubine; două medalioane mari şi unul în care se păstra o şuviţă de păr; unsprezece inele cu felurite monturi preţioase şi o diademă de briliante ce a fost pesemne a unei regine. Scoase apoi dintr-o casetă diferită trei perechi de butoni de argint şi două din aur, cu acele de cravată respective, şi un ceas de buzunar placat în aur alb. În cele din urmă, scoase dintr-o cutie de pantofi cele şase decoraţii ale sale: două de aur, una de argint, iar celelalte de tinichea.

- Asta-i tot ce-mi rămâne pe lume, spuse.

N-avea altă soluţie decât să vândă totul ca să completeze suma pentru cheltuielile medicale şi-l rugă pe Homero să-l ajute, cu cea mai mare discreţie însă. Totuşi, Homero nu se simţi în stare să-i facă pe plac până nu avea facturile în regulă. Preşedintele îi explică atunci că erau bijuteriile soţiei, moştenite de la o bunică de pe vremea coloniei, care la rândul ei moştenise un pachet de acţiuni la minele de aur din Columbia. Ceasul, butonii şi

acele de cravată erau ale lui. Decoraţiile, de bună seama, nu fuseseră înainte ale nimănui.

- Nu cred că cineva poate avea facturi pentru asemenea lucruri, zise.

Homero se arătă inflexibil.

- În cazul ăsta, chibzui preşedintele, nu-mi rămâne altceva decât să le vând eu însumi. Începu să-şi strângă bijuteriile cu un calm calculat. „Te rog să mă ierţi, dragul meu Homero, dar nu-i sărăcie mai lucie ca aceea a unui preşedinte sărac", îi spuse. „Chiar şi să supravieţuiesc pare lipsit de demnitate." În clipa aceea lui Homero i se făcu milă şi se dădu bătut.

Seara, Lazara se întoarse acasă târziu. Din uşă văzu podoabele strălucitoare în lumina neonului din sufragerie şi parcă văzu un scorpion în patul ei.

- Nu face prostii, dragule, zise supărată. Ce-i cu astea aici?

Explicaţia lui Homero o nelinişti şi mai mult. Se aşeză să cerceteze podoabele, una câte una, cu meticulozitate de giuvaiergiu. La un moment dat oftă. „Trebuie să fie o avere." Într-un târziu rămase cu ochii la Homero, negăsind vreo ieşire aşa tulburată cum era.

- Drace, zise. Cum să facem să aflăm dacă tot ce spune omul ăsta e adevărat?

- Şi de ce să nu fie? întrebă Homero. Tocmai am văzut că-şi spală singur rufele şi le usucă în cameră, cum facem şi noi, atârnate pe o frânghie.

- Face asta de zgârcit ce e, spuse Lazara.

- Sau de sărac ce e, spuse Homero.

Lazara se apucă iar să cerceteze bijuteriile, dar de data asta mai puţin atentă, căci începea să se lase şi ea convinsă. Aşa încât a doua zi de dimineaţă s-a îmbrăcat cu ce avea mai bun, s-a împodobit cu bijuteriile care i se părură mai scumpe, şi-a pus câte inele a putut pe fiecare deget, până şi pe cel gros, şi câte brăţări a putut la fiecare braţ şi s-a dus să le vândă.

„Să vedem cine o să-mi ceară facturi mie, Lazara Davis", zise la plecare, strâmbându-se de râs. Alese magazinul de bijuterii cel mai potrivit, cu mai multe pretenţii decât prestigiu, unde ştia că se vindea şi se cumpăra fără prea multe întrebări şi intră înspăimântată, dar cu pas hotărât.

Un vânzător îmbrăcat elegant, uscăţiv şi palid, îi făcu o plecăciune teatrală, sărutându-i mâna şi se puse la dispoziţia ei. Înăuntru era mai luminos decât ziua, graţie oglinzilor şi lămpilor puternice, şi magazinul întreg părea de diamant. Lazara, aproape fără să se uite la vânzător, de teamă să nu se dea de gol, merse până în fundul încăperii.

Vânzătorul o invită să ia loc la unul din cele trei birouri-cabinet stil Ludovic al XV-lea, ce serveau drept mese individuale şi întinse deasupra o batistă imaculată. Apoi se aşeză în faţa Lazarei şi aşteptă.

- Cu ce vă pot fi de folos?

Ea îşi scoase inelele, brăţările, colierele, cerceii, tot ce purta la vedere şi le puse treptat pe birou ca pe o tablă de şah. Tot ce voia, spuse, era să atle adevărata lor valoare.

Bijutierul îşi pase monoclul la ochiul stâng şi începu să examineze giuvaierurile într-o linişte mormântală. După un lung răstimp, fără să-şi întrerupă cercetarea, întrebă:

    - De unde sunteţi?

 Lazara nu se aşteptase la întrebarea asta.

- Ah, domnul meu, oftă. De foarte departe.

- Îmi închipui, spuse el.

Se aşternu iar tăcerea, pe când Lazara îl scruta nemiloasă cu ochii ei de aur nemaipomeniţi. Bijutierul dădu o atenţie deosebită diademei cu diamante şi o separă de restul bijuteriilor. Lazara oftă:

- Sunteţi o Fecioară desăvârşită, spuse.

Bijutierul nu-şi întrerupse examinarea.

- Cum de ştiţi?

- După felul de a fi, răspunse Lazara.

El nu mai făcu nici un comentariu până când nu isprăvi şi i se adresă cu aceeaşi sobrietate ca la început.

- De unde provin toate astea?

- Moştenire de la o bunică, spuse Lazara cu vocea încordată. A murit anul trecut la Paramaribo, la nouăzeci şi şapte de ani. Bijutierul o privi atunci în ochi. „Îmi pare rău", îi spuse. „Dar singura lor valoare este greutatea aurului din ele." Apucă diadema cu vârful degetelor şi o făcu să strălucească în lumina orbitoare.

- În afară de aceasta, spuse. E foarte veche, poate egipteană, şi ar fi de nepreţuit dacă n-ar fi starea proastă a briliantelor. Insă oricum are o anumită valoare istorică. În schimb, pietrele celorlalte podoabe, arnetistele, smaraldele, rubinele, opalele, toate, fără excepţie, erau false. „Fără îndoială originalele au fost bune", spuse bijutierul, strângând podoabele ca să le dea înapoi. „Dar au trecut de atâtea ori de la o generaţie la alta că s-au pierdut cu timpul pietrele adevărate şi au fost înlocuite cu cioburi de sticlă."

Lazara simţi o greaţă amară, răsuflă adânc şi-şi înfrânse panica.

Vânzătorul o consolă:

- Se întâmplă adesea, doamnă.

- Ştiu bine, spuse Lazara, uşurată. De asta vreau să mă despart de ele.

Simţi atunci că farsa se terminase şi redeveni ea însăşi. Fără s-o mai ia pe ocolite scoase din geantă butonii, acele de cravată, decoraţiile de aur şi de argint şi celelate fleacuri personale ale preşedintelui şi le puse pe toate pe masă.

- Şi astea? întrebă bijutierul.

- Toate, răspunse Lazara.

Francii elveţieni pe care i-a primit ca plată erau atât de noi, că i-a fost teamă să nu-şi mânjească degetele cu cerneala proaspătă. Îi apucă fără să-i numere şi bijutierul îşi luă rămas-bun în uşă, cu acelaşi salut ceremonios. Când dădu să iasă, el o mai reţinu o clipă, deschizându-i uşa de sticlă ca s-o lase să treacă.

- Şi încă ceva, doamnă, îi zise. Sunt Vărsător.

În seara următoare, Homero şi Lazara duseră banii la hotel. Făcând iar socotelile, reieşi că mai lipsea puţin. Aşa încât preşedintele îşi scoase şi puse pe pat verigheta, ceasul cu lanţ, butonii şi acul de cravată pe care le purta.

Lazara îi dădu înapoi verigheta.

- Asta nu, îi spuse. O astfel de amintire nu poate fi vândută.

Presedintele încuviinţă şi-şi puse verigheta pe deget. Lazara îi înapoie şi ceasul de la vestă. „Nici ăsta", spuse. Preşedintele n-a mai fost de acord, dar ea i l-a aşezat la locul lui.

- Cui i se năzare să vândă ceasuri în Elveţia?

- Am vândut deja unul, spuse preşedintele.

- Da, dar nu pentru ceas, ci pentru aur.

- Şi acesta e de aur, spuse preşedintele.

- Da, zise Lazara. Însă dumneavoastră puteţi să rămâneţi chiar fără operaţie, dar nu şi fără să ştiţi ce oră este. Nu-i luă nici ochelarii cu montură de aur, deşi el mai avea o pereche cu rarnă de baga. Cântări în mână bijuteriile pe care le ţinea şi puse capăt oricărei îndoieli.

- Pe deasupra, zise, astea-s de-ajuns.

Înainte de a pleca, trase de pe frânghie rufele ude, fără să-l întrebe nimic, şi le luă să le usuce şi să le calce acasă. Plecară pe scuter, Homero conducând şi Lazara în spate, ţinându-l de mijloc.

Luminile oraşului se aprinseră chiar atunci, în seara violetă. Vântul smulsese ultimele frunze şi copacii păreau fosile rămase fără pene. Un remorcher venea pe Ron cu un radio dat la maximum ce lăsa pe străzi o undă de muzică. Georges Brassens cânta: Pauvre amour, tiens bon la barre, le temps va passer par là Et le temps est un barbare dans le genre d'Attila Aux cœurs où son cheval passe, l'amour ne repousse pas

Homero şi Lazara goneau în linişte, îmbătaţi de cântec şi de mirosul de neuitat al iasomiilor. După un timp, ea păru că se trezeşte dintr-un somn lung:

- Drace! zise.

- Ce-i?

- Bietul bătrân, ce viaţă nenorocită!

In vinerea următoare, pe 7 octombrie, preşedintele a fost operat, intervenţia durând cinci ore şi lăsând deocamdată lucrurile la fel de neclare ca şi până atunci. În realitate, singura consolare era să se ştie în viaţă. După zece zile îl duseră în salon cu alţi bolnavi şi au putut să-l viziteze. Era altul: descumpănit şi galben la faţă şi cu un păr rar care îi cădea chiar şi când se freca de pernă. Din vechea prestanţă nu-i rămăsese decât vioiciunea mâinilor. Prirna lui încercare de a merge cu două bastoane ortopedice a fost dezamăgitoare. Lazara rămânea să doarmă lângă el ca să-l scutească să mai dea bani pentru a angaja o infirmieră de noapte. Unul dintre bolnavii din salon petrecu noaptea strigând, cuprins de panica morţii. Ceasurile acelea de veghe nesfârşită făcură să dispară şi ultimele reticenţe ale Lazarei.

La patru luni de când venise la Geneva, îl externară. Homero, administrator meticulos al fondurilor sale sărăcăcioase, plăti facturile spitalului şi-l luă cu ambulanţa lui şi cu câţiva angajati care îl ajutară să-l urce la etajul opt. Se instală în dormitorul copiilor, pe care n-a reuşit să-i recunoască niciodată, şi încetul cu încetul a revenit la normal. Se înverşună să facă exerciţiile de recuperare cu o rigoare militară şi ajunse să meargă doar cu bastonul lui. Dar chiar şi îmbrăcat cu hainele bune de odinioară era foarte departe de a fi ca înainte, atât datorită înfăţişării, cât şi felului său de a se comporta. Speriat de iama care se anunţa foarte aspră şi care a fost, de fapt, cea mai grea din tot secolul, hotărî să se întoarcă acasă cu un vapor ce pleca din Marsilia pe 13 decembrie, în pofida părerii medicilor, care voiau să-l mai ţină sub observaţie. În ultimul moment, banii n-au mai ajuns şi Lazara vru să completeze suma fără să ştie bărbatul ei, ciupind ceva din economiile copiilor, dar şi acolo găsi mai puţin decât se aştepta. Homero îi mărturisi atunci că luase nişte bani, ascunzându-se de ea, spre a completa factura pentru spital.

- Mă rog, se resemnă Lazara. Să zicem că era fiul nostru cel mare.

În ziua de 11 decembrie îl urcară în trenul de Marsilia, pe o ninsoare viscolită, şi numai când se întoarseră acasă găsiră o scrisoare de rămas-bun pe noptiera copiilor. Tot acolo îşi lăsase verigheta pentru Barbara, impreună cu cea a răposatei soţii, pe care n-a incercat s-o vândă niciodată, şi ceasul cu lanţ pentru Lazaro.

Cum era duminică, nişte vecini antilieni care descoperiseră secretul veniseră la gara Comavain cu un ansamblu de harfe din Veracruz. Preşedintele, cu răsuflarea tăiată, cu pardesiul lui ponosit şi un fular lung în culori, care fusese al Lazarei, stătea încă pe platforma ultimului vagon făcând semne de rămas-bun cu pălăria, în bătaia vântului. Trenul începu să accelereze când Homero îşi dădu seama că bastonul rămăsese la el. Dădu fuga la marginea peronului şi-l aruncă destul de sus ca preşedintele să-l prindă din aer, dar căzu printre roţi şi se făcu praf. A fost o clipă de groază. Tot ce mai văzu Lazara a fost mâna tremurătoare întinsă ca să apuce bastonul pe care nu-l prinse, şi însoţitorul de tren care reuşi să-l apuce de fular pe bătrânul acoperit de zăpadă, salvându-l de la căderea în gol.

Lazara fugi înspăimântată în întâmpinarea bărbatului ei, străduindu-se să râdă printre lacrimi.

- Doamne-Dumnezeule, omul acesta n-are moarte.

Ajunse teafăr şi nevătămat, după cum anunţă în lunga telegramă de recunoştinţă. Nu s-a mai ştiut nimic de el mai bine de un an. În sfârşit, sosi o scrisoare de şase pagini scrisă de mână în care nu mai era cu putinţă să-l recunoşti. Durerea revenise la fel de mare şi nelipsită ca înainte, dar el se hotărî să n-o ia în seamă şi să se apuce să-si trăiască viaţa cum o fi să fie. Poetul Aime Cesaire îi dăruise alt baston cu incrustaţii de sidef, dar preferase să nu-l folosească. De şase luni mânca adesea carne şi felurite soiuri de fructe de mare şi era în stare să bea chiar şi douăzeci de ceşti de cafea fără zahăr. Însă nu mai ghicea în zaţul de pe fund, fiindcă pronosticurile îi ieşeau pe dos. În ziua în care împlini şaptezeci şi cinci de ani, cele câteva păhărele de rom fin de Jamaica pe care le bău îi prinseră de minune şi se apucă iar de fumat. Nu se simţea mai bine, desigur, dar nici mai rău. Însă motivul real al scrisorii era să-i înştiinţeze că se simţea tentat să se întoarcă în ţara lui, în fruntea unei mişcări renovatoare pentru o cauză dreaptă şi o patrie demnă, chiar de-ar fi şi numai pentru gloria meschină de a nu muri de bătrâneţe în patul lui. În sensul acesta - se încheia scrisoarea, călătoria de la Geneva fusese providenţială.