Mai pre urmă ieşitu-i-au împotrivă
doi uriaşi întrarmaţi până în dinţi şi spăimântând cu buzduganele, Launcelot
îşi ridică pavăza şi, ferindu-se într-o parte de loveala unuia, îi reteză
capul. Văzând semenul său această prăpădenie, tare se spăimântă şi plecă a
fugi ca un nebun, de frica tăierii. Iară sir Launcelot se porni după dânsul cu
toată vârtutea, îl păli în umăr şi îi reteză mijlocul. Apoi, sir Launcelot
intrat-a în castel, întâmpinat de-o spuză de doamne şi domniţe, rânduite pe
trei şiraguri, carele cu toatele îngenuncheară înaintea lui, mulţămind lui
Dumnezeu Savaot şi lui sir Launcelot pentru izbăvirea dintru atâtea nevoi. „Iani socotiţi, luminate stăpâne – au fost zicând ele – mai
toate fost-am roabele acestor uriaşi, vreme de şapte ani, şi lucrat-am tot
soiul de ţesături spre a ne ţine zilele, şi doară noi suntem cu toatele de
stirpe veche şi falnică. Binecuvântat fie ceasul în care ai venit pre lume,
luminate stăpâne, că inima te-a tras spre cea mai de fală ispravă, hărăzită
vreunui cavaler în lumea aceasta, drept care stăm a da mărturie preste veacuri
trăitoare! Cu toatele rugămu-ne ţie a ne destăinui numele-ţi spre a da de veste
prietenilor cine slobozitu-ne-a dintru robie”.
