De ce nu ma impac cu fata mea

Fata mea mã considerã conservator, reactionar, homofob si rasist. Am noroc cã nu locuim în acelasi oras, cã altfel lista epitetelor poate nu s-ar fi sfârsit aici. Licentiatã de douã ori la York si cu Master la Toronto University, crede cã dacã vede lumea prin lentile rosii, la modã în spatiul universitar, imaginile vor fi roz si viata va deveni dintr-odatã trandafirie.
Dacã nu as fi evreu, fiu de muncitor tipograf, nãscut în perioada dinaintea celui de-al doilea rãzboi mondial, copilãrind în Grant printre copiii feroviarilor din cartier, dacã nu as fi fost urmãrit pretutindeni de fantoma obârsiei mele si umilit cu porecla de jidan chiar si dupã venirea comunistilor, poate cã nu m-ar fi supãrat atât de mult epitetele de mai sus.

Ca si ea, am fost si eu înflãcãrat de ideile socialiste, am crezut cã vor aduce zile mai bune, am sperat cã într-o zi în lume va dãinui dreptatea, cã nu se vor mai face diferente între oameni si fiecare va fi fericit. Ani îndelungati am asteptat sã vãd roadele acestor idealuri pentru care ni se cerea sã facem tot mai multe sacrificii, dar pe zi ce trecea viata a devenit tot mai grea, nedreptatea tot mai adâncã si cancerul coruptiei mistuia ultimele legãturi firesti dintre oameni: bunãtatea si întelegera. Bunãstarea populatiei trâmbitatã zilnic în presã si la radio venea cu legi si decrete noi, tot mai draconice, libertãti suspendate si tapi ispãsitori pentru toate neajunsurile întâmpinate. În acest timp, reprezentantii poporului trãiau în vile nationalizate sau noi, chefuiau la întruniri si congrese si plecau sã se relaxeze la vãnãtoare pe fostile mosii dezmostenite. Toate acestea în virtutea egalitãtii sociale în România Socialistã, în care majoritatea populatiei astepta la cozi interminabile ca sã aibe ce sã dea de mâncare copiilor, sau trebuia sã spertuiascã vreun acolit pentru cate o favoare. Mult trâmbitata bunãstare a poporului ne-a dezrãdãcinat de pe pãmântul strãmosesc si ne-a împins in bejenie printre strãini în cãutarea unor orizonturi mai luminoase.
Cum pot sã explic toate aceste lucruri unui copil care a avut sansa sã ajungã aici la vârsta prescolarã, care nu stie ce înseamnã sã vietuiesti înt-o casã fãrã cãldurã, care nu a stat niciodatã la o coadã si nu a trebuit sã cãlãtoreascã atârnând de-o barã pe scara tramvaiului ca sã ajungã la scoalã? Sigur, comparând viata ei cu vietile altor copii mai putin privelegiati, chiar si aici in Canada, îi înteleg compasiunea si sincera ei nevoie de-a actiona într-un fel pentru eradicarea injustitiilor sociale. Dar tot ce vede ea cã se întâmplã este numai efigia unei singure fete a monedei; ea încã nu stie ce este si pe partea cealaltã pentru cã era prea tânãrã ca sã-si aminteascã ororile vietii dintr-o societate lipsitã de libertatea de-a alege, vorbi si activa pe baza convingerilor personale. Noi însã stim.
Ea nu stie si nu are cum sã stie efortul depus de pãrinti pentru a învãta limba englezã, efortul de-a gãsi de lucru acceptând munci necalificate si subplãtite, uneori împãrtind ziare în mijlocul noptii pentru un ban în plus, dar fãrã sã apeleze la ajutorul social sau sã pretindã cã au dreptul la mai mult. Nu la fel se întâmplã astãzi.
Noii imigranti au venit cu limba si cu lectia învãtatã de acasã. Nu toti cei ce vin în Canada o fac ca sã scape de dictaturi absolutiste care au creat conditii sufocante de viatã ce nu mai puteau fi tolerate; multi vin aici ca sã scape de sãrãcie fãrã sã facã nimic pentru asta. Canada este o tarã bogatã, asa cã dupã ce s-au stabilit aici, si-au invitat toate rubedeniile, pãrinti si bunici care pot beneficia de suport social, locuinte si medicamente gratuite. Este intersant cã multi pensionari cu peste douãzeci de ani contribuiti prin muncã si taxe la economia Canadei, primesc mai putini bani decãt persoanele vârstnice care trãiesc din ajutor social si care nu au contribuit cu nimic la economia acestei tãri. O bunã parte din acesti noi imigranti nu sunt încântati, asa cum am fost noi, de frumusetile, bogãtia si generozitatea acestei tãri, ei o vor altfel: cu femei învãluite în negru de sus pânã jos, cu turbane în armatã, politie si agentiile guvernamentale, cu copii încinsi cu pumnale la brâu in clase si cu legi care sã le oficializeze sãrbãtorile.
Ceea ce nu pot accepta este faptul cã se exercitã presiuni consistente din partea multor organizatii din extremã stângã, uniuni si unele organe locale care militeazã pentru schimbãri în domeniul drepturilor civile, culturii, religiei si obiceiurilor populare. Nesocotind vointa majoritarã a alegãtorilor, politicienii de la diverse nivele de guvernãmânt introduc prin abuz agende personale antipopulare, cum ar fi taxa pe carbon, mai bine zis ”birul pe fum” ca în vremea iobãgiei la noi, care obligã familii întregi de nevoiasi sã stea in frig, sã lucreze pe întuneric si sã pregãteascã cina dupã ora nouã seara. Tot mai multe municipalitãti au prins gustul legilor “By-Law” netipãrite nicãieri, neaduse la cunostiinta publicului, dar care te obligã la plata unori amenzi usturãtoare dacã le calci. În magazine, pachetele preambalate îsi reduc gramajul de la o zi la alta, sporind astfel pe nesimtite costul alimentelor. In învãtãmânt, The School Board înlesneste introducerea în clase a unor materiale neautorizate de consilile pãrintilor si care sunt dãunãtoare principilor pe baza cãrora s-a format aceastã tarã.
Cum pot sã explic fetei mele cât de mult mã îngrijoreazã sã vãd crescând si aici toate aceste acte de abuz si necinste care m-au determinat cu ani în urmã sã renunt si la tarã si la familie si sã-mi caut norocul în lumea largã? Cum pot s-o fac sã vadã cã orice monedã are douã fete ce trebuie sã fie cercetate înainte de-a o folosi?

Articol publicat in revista "Observatorul" din Canada, sub semnatura lui David Kimel

PS Nu am habar cine este David Kimel, nu cunosc realitatea vietii de zi cu zi din Canada, insa ma ingrozesc daca ceea ce spune acest om este adevarat. Sau, poate, e vorba de un tip care nu se poate adapta nicaieri?