In poza asta este nimeni altul decat Joseph Goebbels - Ministrul Propagandei în vremea lui Hitler. Figura lui mi se pare emblematică pentru o categorie de oameni: cei care nu se joacă.
Există oameni de felul ăsta şi este vai şi amar dacă încapi pe mâinile lor. Pentru că ei nu se joacă niciodată, ce spun, aia fac, nu pot fi înduplecaţi, părerile lor nu pot fi schimbate de nimic şi de nimeni, cu o excepţie: şefii sau mentorii lor. Goebbels avea un singur om pe care-l respecta: Hitler. În rest, totul era statistică: numărul milioanelor de morţi, numărul evreilor încă rămaşi în viaţă şi tot aşa.
Cei care nu se joacă sunt printre noi. Avem de-a face cu ei zi de zi poate, ocupă scaune şi fotolii din care iau decizii, ceea ce spun ei rămâne literă de lege, dacă te-au dat - de exemplu - afară, acolo rămâi. Ei merg înainte neabătut, până la soluţia finală (care, în cazul evreilor, a fost ceva teribil). Dacă iei un astfel de om care nu se joacă şi îl pui într-o poziţie oarecare, el va funcţiona perfect. Fie că e ministru, fie că e director, fie că e şef de tură, nu contează, rezultatele lui se vor vedea după nu multă vreme. Lucrurile vor fi sub control, totul va funcţiona ca un mecanism bine reglat, imperfecţiunile vor fi rapid corectate, cei care greşesc vor fi înlăturaţi fără drept de apel. Cei care nu se joacă vor face ordine în orice grup de oameni, vor impune regulile lor, se vor adapta în aşa fel încât să iasă întotdeauna la suprafaţă, nu se vor lăsa dominaţi de nimeni, vor construi în jurul lor şi al celor de care sunt legaţi peşteri umede şi reci, guvernate de reguli clare. Pe cei inadaptabili, pe cei care nu vor să trăiască în peşteri umede şi reci, îi vor îndepărta sau îi vor lăsa să moară fără nicio remuşcare.
Oamenii care nu se joacă fac totul în numele unor idei mai înalte, în numele credinţei, în numele viitorului, în numele datoriei sfinte. Ei au conştiinţa împăcată, pentru că au făcut ce trebuie - chiar dacă au călcat în picioare vieţile altora. Paradoxal, şi ei joacă un joc, însă unul, la rândul lui, mai înalt, în care mizele sunt vieţile altora, destinele lor. Jocul lor este unul solitar, nu există parteneri, nu există învingători şi învinşi ci doar victime colaterale. Jocul este însăşi viaţa lor, rostul lor de a exista şi a trăi (sau a funcţiona) printre noi. Dacă nu mai au posibilitatea să joace, rămân pe poziţii - poate viaţa le va oferi o altă şansă. Nu vor recunoaşte niciodată că au făcut fie şi cel mai mic pas greşit, nu vor simţi nevoia să aibă o viaţă din asta de-a noastră, obişnuită. Vor accepta totul cu seninătate, cu conştiinţa că orice li s-ar întâmpla e din cauze exterioare.
După căderea Germaniei naziste, Goebbels s-a sinucis. Dar nu pentru că ar fi realizat brusc că ideile lui nu au fost bune, nu pentru că s-ar fi temut de proces, ci pentru că în felul ăsta închidea cercul în mod firesc, pe baza regulilor pe care le aplicase constant: acesta este jocul, eu am jucat corect, forţe mai puternice m-au împresurat, e clar că nu mai am cum să continui, aşa că ies din joc cum vreau eu şi nu cum vor ei. Simplu, eficient, fără discuţii şi argumentaţii pro sau contra, regulile jocului erau clare, aşa că el şi-a omorât cei şase copii, după care s-a sinucis împreună cu soţia lui. Unul ca el nu se joacă nici când e vorba de vieţile copiilor lui. În felul acesta, Goebbels nu a fost învins. Sinuciderea lui le-a luat adversarilor cea mai importantă piesă de pe tablă: însăşi persoana pe care doreau s-o judece şi pedepsească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu