miercuri, 5 octombrie 2011

Cateva ganduri ale lui Cioran, amintite mie de sederea in Spania

Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost - nimeni nu se va supăra. Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona.
Aşa sîntem cu toţii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osînde?
Tot secretul vieţii se reduce la atît: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul.
Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica. Tot aşa, erotica şi poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii se află iniţial la aceeaşi distanţă de cer sau, mai bine zis, de pămînt. Numai căile diferă, deşi toţi sînt pe cale să nu mai fie oameni.
După ce ţi-ai dat seama că oamenii nu-ţi pot oferi nimic şi continui totuşi a-i întîlni, este ca şi cum ai fi lichidat cu orice superstiţie, dar mai crezi în fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la laşitate, a creat zîmbetul, anemic şi aerian la fecioare, concret şi imediat la femei pierdute, înduioşător la bătrîni şi irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedeşte mai mult că oamenii-s muritori ca zîmbetul, expresie a echivocului sfîşietor al vremelniciei. De cîte ori zîmbim, nu este ca la o ultimă întîlnire, şi nu-i zîmbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremurătoare a obrazului şi a buzelor, umiditatea solemnă a ochilor transformă viaţa într-un port, în care vapoarele pleacă în larg fără destinaţie, transportînd nu oameni, ci despărţiri. Şi viaţa ce-i, dacă nu locul despărţirilor?
De cîte ori mă înduioşează un zîmbet, mă îndepărtez cu o povară de ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care aşteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire şi care exprimă mai crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vieţii, decît horcăitul clasic al sfîrşitului. - Şi de cîte ori îmi zîmbeşte cineva, descifrez pe fruntea luminoasă chemarea sfîşietoare: „Apropie-te, vezi prea bine că şi eu sînt muritor!“ - Sau cînd ochii mi s-au întunecat de noaptea mea, glasul zîmbetului îmi flutură pe lîngă urechi avide de implacabil: „Priveşte-mă, este pentru ultima oară!“


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!