Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost - nimeni nu se va supăra. Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua
chiar măsuri spre a te sancţiona.
Aşa sîntem cu toţii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu
general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are
nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osînde?
Tot secretul vieţii se reduce la atît: ea n-are nici un rost; fiecare din
noi găseşte însă unul.
Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica.
Tot aşa, erotica şi poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile.
Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii se află iniţial la aceeaşi distanţă
de cer sau, mai bine zis, de pămînt. Numai căile diferă, deşi toţi sînt pe cale
să nu mai fie oameni.
După ce ţi-ai dat seama că oamenii nu-ţi pot oferi nimic şi continui totuşi
a-i întîlni, este ca şi cum ai fi lichidat cu orice superstiţie, dar mai crezi
în fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la laşitate, a creat
zîmbetul, anemic şi aerian la fecioare, concret şi imediat la femei pierdute,
înduioşător la bătrîni şi irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu
dovedeşte mai mult că oamenii-s muritori ca zîmbetul, expresie a echivocului
sfîşietor al vremelniciei. De cîte ori zîmbim, nu este ca la o ultimă
întîlnire, şi nu-i zîmbetul testamentul aromat al individului? Lumina
tremurătoare a obrazului şi a buzelor, umiditatea solemnă a ochilor transformă
viaţa într-un port, în care vapoarele pleacă în larg fără destinaţie,
transportînd nu oameni, ci despărţiri. Şi viaţa ce-i, dacă nu locul
despărţirilor?
De cîte ori mă înduioşează un zîmbet, mă îndepărtez cu o povară de
ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care aşteaptă omul ca
acest simbol aparent de fericire şi care exprimă mai crud unei inimi
desfrunzite freamătul de vremelnicie al vieţii, decît horcăitul clasic al
sfîrşitului. - Şi de cîte ori îmi zîmbeşte cineva, descifrez pe fruntea
luminoasă chemarea sfîşietoare: „Apropie-te, vezi prea bine că şi eu sînt
muritor!“ - Sau cînd ochii mi s-au întunecat de noaptea mea, glasul zîmbetului
îmi flutură pe lîngă urechi avide de implacabil: „Priveşte-mă, este pentru
ultima oară!“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu