O isprava a lui Sir Launcelot

Mai pre urmă ieşitu-i-au împotrivă doi uriaşi întrarmaţi până în dinţi şi spăimântând cu buzduganele, Launcelot îşi ridică pavăza şi, ferindu-se într-o parte de loveala unuia, îi reteză capul. Văzând seme­nul său această prăpădenie, tare se spăimântă şi plecă a fugi ca un nebun, de frica tăierii. Iară sir Launcelot se porni după dânsul cu toată vârtutea, îl păli în umăr şi îi reteză mijlocul. Apoi, sir Launcelot intrat-a în castel, întâmpinat de-o spuză de doamne şi domniţe, rânduite pe trei şiraguri, carele cu toatele îngenuncheară înaintea lui, mulţămind lui Dumnezeu Savaot şi lui sir Launcelot pentru izbăvirea dintru atâtea nevoi. „Iani socotiţi, luminate stăpâne – au fost zicând ele – mai toate fost-am roabele acestor uriaşi, vreme de şapte ani, şi lucrat-am tot soiul de ţesături spre a ne ţine zilele, şi doară noi suntem cu toatele de stirpe veche şi falnică. Binecuvântat fie ceasul în care ai venit pre lume, lumi­nate stăpâne, că inima te-a tras spre cea mai de fală ispra­vă, hărăzită vreunui cavaler în lumea aceasta, drept care stăm a da mărturie preste veacuri trăitoare! Cu toatele rugămu-ne ţie a ne destăinui numele-ţi spre a da de veste prietenilor cine slobozitu-ne-a dintru robie”.

„Mândre domniţe – zis-a el – sir Launcelot al Lacului mă cheamă!” Iară apoi îşi luă rămas bun de la ele, lăsându-le în grija Domnului. Îndată, încălecă şi multe ţări neprietene şi sălbatice străbătu el călare, trecând preste multe ape şi văi, dară negăsind să-şi hodinească oasele. Mai pre urmă soarta îndreptatu-l-a, odată cu căderea nopţii, la o curte mândră şi acolo dădu preste o bătrână de neam mare, care-l găzdui cu dragă ini­mă şi îi îndestulă cu de-ale mâncării şi pre el, şi armăsarul. Iară când se făcu vremea, gazda îl pofti să se culce în iatacul de sus, deasupra porţii. Îndată, sir Launcelot îşi lepădă armele, îşi aşeză la îndemână armura, se urcă în pat şi pe loc îl fură somnul. Curândă vreme după aceea, sosi un călăreţ şi bătu înfierbântat la poartă. Auzindu-l, sir Launcelot se sculă, se uită pre fereastră şi în bătaia lunii – măre! – văzu trei cavaleri care veneau întins spre cavalerul dintâi, cu toţii de-a-ncăla­relea. Iară cei trei călă­reţi năpustitu-s-au asupra celui stingher, trăgân­du-şi spadele, măcar că acesta se întoarse vitejeşte înspre dânşii şi începu a se apăra cu toată nădejdea. De bună samă – gândit-a singur cu capul său sir Launcelot – cuvine-se a sări într-ajutor celui în nevoie, că nevrednic ar fi din parte-mi a lăsa trei cavaleri a se abate într-unul singur, carele de s-ar prăpădi, pieirii sale m-aş socoti părtaş. Ci el din gândul său nu s-a lăsat şi nice din altele ale cugetului şi de sârg îşi puse armura şi se duse la fereastră, pogorându-se pre cearşaful ce-l înnodă şi-l agăţă de prichici, şi aşa se pomeni el în faţa celor patru cavaleri. Zis-a cu glas tunător sir Launcelot: Întoarceţi-vă de către el faţa şi băteţi-vă cu mine, domniile voastre, cavalerilor! Iară cei trei cavaleri se învârtejiră, lăsându-l pe sir Kay, şi veniră asupra lui sir Launcelot. Şi amarnic se loviră, că cei trei descălecară şi se înfierbân­tară, ascuţind armele asupra lui sir Launcelot şi înconjurându-l din toate părţile. Văzând sir Kay înfierbântarea, sări într-ajutorul lui sir Launcelot, dară acesta a fost zicând: Nu, luminate cavalere, nu am nevoie de ajutor de la domnia ta, iară de vrei a şti de ajutorul meu, lasă-mi-i pe samă! Sir Kay, călcându-şi pre inimă, făcu voia cavalerului şi se trase la o parte. Apoi, pe loc, sir Launcelot intră cu spada într-înşii şi din şase lovituri îi dărâmă la pământ! Cei trei într-un glas se rugară: Prea mărite cavalere, iată ne închinăm ţie, de vreme ce eşti un viteaz fără seamăn! Iară sir Launcelot a fost zicând: Voi, domnilor, să ştiţi că nu mie mi se cade a primi închinarea voastră, ci dumnealui, comisului sir Kay, iară numai pre temeiul acestui legământ vă dau zile de la mine, şi altminteri nu! Prea mărite – zis-au ei – anevoie şi cu silă am face-o, că pre sir Kay până aici l-am hăituit şi de n-ai fi stătut tu înainte, l-am fi răpus de istov, deci nu se cade nouă a ne închina lui! Volnici sunteţi a cumpăni cu mintea întreagă – zis-a sir Launcelot – că voi îmbiaţi în acest ceas cu zilele în mână şi dacă este a vă închina cuiva, apoi numai lui sir Kay vă veţi închina! Prea mărite – au fost ei zicând – pentru hălă­duinţa zilelor noastre îţi vom împlini porunca! Dacă-i aşa – zis-a sir Launcelot – pasă de duceţi-vă duminica ce vine, când cad Rusaliile, la curtea craiului Arthur, ca să vă închinaţi crăiesei Guenever. Toţi trei vă veţi închina milosârdiei şi mărinimiei Gueneverei, dându-i de veste că sir Kay v-a trimis la picioarele ei, ca pre nişte oameni prinşi, ce ai crăie­sei sunteţi. A doua zi, sir Launcelot se sculă în faptul zilei şi-l lăsă pe sir Kay dor­mind; iară sir Launcelot luă platoşa şi pavăza lui sir Kay şi se înfieră cu ele şi aşa se duse la grajd şi îi luă şi calul, zise rămas bun gazdei şi purcese la drum. Curândă vreme după aceea, se trezi sir Kay şi tare îi simţi lipsa, apoi oblici că el îi lăsase armura şi calul în schim­bul alor sale. Iară acum, pre cinstea mea, mare voie rea va căşuna el la curtea regelui Arthur, căci faţă de dânsul se vor semeţi cavalerii de acolo socotind că eu sunt acela şi amăgiţi din cale-afară vor fi! Iară eu, mulţumită platoşei şi pavezei sale, am credinţa că voi călări în tihnă. Mai apoi, purcese la drum sir Kay, după ce mulţămi gazdei sale.