Alergam disperat să-mi salvez viaţa!
Aruncîndu-mă de pe un bloc de gheaţă pe altul şi sărind ca un nebun crevasă
după crevasa, căutam să scap de un morman înspăimîntător de gheaţă care se
prăvălea pe urmele mele. Dar oricît căutam să scap, mormanul se apropia tot mai
mult. Deodată, o crevasă uriaşă se căscă drept în faţa mea! Eram prins!
Ingrozit, privii înapoi spre grămada de sfărîmături de gheaţă care se îndrepta
ameninţătoare spre mine...
M-am trezit buimac din acest somn chinuit;
salteaua pneumatică se dezumflase în timpul nopţii, iar şoldul meu se rezema pe
gheaţă. Am ieşit cu greu din acest coşmar, rotindu-mi privirea asupra decorului
familiar al taberei a IV-a. Se îngîna ziua cu noaptea şi în lumina încă pală a
zorilor, cortul nostru, destul de mare, înfăţişa o scenă deprimantă: pe podeaua
de gheaţă zăceau împrăştiate corpurile nemişcate, adormite, ale tovarăşilor mei
înfundaţi în sacii lor de dormit, iar între ei o îngrămădeală de aparate de
oxigen, rucsacuri, îmbrăcăminte de rezervă, corzi, pitoane, colţari şi pioleţi.
Cu un simţămînt de dezgust încercai să-mi închid din nou ochii. Era doar o
dimineaţă ca toate celelalte petrecute în tabăra a IV-a, unde viaţa la peste 6
400 m nu-ţi permitea să te simţi prea bucuros şi fericit! Şi totuşi pentru mine
această zi era departe de a fi ca toate celelalte. Poate era cea mai importantă
din toate, căci ne venise rîndul să începem acel urcuş lung, încet şi anevoios
care ar fi putut să se sfîrşească pe vîrful Everestului.
Şoldul meu îngheţat mă readuse la realitate.
Cu un geamăt uşor şi fără nicio plăcere, mi-am scos un braţ din căldura sacului
de dormit şi, bîjbîind după ventilul saltelei pneumatice începui să suflu
vîrtos în el. Simţeam cum mă ridic încetul cu încetul şi cum mă dezlipesc de
contactul rece al gheţii. M-am tîrît cu sacul de dormit pînă la uşă şi am
privit afară. Deasupra mea se înalţa versantul de gheaţă al lui Lhotse; fiecare
bloc de gheaţă şi fiecare crevasă se conturau clar în toată duritatea lor, iar
vîrful dantelat al muntelui se profila puternic în soarele dimineţii la peste 2
100 m deasupra noastră. Şaua-de-sud arăta însă posomorîtă şi ameninţătoare.
M-am gîndit la Hunt, la Evans şi la Bourdillon care erau acolo sus în tabăra
lor singuratică. „Ce frig trebuie să le fie acolo!" Un vînt domol cu
suflare de gheaţă se abătu peste Circul-de-vest. Un fior puternic mă scutură
pentru ca apoi să mormăi printre buzele arse de ger: „e un timp straşnic! Am
nimerit bine — e un timp straşnic!" Simţii deodată dorinţa de a mă
manifesta şi începui să strig tare: „Thondup! Thondup!"
Răspunsul lui slab şi zgomotele din cortul
bucătarului mă liniştiră şi, mîndru de actul meu de bravură, lăsai în jos pînza
cortului, cuibărindu-mă adînc în sacul de dormit, hotărît să nu mai fac niciun
alt efort pînă cînd nu-mi voi simţi corpul încălzit de băutura fierbinte.
După o jumătate de oră, faţa veselă a unui
şerpaş apăru în uşa cortului şi cîteva clipe mai tîrziu fiecare avea în mîini
căni mari cu ceai fierbinte. Ori poate e prea pretenţios să-l numim ceai! Numai
un om cu o constituţie robustă putea să bea cu plăcere o astfel de băutură; un
lichid fierbinte, cafeniu la culoare, cu o pojghiţă groasă de grăsime deasupra,
cu frunze de ceai, gogoloaşe de lapte praf şi cu sosul rămas de la mîncarea din
ajun. „Ceai de mare înălţime" îl porecliserăm noi şi-l consideram o
necesitate îngrozitoare care trebuia turnată cu orice preţ pe gît într-un
stomac scîrbit. Băui cu dezgust o jumătate de ceaşcă şi, înviorat de căldura
ceaiului, m-am tîrît afară din sacul de dormit. Mă simţeam tare slăbit şi mă
temeam că m-am îmbolnăvit şi eu din cauza altitudinii. A fost însă numai un
gînd de o clipă fiindcă îmi reamintii pe dată că de fapt aşa ne simţeam în
fiecare dimineaţă. Imbrăcatul era un proces simplu care implica doar trasul bocancilor
şi totuşi aveam impresia că dura o veşnicie. M-am ridicat cu
greu în picioare şi am ieşit din cort. Razele soarelui se ridicau acum repede
spre tabăra noastră. Privii spre Everest să văd cum era vîntul. Vremea părea
cît se poate de bună! Obişnuitul penaj lung de pulbere de zăpadă mînată de vînt
lipsea, iar creasta lungă a lui Lhotse, de obicei biciuită de vînturi, era acum
liniştită. M-am îndreptat apoi cu mare grijă, prin zăpadă — fiindcă tălpile
mele de cauciuc lunecau pe suprafaţa gheţii — spre cortul lui Tenzing, care
şedea încă în sacul său şi-i strigai un „bună dimineaţa". Zîmbetul lui
vesel îmi dovedi că a înţeles previziunile mele optimiste şi ieşi şi el din
sacul de dormit. Începurăm pregătirea aparatelor de oxigen, controlînd
presiunea buteliilor şi examinînd cu grijă tuburile, ventilele şi regulatorul:
am deschis apoi ventilele ascultînd cu grijă cum năvălea oxigenul în măştile de
faţă, într-un şir de gîfîituri înfundate. Totul era în regulă; trebuia însă să
ne asigurăm pe deplin de acest lucru, fiindcă acum porneam la asaltul cel mare.
Tabăra se însufleţi cînd Thondup apăru cu micul dejun — fulgi de ovăz,
slănină conservată (care nu plăcea nimănui) şi, mai bun ca orice, ouă proaspete
care fuseseră adunate din satele din vale cu cîteva zile mai înainte şi aduse
cu mare trudă pînă la tabăra noastră. Mă simţeam mult mai bine şi am mîncat cu
multă poftă. Vremea frumoasă şi gîndurile pline de entuziasm pentru ceea ce
avea să urmeze învingeau complet moleşeala provocată de altitudine. Îndesai
într-un sac uşor de pînză sacul meu de dormit, salteaua pneumatică şi toate
hainele de rezervă şi-l prinsei de aparatul de oxigen. Privii la ceas: era ora
9 şi cincisprezece minute. La tabăra a V-a, la 300 m deasupra noastră, îi
puteam vedea pe Lowe şi pe Gregory cu 8 şerpaşi, făcîndu-şi drum încet pe faţa
lui Lhotse. Trebuiau să ne ajute în asaltul nostru şi urcaseră cu o seară mai
înainte la tabăra a V-a ca să-şi scurteze drumul pînă la tabăra a VII-a.
Tenzing şi cu mine ne-am legat poverile în spate şi ne-am pus măştile de
oxigen. Ca să ne menţinem forţele urma să folosim oxigen tot drumul, pornind chiar de la tabăra a IV-a.
Verificai cu grijă aparatul de oxigen al lui Tenzing, care o dată ceruse să
meargă pe Şaua-de-sud fără oxigen, deoarece experienţa lui din anul precedent
cu aparatul de oxigen al expediţiei elveţiene nu-i deşteptase mare încredere în
utilitatea lui. Acum însă, datorită unei experienţe şi unei practici
suplimentare, îşi dădea perfect seama de binefacerile lui. Cu toate acestea el
nu dădea prea mare importanţă manipulării complicate a acestor aparate şi trebuia
întotdeauna ca cineva să i-l verifice.
Ambele noastre aparate funcţionau bine.
Ne-am legat corzile de nailon în jurul mijlocului, am controlat în gînd dacă nu
am uitat ceva şi apoi, salutînd cu mîna pe ceilalţi şi însoţiţi de urările lor
de succes şi cu un ultim „aveţi grijă să ajungeţi sus" care ne răsună
multă vreme în urechi, am pornit înainte prin Circul-de-vest. Cărarea fusese
bătătorită de multe picioare care o străbătuseră şi se ondula în sus pe pantele
uşoare de zăpadă din faţa noastră, ca un şarpe uriaş, ocolind crevasele de
netrecut sau pe cele primejdioase. Urcam cu pas sigur. Vremea era minunată, cu
o slabă adiere de vînt. În jurul nostru se ridicau uriaşii pereţi de gheaţă şi
de stîncă ai Circului-de-vest, iar sus, deasupra noastră, se înălţa bolta
cerului de un albastru de neînchipuit. Oricît de minunată era priveliştea, ne
simţeam izolaţi de ea din cauza măştilor noastre de oxigen. În aerul rarefiat,
fiecare pas necesita un efort de respiraţie continuu şi o atenţie încordată. Mă
simţeam acum într-o formă excelentă. Departe deasupra noastră, Lowe şi Gregory
cu şerpaşii lor urcau o porţiune abruptă de pe versantul de gheaţă a lui
Lhotse. Mă întrebam cu îndoială dacă-i vom putea ajunge şi, aproape
inconştient, am mărit pasul. Urcam cu pas grăbit, deşi povara mea de 20 kg îmi
apăsa greu umerii. Privii în urmă spre Tenzing. Mergea bine. Cărarea ducea
peste un pod nestabil de zăpadă, făcea un ocol la dreapta pentru a evita o
crevasă de netrecut, urca apoi o pantă abruptă şi deodată ne apăru în faţă,
oferindu-ne o privelişte deprimantă, ca orice loc de popas părăsit, tabăra a
V-a. Nu erau decît trei sau patru corturi pleoştite, cu zăpadă murdară călcată
în picioare şi cu tot felul de cutii goale de conserve şi butelii de oxigen
împrăştiate primprejur. Ne-am lăsat jos poverile ca să ne odihnim puţin.
Priveliştea spre Circul-de-vest era încîntătoare. Marile metereze îmbrăcate în
gheaţă ale lui Nuptse şi creasta de vest a Everestului străjuiau intrarea în
circ iar printre aceste vîrfuri se înălţa elegantul pisc Pumori — care în
tibetană înseamnă „Piscul fiicei" — pe care Mallory(1) îl botezase cu gîndul la fiica lui. Primul grup care ne
preceda mergea bine şi era pe cale să ajungă la tabăra a VI-a. După o odihnă de
10 minute, ne-am încărcat din nou, resemnaţi, poverile pe umeri, am dat drumul
oxigenului şi am pornit mai departe.
Urcuşul ducea acum pe o pantă ceva mai
abruptă, dar traseul era încă simplu. Traverseurile lungi şi line ne ajutau să
cîştigăm uşor înălţime. Ne apropiam de primele blocuri mari îngheţate de pe
faţa lui Lhotse şi încet ne croiam drum spre ele cu eforturi egale. Am trecut
cu grijă o crevasă cu înfăţişare primejdioasă, am urcat pe o movilă de zăpadă
nu prea înaltă dar foarte abruptă şi, în sfîrşit, am ajuns pe o mică terasă la
poalele blocurilor de gheaţă. Ne-am lăsat jos poverile, am întrerupt oxigenul
şi, scoţîndu-ne măştile, am simţit mîngîierea aerului proaspăt şi răcoros pe
feţele noastre înfierbîntate. Natura înconjurătoare ne desfăta din nou
privirea. Stăteam jos pe zăpadă, respirînd rar şi profund şi bucurîndu-ne de
minunatul decor pe care îl formau gheţarul, creasta şi piscul dinaintea
noastră.
Ne aştepta o muncă grea şi anevoioasă. Ne-am
legat colţarii de bocanci, am controlat coarda în care eram legaţi şi ne-am pus
din nou aparatele de oxigen. Am pornit apoi în sus pe prima pantă cu adevărat
abruptă. În gheaţa verde şi dură a abruptului fusese cioplit un şir de trepte
pe care urcam încet, bucuroşi că puteam folosi ca balustradă o coardă lungă şi
fixă. Preocupaţi tot mai mult de abisul profund care se deschidea sub noi, ne-am
strecurat de-a lungul unei cornişe înguste de gheaţă deasupra unui perete
vertical. Mai sus, se întindea o rîpă abruptă şi îngustă. Niciodată nu-mi
plăcuse această rîpă, deoarece la capătul ei inferior se afla o crevasă mare,
traversată de un pod de zăpadă care arăta cît se poate de nesigur — un pod care
la fiecare traversare se lăsa tot mai mult în jos, spre adîncurile întunecate.
Şi ca să completeze tabloul sumbru, rîpa era dominată de un turn de gheaţă
nestabil şi ameninţător care-ţi lăsa impresia înspăimîntătoare că se putea
nărui în bucăţi în fiece clipă, măturînd totul în calea sa. Nu aveam cum să-l
ocolim fiindcă numai pe acolo puteam merge mai departe în sus. Am trecut cu
multă grijă podul de zăpadă şi, urmărit de gînduri negre l-am simţit în închipuire
cedînd uşor sub mine. Mînat de frică pornii în goană în susul rîpei urmărind cu
privirea plină de teamă gheaţa ameninţătoare de deasupra, pînă ce coarda se
întinse brusc iar sărmanul Tenzing fu aproape trîntit jos. „Hai, Tenzing,
hai!" i-am strigat eu. Eram în afară de orice pericol şi m-am oprit să mă
odihnesc pe o platformă solidă de zăpadă în timp ce Tenzing se grăbea să mă
ajungă.
În faţa noastră atîrna o coardă lungă în
josul unei pante de gheaţă foarte abrupte. Urma fără îndoială porţiunea cea mai
grea de pe Lhotse. Deasupra noastră se ridica un povîrniş cam de vreo 120 m de
gheaţă verde şi dură. M-am apropiat de baza lui, am apucat
strîns de coardă şi am smucit-o cu putere ca să mă conving dacă era bine
fixată. Asigurat în acest
fel, examinai cu atenţie traseul de pe povîrnişul de gheaţă. Un drum şubred de
vreo 6 m, aproape vertical, ducea în susul unei stînci de gheaţă. Am scormonit
ca o cloşcă peretele cu pioletul, încercînd să zgîrii cîteva trepte în gheaţa
sfărîmicioasă, dar m-am resemnat repede în faţa imposibilului. Am apucat strîns
coarda care atîrna şi m-am căţărat cu îndîrjire cu ajutorul colţarilor, pînă
sus. Tenzing mă urmă cu hotărîre; am pornit apoi mai departe. Cu o încordare
instinctivă a muşchilor şi a nervilor, am traversat în pantă abruptă povîrnişul
de gheaţă. Aşezam piciorul cu mare grijă pe fiecare treaptă, ţinîndu-mă de
coarda fixă din ce în ce mai strîns pe măsură ce drumul devenea tot mai
periculos. Departe, jos, — chiar sub noi, părea că se zăreşte tabăra a V-a.
Privii înapoi. Tenzing urca hotărît în urma mea, cu capul plecat şi cu umerii
îndoiţi, călcînd apăsat din treaptă în treaptă. Panta se întindea mereu şi
părea că nu se mai sfîrşeşte! Deodată zării tabăra a VI-a: o platformă foarte
mică sub un perete de gheaţă. Cu un sentiment de uşurare, mă căţărai pînă la
ea.
Zece zile mai înainte, tabăra a VI-a fusese
principala bază de operaţii pe Lhotse, dar acum îi rămăsese numai numele.
Cîteva obiecte disparate de echipament, cîteva corzi şi cîteva cutii goale de
conserve rămăseseră singura mărturie a unui loc de etapă, puţin confortabil,
dar foarte folositor. Ne-am aşezat pe platformă legănîndu-ne picioarele
deasupra pantei care se deschidea sub noi. Era înspăimîntător de abruptă!
Apucai o butelie de oxigen goală care se afla lîngă mine şi o aruncai peste
margine. Butelia începu să alunece pe gheaţă în jos cu o viteză ameţitoare care
creştea necontenit. Deodată o văzui zburînd prin aer deasupra unei mari
prăpăstii şi plutind graţios în gol un timp destul de lung; ricoşînd apoi violent
de un turn de gheaţă, se pierdu în adîncimile unei crevase. Ingrozit, şi cu un
gol în stomac de emoţie, mă trăsei puţin mai îndărăt pe platformă. Nu era
tocmai locul nimerit să cazi!
Am pornit înainte şerpuind printre crevase
şi urcînd cîteva pante de gheaţă abrupte, dar scurte. Am cîştigat serios
înălţime făcînd o lungă traversare spre stînga, care ne duse la poalele unui
lung şir de blocuri de gheaţă sfărîmicioasă. Ne-am strecurat de-a lungul bazei
acestora umblînd în patru labe peste grohotişul lor, căţărîndu-ne apoi vertical
pe o pantă lungă şi abruptă pentru a ajunge pe o mică platformă de zăpadă —
primul loc neted întîlnit de la tabăra a VI-a în sus. Cei rămaşi în urmă din
grupul dinaintea noastră erau acum doar la o mică depărtare de noi, mergînd
încet şi muncindu-se din greu să urce panta. Lowe şi Gregory dispăruseră
dincolo de turnul de gheaţă care ascundea tabăra a VII-a. Asemenea unui
accelerat care prinde din urmă un tren de marfă, i-am ajuns şi noi pe şerpaşi,
care erau totuşi în stare să ajungă pînă la tabără şi fără ajutorul nostru.
Am pornit apoi să urcăm şi ultimele sute de
metri; o înaintare atentă de-a lungul unei creste înguste de gheaţă cu o
crevasă adîncă pe stînga, o căţărare înceată şi precaută pe o pantă abruptă de
gheaţă şi iată-ne în sfîrşit ajunşi la baza ultimelor pante. Urcaseră 900 m şi
eram puţin obosiţi. Cu sentimentul de mulţumire pe care îl ai cînd ţi-ai
terminat o misiune grea, am urcat încet şi ultimul şir de trepte şi ne-am
căţărat pe faţa unui turn de gheaţă, ieşind drept sub corturile taberei a
VII-a. M-am uitat la ceas — era numai 12,30. Parcursesem traseul în 3 ore şi un
sfert, cel mai scurt timp realizat pînă atunci. Cuprins de o mulţumire pe care
nu izbuteam să o ascund, m-am îndreptat cu paşi mari spre corturi, salutîndu-i
cu veselie pe Lowe şi Gregory.
În după-amiaza acelei zile am avut cea mai
frumoasă vreme din ultimele şase săptămîni. Un soare călduros scălda corturile
în lumina lui şi nu se simţea nici cea mai mică adiere de vînt. Ne dădeam seama
că vremea promitea să se schimbe radical în bine şi că vom avea parte de cele
cîteva zile frumoase, absolut necesare pentru a ataca vîrful cu oarecare şanse
de reuşită. Ne învîrteam în jurul corturilor plini de neastîmpăr, bucurîndu-ne
de priveliştea din jur şi făcînd nenumărate fotografii. În acelaşi timp am
pregătit totul pentru a doua zi: poverile pentru şerpaşi şi aparatele de oxigen,
la care am ataşat butelii complet pline. Opt şerpaşi aveau să înnopteze cu noi
la tabăra a VII-a. Trei dintre ei erau oameni unul şi unul, cu performanţe
bune, ţinuţi ca rezervă pentru transportul poverilor la tabăra pe care plănuiam
să o instalăm la 8 534 m. Ceilalţi cinci formau o echipă excelentă care dusese
poveri pe Şaua-de-sud şi care acum se oferiră voluntari pentru a doua oară.
Cînd soarele dispăru după un pisc
îndepărtat, se lăsă un ger năprasnic. Ne vîrîsem însă din timp în comozii
noştri saci de dormit, sorbind supă fierbinte şi ronţăind biscuiţi. Culcaţi în
sacii noştri călduroşi şi înconjuraţi de tovarăşi veseli, nici nu ne dădeam
seama că ne aflam la 7513 m. Părea că aici viaţa nu e chiar atît de rea.
Ca să ne asigurăm un somn bun şi odihnitor,
am folosit peste noapte oxigenul pentru dormit. Respiram o cantitate redusă,
dar din cauza inactivităţii corpului în timpul nopţii, efectul era
considerabil. Am făcut legătura cu oxigenul şi ne-am pregătit de somn. În
curînd, respiraţia profundă şi ritmică a lui Tenzing îmi spunea ca dormea adînc
şi, după ce mi-am revizuit în gînd planul pentru a doua zi, m-am culcat şi eu.
M-am trezit îngheţat şi
indispus. Oxigenul mi se terminase şi întreaga tabără era îngheţată şi inertă.
M-am uitat la ceas; era foarte devreme, dar ştiam că pregătirea micului dejun
şi a plecării necesitau un timp îndelungat. L-am sculat deci pe Tenzing şi, strigînd apoi spre celelalte
corturi, i-am trezit pe şerpaşi ca să aprindă primusurile. E lesne de înţeles că nu
răspunse nimeni dar cînd începu şi Tenzing să strige, făcurăm un duo care ar fi
sculat şi morţii, aşa că reuşirăm în cele din urmă să obţinem cîteva ecouri
slabe la apelurile noastre disperate. Curînd am auzit familiarul clinchet
produs de aprinderea primusului. La această altitudine orice treabă necesită
însă mult timp, deoarece din cauza lipsei de oxigen, nu mai există acea
coordonare promptă dintre creier şi corp, acestea acţionînd mai greu. A fost
nevoie de mai bine de o oră şi jumătate pînă ni s-a adus o cană de ceai călduţ,
pe care am băut-o ronţăind cîţiva biscuiţi. Dormisem destul de bine datorită oxigenului, dar ne-a
trebuit un efort mental colosal ca să ieşim din sacii calzi şi să ne tragem
bocancii.
Tenzing fu primul care
se tîrî afară din cort. Ieşii şi eu îndată după el. Prinsesem încă o dimineaţă minunată la tabăra a VII-a,
deşi sus pe Everest se ridicau nori de zăpadă spulberată de vînt de pe creastă.
Nu părea să aibă însă urmări rele. Lowe şi Gregory au ieşit şi ei afară
discutînd apoi împreună, plini de optimism, şansele pe care le-am fi putut
avea. În acest timp, Tenzing zorea şerpaşii să se pregătească de plecare. S-au
scos poverile din cort şi noi i-am legat într-o coardă pe cei trei şerpaşi „de
mare înălţime" şi în alta pe ceilalţi cinci care mergeau numai pînă la
Şaua-de-sud.
Lowe şi Gregory formară
o coardă iar Tenzing şi cu mine, alta.
O
privire fugară asupra a tot ce ne trebuia şi am părăsit tabăra. Inceputul a
fost destul de greu şi nu prea încurajator. Drumul începea cu o crevasă peste
care se afla o punte de zăpadă greu de trecut şi destul de primejdioasă.
Căţărîndu-ne cu precauţie, dar cu oarecare stîngăcie, ne-am asigurat unul pe
altul în coardă şi am urcat apoi şirul de trepte tăiate în panta abruptă de
gheaţă de deasupra noastră.
Faţa superioară a lui Lhotse se continua cu
un şir de pereţi de gheaţă abrupţi şi greu de urcat. Nu se găsea nicăieri un
loc cît de mic ca să ne putem odihni cu adevărat. Eu urcam în frunte. În ciuda
obişnuitului sentiment de slăbiciune şi de apatie care mă cuprinsese de
dimineaţă, mi-am dat seama totuşi, pe cînd mă sileam să urc, că răbdătorii mei
muşchi ai picioarelor suportau uşor povara trupului. Deci mergeam bine!
Oprindu-mă doar să curăţ de pe trepte zăpada proaspăt căzută, îmi continuam
urcuşul, luptîndu-mă cu altitudinea şi învingînd-o, cuprins de o bucurie
sălbatică de a mă lupta cu altitudinea şi de a o învinge. În ceea ce-l privea
pe Tenzing nu aveam motive de îngrijorare. Ştiam că urca dîrz în spatele meu,
căţărîndu-se sigur şi hotărît. Eram acum în plin soare, iar lumina lui ne
însenina gîndurile. Incet dar sigur ne îndepărtam de restul grupului, deşi
ştiam că trebuia să ne oprim undeva să-i aşteptăm. Voiam însă să trecem mai
întîi peste o ultimă crevasă şi să ajungem pe vîrful gheţarului Lhotse. Era
crevasa care ne oprise prima oară să urcăm muntele pînă sus. Adîncă şi largă,
ea se întindea drept de-a curmezişul feţei lui Lhotse. Cum nu exista nicio punte
de zăpadă peste ea, eram siliţi să o trecem într-un mod care nu ne îmbia de
loc. Ne-am apropiat privind-o cu îngrijorare. Buza superioară şi cea inferioară
a crevasei se întindeau pe deasupra abisului de gheaţă şi se apropiau pînă la o
distanţă de 90 cm una de alta. Mergînd pe una din marginile care atîrnau peste
prăpastie şi făcînd un pas mare pînă la cealaltă margine, puteam trece peste
crevasă — cu condiţia ca gheaţa să nu cedeze sub picioarele noastre. Făcui semn
lui Tenzing să ţină coarda strîns şi apoi, păşind cît puteam mai uşor, am
trecut repede peste crevasă, nepierzînd însă prilejul de a-mi arunca pentru o
clipă privirea în abisul înfiorător de sub mine. L-am ajutat cu coarda şi pe
Tenzing să treacă şi am mai făcut cîţiva paşi pînă la un loc sigur, unde ne-am
aşezat în zăpadă ca să-i aşteptăm pe ceilalţi şi să ne odihnim. Priveliştea din
faţa noastră era mai mult decît impresionantă. Faţa lui Lhotse cobora vertical
cam l 200 m pînă în Circul-de-vest - puteam astfel să ne dăm perfect seama de
înălţimea la care ne aflam. Ne găseam la 7 620 m. În stînga noastră, vedeam
foarte aproape vîrfurile uluitoare ale turnurilor de gheaţă de pe creasta
marelui perete muntos care încercuia Circul-de-vest spre sud. Dincolo de aceste
turnuri de gheaţă se vedeau văile acoperite de nori şi piscurile de gheaţă
dantelate, care păreau că se întind pe sute de mile de-a lungul Nepalului. Un
murmur de voci şi gemete ne atrase atenţia; erau ceilalţi care treceau în clipa
aceea crevasa şi care apărură curînd, mişcîndu-se cu grijă, cu paşi înceţi şi
calculaţi. Cu un oftat de uşurare, şerpaşii se trîntiră în zăpadă lîngă noi.
Cei „cinci tigri" pentru Şaua-de-sud erau veseli şi în formă, dar ceilalţi
trei „specialişti" de mari altitudini, aşa după cum ne spusese Lowe, nu
mergeau bine de loc. Faptul ne neliniştea întrucîtva fiindcă noi ne bizuiam pe
ajutorul lor.
Mîncam liniştit puţină ciocolată cînd
deodată strigătul lui George Lowe îmi atrase atenţia: privii în direcţia
indicată de el şi în clipa următoare fui cuprins de una din cele mai mari
emoţii simţite vreodată. Sus deasupra noastră se contura Vîrful-de-sud al
muntelui Everest, legat de Şaua-de-sud prin lunga creastă de sud-est. Şi pe
creasta aceea se mişcau două mogîldeţe, Evans şi Bourdillon, prima echipă de
vîrf. I-am urmărit cu emoţie. Mergeau bine... foarte bine chiar! Ştiam cu toţii
că prima lor ţintă era Vîrful-de-sud. Dar noi speram mai mult: credeam că ar
putea avea destul timp şi energie să meargă înainte pînă sus pe vîrful
Everestului. Nu după mult timp şi la mică distanţă apărură încă două siluete,
care înaintau ceva mai încet. După planul nostru de asalt ar fi trebuit să fie
John Hunt şi cei doi şerpaşi care urmau să ducă echipament şi oxigen sus pe
creastă pentru noi, cea de-a doua echipă de vîrf, şi care ne erau necesare după
instalarea taberei noastre. Dar pe cît se vedea, numai un şerpaş pornise cu el.
Evans şi Bourdillon mergeau în ritm susţinut, distanţa dintre cele două grupuri
mărindu-se din ce în ce mai mult. Cuprinşi de entuziasm ne-am luat poverile în
spate şi am pornit spre marele traverseu care ducea către Şaua-de-sud. Şerpaşii,
pe deplin convinşi că cei doi oameni aveau să atingă vîrful Everestului, erau
gălăgioşi şi veseli; doar Tenzing, ciudat de tăcut, părea că nu aude vorbăria
mea entuziastă. Motivul tăcerii sale l-am descoperit mai tîrziu, atunci cînd am
atins Şaua-de-sud şi cînd încă nu aflasem cît de departe ajunseseră Evans şi
Bourdillon. Tenzing îi împărtăşi lui John Hunt faptul că în prima echipă de
vîrf ar fi trebuit să fie şi un şerpaş.
Lowe şi Gregory aveau misiunea să-i conducă
pe şerpaşi pe şa şi nu-i puteau părăsi; eu însă ardeam de nerăbdare să ajung
mai repede sus şi să dau o mînă de ajutor primei echipe de vîrf. Traseul ducea
mai departe peste un povîrniş imens care cobora fără întrerupere din vîrful
Lhotse pînă în Circul-de-vest; mă îndreptai aproape în fugă spre acest mare
traverseu. Urmele făcute de grupul înaintaş erau în cea mai mare parte intacte
şi puteam înainta cu mai puţin efort — o adevărată surpriză plăcută faţă de
prima traversare a acestui povîrniş cînd trebuise să bat cu picioarele şi să
tai trepte tot drumul. Mergeam fără oprire, cu pas regulat, şi absorbit de
gînduri, complet absent la tot ce ne înconjura. Minunatele privelişti care se
deschideau în jurul nostru şi abisurile înspăimîntătoare de sub noi nu mai
însemnau nimic pentru mine. În clipele acelea trăiam rezumîndu-mă doar la locul
unde trebuia să pun piciorul şi la felul cum să respir. Forţîndu-mi plămînii la
maximum, căutam să-i umplu cu cît mai mult aer dătător de viaţă şi să alin
astfel îngrozitoarea senzaţie de amorţire a mîinilor şi a picioarelor şi durerea
care îmi apăsa pieptul. Tot corpul meu striga după odihnă, dar ştiam prea bine
că era numai o slăbiciune ademenitoare a trupului, de care nu trebuia să ţin
seama. „Şaua-de-sud sau mai bine mor!", atîta ştiam. Neînduplecat în
hotărîrea mea, privii înapoi la bietul Tenzing care trebuia să mă urmeze. Dar
nu era nevoie să-mi fac griji din cauza lui. Cu capul aplecat înainte ţinea
perfect pasul cu mine, hotărît şi încăpăţînat. Cîştigam repede înălţime. Sus de
tot, vîntul se înteţea iar creasta de sud-est era învăluită în nori. Şi în timp
ce ne încordam privirea în sus, creasta se lumină brusc şi-i puturăm vedea pe
Evans şi pe Bourdillon urcînd energic, la jumătatea drumului spre
Vîrful-de-sud. Erau pe punctul de a ajunge în cel mai înalt loc atins vreodată
de oameni. John Hunt şi tovarăşul lui se opriseră la o mică distanţă pe creastă
şi nu mai înaintau. Fură învăluiţi din nou de nori iar noi pornirăm mai departe
cu atenţia îndreptată spre pantele din faţa noastră.
Ca să atingem Şaua trebuia să urcăm pe vîrful
pintenului stîncos Geneva, la 7 924 m şi apoi să ne lăsăm pe o pantă de
cealaltă parte. Am ajuns la capătul marelui traverseu şi am început să urcăm o
rîpă prăpăstioasă şi înzăpezită. Bătînd cu piciorul în zăpada moale şi afînată
ca să facem trepte, ne-am tîrît în sus folosind fiece colţ de stîncă pe care-l
puteam găsi, ca loc sigur pentru a pune piciorul. Ne-am căţărat în patru labe
pe o porţiune jumătate stîncă şi jumătate zăpadă şi, în cele din urmă, am ajuns
pe vîrful pintenului Geneva. Sus, deasupra capetelor noastre, se înălţa uriaş
Everestul, înspăimîntător de abrupt şi măreţ. Un vînt puternic mîna norii aşa
că nu mai vedeam nici urmă de Evans şi Bourdillon. La cîteva sute de metri sub
noi se afla Şaua-de-sud,acoperită de gheaţă, neprimitoare şi bătută necontenit
de vînturi. Şi pe ea, formînd un grup mic şi părăsit, se zăreau trei corturi
minuscule, ale căror pînze se umflau şi se zbăteau în bătaia vîntului. Lowe,
Gregory şi şerpaşii, rămaşi mult în urma noastră, nu se zăreau şi hotărîrăm să
nu-i mai aşteptăm şi să coborîm panta în direcţia corturilor. La strigătele
noastre, foaia cortului din mijloc se dădu la o parte ivindu-se timid faţa
şerpaşului Baiu. În viaţa mea nu am văzut pe cineva mai ruşinat! Baiu era un om
mare de statură, voinic şi chipeş, care îşi pusese forţa la contribuţie în
regiunile de jos şi fusese recomandat de Tenzing ca unul din specialiştii
pentru mari altitudini. Dar pe Şaua-de-sud îşi pierduse cumpătul şi refuzase să
urce mai sus. Dovedindu-se un om în care nu te puteai încrede, ne salută
morocănos şi se retrase în vizuina lui. Am oprit oxigenul şi ne-am dat jos
poverile. Ne îndreptarăm privirile încă odată spre marile pante de deasupra
noastră şi deodată observarăm pe zăpadă două puncte negre coborînd spre noi
încet şi cu paşi chinuiţi. Nu puteau fi decît John Hunt şi Da Namgyal! Ii
spusei lui Tenzing să prepare băuturi fierbinţi cît putea de repede, deşi ştiam
că aceasta necesita oarecare timp, şi fără să mă mai îngrijesc de oxigen,
pornii în sus pe pantele de gheaţă.
Hunt şi Da Namgyal mergeau ca după mort.
De-abia dacă făceau cîte cincizeci de paşi şi se prăbuşeau pe gheaţă să se
odihnească. Indemnat de starea lor nenorocită, cîştigam repede înălţime
încurajat fiind şi de faptul că puteam să mă mişc atît de iute, fără oxigen, la
o altitudine atît de mare. Pe măsură ce se apropiau, îmi putui dă seama după
mişcările lor ţepene şi stîngace cît de obosiţi erau. Am ajuns la ei tocmai în
clipa cînd John Hunt, epuizat, se prăbuşi din nou pe gheaţă. Eram mulţumit că
le ieşisem înainte şi că eram în stare să-i ajut. Hunt îmi spuse că el şi Da
Namgyal îşi duseseră poverile lor grele pe creasta de sud-est atît cît putuseră
urca. Cînd n-au mai fost în stare să înainteze niciun pas şi nici măcar să se
tîrască în patru labe, au făcut o mică movilă din poverile pe care le căraseră,
şi apoi au început să coboare cu mare greutate. Hunt era obosit peste măsură,
căci în dorinţa lui de a lăsa celorlalţi proviziile de oxigen cît mai sus
posibil, îşi lăsase şi propria-i butelie pe jumătate consumată şi coborîse fără
ajutorul ei. Era clar că avea nevoie de îngrijire, pe care trebuia să i-o dăm
fără întîrziere imediat ce vom fi ajuns la corturi. Mă uitai la Da Namgyal. Era
un şerpaş minunat, devotat şi puternic, care avusese grijă de mine în prima
parte a expediţiei şi pentru care simţeam o deosebită simpatie. Zîmbetul lui
vesel şi hotărît îmi dovedea că încă mai avea ceva putere în el.
Cu braţul lui John Hunt peste umărul meu şi
ţinîndu-l strîns de mijloc, am pornit în jos pe panta de gheaţă. Mergeam foarte
încet şi aveam nevoie de popasuri dese. Cînd John Hunt lunecă din nou pe
gheaţă, îmi dădui seama că era nevoie de un ajutor mai energic. L-am lăsat
acolo şi am coborît în fugă la tabără. Mai aveam puţin oxigen în aparatul meu,
aşa că l-am luat în spate şi m-am întors sus, John stătea prăbuşit pe gheaţă şi
se părea că nu se mişcase din loc. I-am pus masca de oxigen şi am dat drumul
robinetului la maximum. Efectul fu imediat. Reuşi să se ridice pe loc în
picioare şi, cu ajutorul meu, să coboare încet panta de gheaţă pînă la corturi.
Ne-am tîrît de-a buşilea înăuntru şi, pe cînd John zăcea pe sacul lui de
dormit, am umplut cortul cu oxigen. Nu după mult timp uşa se deschise şi
Tenzing îi întinse o băutură fierbinte, ajutîndu-l să-şi revină complet.
Deodată am auzit glasuri sugrumate de
emoţie. Cortul se cutremură, iar George Lowe îşi arătă mutra nebărbierită în
deschizătura lui, de unde ne strigă: „Sunt sus! Pe legea mea, sunt sus!"
Şi un George entuziasmat ne explică cum norii se risipiseră pentru o clipă şi
cum văzuse micile siluete ale lui Evans şi Bourdillon urcînd încet pe
Vîrful-de-sud. Vestea era minunată! Vîrful-de-sud avea 8 747 m, era la circa
100 m sub vîrful Everestului şi cu mult mai sus decît urcase vreodată picior de
om. Ca să ajungă într-o singură zi de pe Şaua-de-sud, însemna un efort uriaş.
Plini de emoţie am discutat eventualitatea
continuării urcuşului pînă sus pe Everest. Era totuşi destul de tîrziu, şi
ştiam cu toţii că mai aveau cale lungă de mers şi că, probabil, nici oxigen nu
aveau prea mult. Trebuiau deci să ia o hotărîre grea acolo sus, pe
Vîrful-de-sud. În mod automat gîndul îmi fugi cu o săptămînă în urmă la tabăra
a IV-a cînd discutasem cu toţii posibilitatea ca prima echipă de vîrf să fie
nevoită să ia o astfel de hotărîre. Tom Bourdillon, în felul lui calm şi greoi,
ne spuse să nu ne îngrijorăm, căci atît el, cît şi Charles Evans erau oameni
destul de chibzuiţi care iubeau foarte mult viaţa. Nu-mi făceam nicio grijă în
ceea ce îl privea pe Charles — era cu adevărat cel mai raţional om pe care îl
cunoşteam — dar nu eram tot atît de sigur în ceea ce îl privea pe Tom. Aveam
mare respect faţă de încăpăţînarea sa, dar nu eram prea sigur că aceasta nu-i
putea dăuna uneori. I-am împărtăşit şi lui John Hunt gîndurile mele, care coincideau cu ale lui. Ei,
dar la ce bun îngrijorarea noastră! N-aveam altceva de făcut decît să aşteptăm
şi să vedem!
Ieşii aproape tîrîndu-mă afară din cort. Era un ger cumplit. Vîntul
sufla cu putere, iar muntele era învăluit în nori. Şerpaşii care transportau
poveri pe şa pentru noi, pentru a doua oară, tocmai sosiseră. Avînd încă
destulă forţă, în ciuda muncii epuizante, au răspuns veseli la întrebările
noastre despre starea lor fizică şi ne-au asigurat că erau gata să coboare din
nou la tabăra a VII-a. Şi fiindcă ştiam că sunt cei mai experimentaţi şerpaşi
pe care îi aveam, ne-am gîndit că nu era niciun pericol să-i trimitem înapoi
fără însoţitor. Ei aşezară grămadă poverile aduse, băură repede ceva şi nu se
putură opri, ca înainte de a se reîntoarce, să nu cotrobăiască în grabă prin
fosta tabără a elveţienilor, căutînd cîte o mică amintire. Veselul Da Namgyal
şi posomorîtul Baiu îi însoţeau şi ei şi, cum e lesne de înţeles, erau
deopotrivă de doritori să ajungă cît mai repede cu putinţă în Circul-de-vest.
Îmbrăcaţi cu tot echipamentul pe care-l aveam, George Lowe şi cu mine
ne-am pus pe lucru ca să punem tabăra la punct. Aveam cu noi trei corturi: un
cort Meade de două persoane cu beţele în formă de A la cele două capete, unul
mai mare în formă de piramidă, după modelul corturilor arctice şi unul mai mic
cu o cupolă rotundă. Pentru a rezista forţei cu care bătea vîntul trebuia să
întindem foarte bine frînghiile de ancorare. În acest scop, George şi cu mine
pornirăm să desprindem bolovani din stratul de gheaţă şi să-i ducem la corturi
ca ancore. Totodată
descoperirăm că multe din frînghiile de ancorare erau roase, gata să se rupă.
Deoarece urmările unui asemenea accident ar fi putut fi destul de neplăcute, am
prevenit această eventualitate tăind bucăţi scurte de cozi de nailon şi legînd
cu ele corturile, ca frînghii de ancorare, pe care le-am strîns zdravăn în
jurul unor bolovani mai solizi. După multă muncă şi dese popasuri ca să ne
dezmorţim mîinile îngheţate de frig în sacii de dormit, am întărit bine corturile
făcîndu-le în cele din urmă să reziste chiar şi intemperiilor celor mai aprige.
Gîndul şi atenţia noastră nu-i părăsiseră nicio clipă pe cei de pe creastă, şi
totuşi nu se zărea nici urmă de Evans şi Bourdillon. Mai îngrijorător era
faptul că nici cei trei şerpaşi „specialişti" nu mai soseau. Simţirăm o
mare uşurare cînd au apărut la un moment dat peste pintenul Geneva coborînd
apoi încet spre noi. După planul nostru, aveam nevoie de toţi trei ca să ne
ducă poverile mai departe pe munte şi faptul că Ang Temba se împleticea ca un
om beat pe cînd cobora panta, ne produse multă îngrijorare. Aproape de corturi
se împiedică şi căzu uşor cu faţa în jos, rămînînd acolo. Nu mai puteam conta
deci pe el! Pe Şaua-de-sud nimic nu te mai impresionează şi singurul meu gînd a
fost: „La dracu ! Asta înseamnă că mîine vă fi unul mai puţin la căratul
poverilor!" L-am dus pe Ang Temba înăuntru, în cort, adăpostindu-l de
vînt.
Un strigăt din partea lui George Lowe, care
privea într-una muntele, ne anunţă că-i zărise pe Evans şi pe Bourdillon. Ne
îndreptarăm repede privirile în direcţia pe care ne-o arăta. Norii se
risipiseră pentru o clipă şi îi văzurăm: se aflau la peste 8 300 m şi acum
traversau de pe creastă către culoarul abrupt şi înzăpezit care ducea în jos
spre povîrnişurile lungi de deasupra Şeii-de-sud. Părea că de-abia se mişcau!
Chiar în clipa cînd norii i-au învăluit din nou, i-am văzut pornind în jos pe
culoar. „Slavă Domnului că sunt teferi!" Timp de zece minute nu am mai
văzut nimic, pînă cînd vîntul slăbi iarăşi şi dădu norii la o parte. I-am
descoperit din nou. Spre mirarea noastră ajunseseră chiar la capătul de jos al
culoarului. Coborîseră nemaipomenit de repede. Acum însă mergeau într-adevăr
extrem de încet. Ne-am dat seama că aveau nevoie de ajutor. George îşi luă
repede aparatul de filmat şi pornirăm amîndoi în sus pe pantă spre ei.
Apariţia lor îţi inspira de-a dreptul
groază! Imbrăcaţi în haine voluminoase, cu aparatele grele de oxigen în spate
şi măştile pe faţă, arătau ca nişte fiinţe dintr-o altă lume. Coborau tăcuţi
spre noi, făcînd mecanic cîţiva paşi ţepeni şi se opreau pentru ca apoi să facă
iar cîţiva paşi şi iar să se oprească. Se vedea că erau complet epuizaţi. Cu un
nod în gît, suii pînă la ei; ne aşteptau tăcuţi, cu umerii gîrboviţi. Erau
într-o carapace de gheaţă din creştet şi pînă în tălpi. Gheaţă pe haine, gheaţă
pe aparatele de oxigen, gheaţă pe corzi, pe păr, pe bărbi şi pe sprîncene. Se
vedea că avuseseră de luptat cu o viforniţă îngrozitoare! Cuprins de o emoţie
de care nu mă credeam în stare, îi luai de după umerii lor obosiţi, dojenindu-i
prieteneşte. Charles Evans îmi dădu un ghiont slab în coaste, iar vocea lui de
Welshman(2), calmă şi melodioasă, rupse tăcerea penibilă şi totul
reveni la normal.
George Lowe filmase în întregime întîlnirea
noastră dupa care, apropiindu-se de noi însenină atmosfera cu un salut viguros.
Deşi epuizaţi, cei doi duceau în mîini două butelii de oxigen pe care
elveţienii le lepădaseră la capătul de jos al culoarului în toamna precedentă,
ca să scape de povară. Bourdillon gîndise că puteau fi folosite în timpul
somnului pe Şaua-de-sud. Le-am luat din mîini buteliile şi i-am
ajutat să coboare. Curînd furăm întîmpinaţi de Hunt şi de Gregory; imediat sosi
şi Tenzing cu o cană de supă fierbinte. El le şterse cu blîndeţe gheaţa de pe bărbi şi le ţinu cana la gură. Ne
trebui o mulţime de timp ca să urcăm mica pantă care ne mai despărţea de
corturi.
Evans şi Bourdillon aveau multe de povestit.
Planul lor iniţial fusese să pornească foarte devreme dimineaţa, dar îi
întîrziase punerea în funcţiune a aparatelor lor complicate de oxigen cu
circuit închis. Ventilele îngheţau mereu şi uneori aveau impresia că nu vor mai
putea funcţiona. La ora 7:30, reuşind să le pună în funcţiune, părăsiră
Şaua-de-sud. Respirînd aproape numai oxigen pur, căpătară multă putere şi
putură urca repede pe creasta de sud-est, cîştigînd iute înălţime. La 8 625 m —
mai sus decît ajunsese vreodată picior de om — erau la poalele pantei lungi şi
foarte abrupte care ducea în sus, spre Vîrful-de-sud. Dîndu-şi seama că mai
departe locurile de popas aveau să fie rare sau chiar inexistente, se hotărîră
să-şi schimbe acolo buteliile de oxigen, cu toate că primele butelii încă nu
erau pe deplin consumate. Nu puteau însă risca să rămînă fără oxigen în timpul
urcării unei pante grele sau primejdioase. Lăsară pe creastă ca rezervă
buteliile aproape goale şi porniră mai departe. Dar constatară imediat că
aparatul lui Evans nu funcţiona de loc bine. Cu toate eforturile disperate ale
amîndurora ca să-l regleze, n-au reuşit pe deplin. Groaznică dezamăgire trebuie
să fi fost acest lucru pentru Bourdillon, care se străduise aşa de mult şi-şi
pusese toată speranţa în aparatul de oxigen cu circuit închis. Nerăbdător să
înainteze, Bourdillon urca mai departe pantele verticale cu Evans care-l urma
aproape tîrîndu-se şi respirînd cu foarte mare greutate. Era o minune că mai
putea totuşi înainta!
După o luptă îndîrjită, au atins primul lor
obiectiv — Vîrful-de-sud — şi au fost primii oameni care au privit de-a lungul
crestei care ducea spre vîrful Everest. După spusele lor,
creasta era într-adevăr o barieră formidabilă.
Atunci au trebuit să ia cea mai grea
hotărîre — să meargă mai departe, sau să se întoarcă? Mai aveau doar o
cantitate mică de oxigen, erau obosiţi, iar creasta din faţa lor era mai greu
de urcat decît tot ce urcaseră pînă atunci. Dar împotriva acestor elemente,
cumpănea gîndul îmbietor că ambiţia lor de o viaţă întreagă — cucerirea
vîrfului Everest — era pe punctul de a fi realizată. Evans fu de părere că nu
mai puteau continua urcuşul, aşa sleiţi de puteri cum erau şi fără oxigen, iar
Bourdillon gîndea că ar putea totuşi izbuti, chiar dacă ar continua să meargă
singur. Şi totuşi Bourdillon, contra voinţei lui, consimţi să se înapoieze.
Coborîrea trebuie să fi fost un adevărat coşmar. Prea sfîrşiţi ca să mai poată
merge bine, se împleticeau întruna, lunecînd şi căzînd mereu. Nici ei nu-şi
puteau da bine seama prin ce minune au scăpat de dezastru. Sau, cum ne-a
explicat mai tîrziu Charles Evans oarecum dezgustat: „am coborît ca un yo-yo pe
coardă".
Ne-am explicat atunci rapida lor coborîre pe
culoar: lunecaseră de-a lungul lui şi numai zăpada moale de la capătul de jos
al culoarului i-a ferit de rănire sau chiar de mai rău. Dar principalul era că
ajunseseră jos după o performanţă de curaj şi de rezistenţă cum nu mai fuseseră
vreodată realizate de oameni la asemenea înălţimi. Eforturile lor ne-au
entuziasmat şi ne-au dat mult curaj. Ne-am împărţit pentru noapte. Cei trei
şerpaşi urmau să doarmă în cortul în formă de cupolă, Hunt, Evans şi
Bourdillon, din dorinţa de a oferi celei de a doua echipe de vîrf un plus de
confort, fie el cît de mic, care le-ar fi putut menţine forţele, s-au înghesuit
în cortul Meade de două persoane, iar Lowe, Gregory, Tenzing ş-i cu mine urma
să dormim în cortul cel mare în formă de piramidă. Chircit şi cu spatele la
vînt, am controlat pentru ultima dată frînghiile care ţineau cortul şi apoi am
mers în patru labe în cortul piramidal unde era o mare înghesuială. Gregory se
întinsese impasibil, cît era de lung, în sacul lui de dormit aşezat deasupra
saltelei pneumatice şi ocupa aproape jumătate din cort. Lowe se lupta cu o
saltea pe jumătate umflată, un sac de dormit şi cîteva butelii de oxigen, ferm
hotărît să-şi facă loc între Gregory şi peretele cortului. Tenzing, stînd cu
picioarele încrucişate, ocupa pur şi simplu restul spaţiului în timp ce privea
cu un aer nedumerit o imensă flacără galbenă înaltă de 90 cm care se înălţa din
primusul dinaintea sa. În cort, hotărît lucru, nu mai era nici cel mai mic loc
şi pentru mine. Cu un strigăt vesel: „Ţineţi-vă bine! Vin şi eu!", mă
înghesuii înăuntru cu privirea aţintită asupra flăcării primusului, dîndu-i lui
Tenzing cîteva sfaturi cum să-l facă să funcţioneze bine. Mă hotărîi în sfîrşit
să dorm între Tenzing şi celălalt perete al cortului, îmi umflai salteaua —
aproape răsturnînd primusul, şi o împinsei în micul spaţiu cucerit şi pentru
mine. Îmbrăcat cu toate hainele, m-am vîrît în sacul de dormit unde am rămas ca
mort, gîfîind puternic din cauza efortului. Nu ştiu dacă datorită răbdării lui
Tenzing sau sfaturilor mele încurajatoare, primusul funcţiona acum bine; fapt e
că acum se putea topi pe el zăpadă pentru supă. Eram cu toţii flămînzi, ceea ce
nu putea fi decît semn bun, şi petrecurăm cîteva ore servind o cină
mulţumitoare compusă din puţinele alimente pe care le aveam. Biscuiţi,
marmeladă, miere, sardele, curmale, ciocolată, brînză, conserve de fructe şi o
supă fierbinte au fost hrana noastră principală, dar în mare măsură ne-am
cîştigat energia bînd, cană după cană, apă fierbinte aromată cu cristale de
lămîie şi îndulcită cu enorme cantităţi de zahăr. Zahărul era principalul
nostru aliment şi fiecare mîncam aproape 500 g de zahăr pe zi. Mierea era o
raritate fiindcă nu adusesem de loc cu noi din acest aliment, dar pe şa găsisem
două borcane lăsate de elveţieni cu o toamnă înainte, al căror conţinut era
încă destul de bun.
După ce am terminat masa, Tenzing a stins
primusul şi s-a înghesuit în sacul lui de dormit. Aveam de gînd să folosim
oxigen şi în timpul somnului, aşa că, gîfîind, am rostogolit o butelie de
oxigen între fiecare dintre cele două perechi pe care le formam. Tenzing şi cu
mine foloseam aceeaşi butelie. Am făcut legăturile necesare cu tuburile şi
ventilele de reducere a oxigenului şi ne-am pus măştile pe faţa. Am dat drumul
la robinet şi le-am controlat (prin simpla metodă de a ţine un chibrit aprins
în faţa lor) pentru a vedea dacă oxigenul se scurge normal. Dacă chibritul
ardea cu flacără mare şi repede, dovedea prezenţa oxigenului. Totul
era în regulă. I-am dat lui Tenzing masca şi l-am urmărit pînă şi-a pus-o. Apoi
mi-am potrivit-o şi pe a mea şi m-am vîrît adînc în sac. George Lowe suflă în
lumînare.
În timp ce mica noastră lume puţin confortabilă cu care ne obişnuisem,
se cufunda în întuneric, realitatea crudă a situaţiei în care ne aflam îmi
tortura mintea. Auzeam afară vîntul şuierînd ameninţător ca un şuvoi năprasnic
peste pustiurile neprimitoare ale Şeii-de-sud. Iar cortul nostru răspundea
chemării sale zgîlţîindu-se cu furie gata să se smulgă din ancorele cu care era
legat. Părea cu neputinţă ca pînza să reziste unei biciuiri atît de
îngrozitoare şi, în închipuirea mea, ne vedeam rămînînd cu toţii în bătaia
vîntului, fără nicio apărare, culcaţi printre blocuri de gheaţă şi bolovani.
Fără să mă pot mişca, înghesuit între Tenzing şi peretele care se zbătea,
simţeam suflarea de gheaţă de afară pătrunzînd prin sacul de dormit, prin
hainele de puf şi ajungîndu-mi pînă la oase. Mă cuprinse un simţămînt de groază şi de singurătate. Ce
rost aveau toate astea? Numai un nebun e în stare să rabde aşa ceva! Şi pentru
ce? Tremurînd de frig, am încercat să uit aceste gînduri fără rost, să le
îndrept spre altceva mai plăcut, cu care să-mi treacă timpul ceva mai repede.
Sub efectul salutar al oxigenului, plutii spre o lume vagă de zgomote
înăbuşite, de frig şi somn, dar mai mult decît orice, de somn...
Noaptea aceea de pe Şaua-de-sud a fost cea
mai neplăcută din cîte am trăit vreodată pe munte. N-aveam loc să mă întind
destul şi, strînşi ca sardelele cum eram, pentru a mă întoarce de pe o parte pe
alta îmi trebuia un calcul şi o sforţare imensă pe care o terminam mai
întotdeauna gîfîind. Cortul mă izbea întruna în coaste ca pentru a-mi aminti de
viforniţa de afară. Sub masca de oxigen faţa îmi devenise cleioasă dar, mai rău
ca orice, gerul îmi tăia pofta de a mai trăi. Aveam impresia că toată noaptea
n-am făcut altceva decît să moţăi, să mă zbat, să mă răsucesc şi să privesc
cadranul luminos al ceasului aşteptînd cu încordare să treacă timpul mai
repede. Şi cu toate astea pînă la urmă am adormit... şi am dormit destul de
mult. La patru dimineaţa m-am deşteptat deodată ca după un şoc şi am descoperit
că ni se terminase oxigenul de dormit. Salteaua pneumatică se dezumflase iar
şoldul amorţit mi se odihnea pe gheaţă. Afară vîntul părea că atinsese culmea
furiei, iar şansele noastre de a porni spre vîrf păreau inexistente. Trebuia
totuşi să fim gata de drum, în ipoteza că vîntul se mai potolea. Il trezii pe
Tenzing, mormăii cîteva cuvinte despre primus şi mă cuibării din nou în fundul
sacului de dormit.
Respirînd repede şi cu zgomot, Tenzing se
ridică pe jumătate şi începu să pregătească primusul. Sub efectul altitudinii,
mişcările lui erau încete şi greoaie; a fost nevoie de mult timp pînă ce
primusul a început să funcţioneze cum trebuie. Am suflat să-mi umflu la loc
salteaua şi, cum temperatura corpului s-a ridicat între timp cu cîteva grade,
viaţa deveni ceva mai suportabilă. Mi-era tare foame. Am început să scotocesc
după ceva de mîncare, deranjîndu-mi tovarăşii, şi curînd ronţăiam cu toţii
biscuiţi, în lumina slab pîlpîindă a primusului. Am lipit termometrul de pînza
cortului şi am constatat că temperatura era de minus 25°C. Timpul trecu destul
de plăcut mîncînd, bînd şi povestindu-ne unul altuia despre noaptea groaznică
pe care o avuseserăm. George Lowe fusese chinuit cel mai rău. Printr-o gaură
făcută în cort, a fost bombardat toată noaptea de un curent de aer îngheţat,
amestecat cu pulbere de zăpadă, iar sacul său de dormit se făcuse alb de
promoroacă. Se luminase de-a binelea afară şi era surprinzător să constaţi cum,
o dată cu întunericul, dispăruseră şi temerile noastre. Lowe,
Gregory şi cu mine eram tare neliniştiţi din cauza vremii. Era mai mult decît
evident că dacă vîntul nu înceta, n-am fi putut urca nici 30 m deasupra
taberei. Singurul lucru pe care-l puteam face era să aşteptăm. Hotărîi să mă duc la cortul alăturat ca să discut
situaţia cu Hunt.
Îmbrăcatul nu era mare lucru căci dormisem
echipat cu tot ce aveam, inclusiv bocancii, aşa că nu a trebuit decît să mă
trag afară din sacul de dormit şi să ies din cort. M-am rostogolit pînă la uşă
şi am început să bîjbîi după sforile care o legau. Erau acoperite de gheaţă
groasă şi nu cedau de loc. La un moment dat, totuşi, se desfăcură brusc şi,
cînd uşa se căscă, un val înţepător de pulbere de zăpada năvăli în cort. Afară
era o vreme mizerabilă — un haos de gheaţă şi de stînci învăluit într-un vîrtej
enorm de zăpadă. Corul protestelor tovarăşilor mei mă sili să ies repede în
viscol şi să închid uşa la loc. M-am tîrît deci afară
din cort şi m-am ridicat, clătinîndu-mă pe picioare. În clipa următoare eram
din nou în genunchi, trîntit de o rafală puternică de vînt. La vreo 18 m de noi
se afla celălalt cort. N-am mai încercat să mă ridic în picioare şi m-am tîrît
în patru labe peste stînci şi gheaţă. Deasupra taberei de pe Everest, fîlfîia o fîşie enormă de zăpadă şi de
nori.
Am ajuns la cortul Meade şi am strigat
răguşit la cei dinăuntru sa-mi dea drumul. Uşa se deschise şi m-am tîrît de-a
buşilea înăuntru. Aici înghesuiala era înspăimîntătoare şi tot ce am putut
desluşi din Hunt, Evans şi Bourdillon era doar o masă confuză de feţe, braţe şi
corpuri. M-am aşezat pe picioarele nu ştiu cui şi am comentat
vremea de afară. Toţi au fost de
părere că nu se putea urca pe munte. Era totuşi absolut necesar ca Evans şi
Bourdillon să coboare, ca să nu ne consumăm proviziile şi apoi să nu se
îmbolnăvească. De fapt, toţi trei arătau extrem de slăbiţi după ascensiunea lor
istovitoare din ajun şi după groaznica noapte pe care o petrecuseră. Mă
întorsei de-a buşilea la cortul nostru piramidal, cuprins de îngrijorare faţă
de starea în care se aflau, şi le împărtăşii temerile mele lui Lowe şi lui
Gregory.
În cursul dimineţii vîntul se mai potoli
puţin, iar John Hunt veni în cortul nostru pentru a lăsa mai mult loc lui Evans
şi Bourdillon ca să-şi facă pregătirile de coborîre. M-am dus pînă la ei să văd
dacă nu aveau nevoie de ajutor şi i-am găsit încă întinşi, vorbind liniştiţi.
Discutau despre creasta finală care ducea de la Vîrful-de-sud spre vîrful
Everest şi încercau să o compare cu crestele din Alpi cunoscute de ei. Dar
nu-şi puteau aminti ceva asemănător şi singura comparaţie pe care o puteau face
era aceea cu descrierile făcute de Lowe şi de mine a unor creste uriaşe de gheaţă
şi zăpadă din Noua Zeelandă. Istorisirile noastre despre Noua Zeelandă nu
fuseseră departe de realitate şi m-am îngrozit auzind comparaţia pe care au
făcut-o. Vom fi noi oare în stare să facem faţă unei asemenea creste la 8 833 m?
Bietul Tom îşi făcea mustrări că nu încercase să urce de la Vîrful-de-sud şi
părea chiar că suferise o uşoară depresiune mintală; se trezea în răstimpuri
pentru a ne prezenta noi cifre şi calcule de timp ca să ne arate că ar fi
reuşit totuşi şi singur. Noi însă eram prea mulţumiţi că nu încercase, deoarece
şi Charles Evans şi noi toţi ceilalţi eram convinşi că nu s-ar mai fi întors
niciodată.
Spre amiază au ieşit din cort şi şi-au prins
colţarii de bocanci. Pleca şi Ang Temba, deoarece toată
noaptea se simţise rău. I-am ajutat să se lege în coardă şi i-am privit pornind
către pantele care duceau spre pintenul Geneva şi Circul-de-vest. Primul mergea
Ang Temba, cu o privire sticloasă, fixă, denotînd totală inconştienţă, apoi Tom
Bourdillon şi în urmă Charles Evans, ca să-i asigure pe ceilalţi doi. Mergeau nespus de încet. Pentru a păstra rezervele de
oxigen pentru asaltul nostru, ei nu-l mai foloseau şi din această cauză arătau
jalnic de slăbiţi. Pe cînd îi priveam, îl văzui pe Tom Bourdillon aplecîndu-se
din ce în ce mai mult în faţă şi apoi — spre groaza mea — prăbuşindu-se cît era
de lung pe gheaţă. Rămase o clipă nemişcat, pe cînd ceilalţi aşteptau privindu-l
neputincioşi. Se ridică apoi încet pe coate, după aceea pe genunchi şi, în
sfîrşit, se ridică în picioare. Legănîndu-se uşor, rămase cîteva momente pe loc
adunîndu-şi forţele şi apoi făcu cîţiva paşi încet, în sus. Efortul fu mult
prea mare pentru el şi se prăbuşi încă odată. Văzînd corpul imens al lui Tom
întins jos pe gheaţă, îmi dădui seama mai mult ca oricînd de pericolele marilor
altitudini şi de neînsemnata limită care există între viaţă şi moarte. Căutînd
să-mi închipui imensul efort pe care-l cerea transportarea celor 95 kg ale lui
Tom pe munte în jos, mă grăbii să sui panta către ei. Tom zăcea pe gheaţă şi
părea incapabil să se mişte. Am hotărît să folosim puţin oxigen. Charles şi cu
mine ne-am întors repede la corturi, am pregătit un aparat şi i l-am dus
imediat. Tom se ridicase între timp în patru labe. Charles îi puse masca pe
faţă şi dădu drumul oxigenului la maximum. Acesta readuse viaţa în vinele lui
Tom, care reuşi în fine să se ridice în picioare. Respirînd mereu oxigen, porni
apoi să urce panta cu pas de melc.
M-am întors cuprins de îngrijorare şi m-am
tîrît în cortul lui John Hunt unde se afla şi George Lowe, povestindu-le cele
întîmplate şi împărtăşindu-le temerea mea că cei trei nu vor mai ajunge
niciodată jos. Eram de părere că trebuia neapărat să-i însoţească cineva. John fu imediat de acord cu această idee şi-i sugeră
lui George să plece cu ei. Acest
lucru nu ne convenea însă nici lui şi nici mie, şi, fără să ezite, George îi
spuse lui John că mai degrabă ar fi bine să coboare el. Dar John era în
întregime preocupat de asaltul muntelui şi de greaua răspundere organizatorică
ce îi apăsa pe umeri, arătînd că era de datoria lui să rămînă pînă ce totul va
fi dus la bun sfîrşit. George nu se lăsă însă convins şi-i demonstră lui John că
fiind complet distrus fiziceşte el nu ne-ar mai fi de folos decît moralmente.
Totuşi John rămase neînduplecat; el socotea că nu putea să plece de lîngă noi
în acest moment hotărîtor al expediţiei. Extrem de nemulţumit, George începu să
se pregătească de coborîre cînd deodată John luă o hotărîre neaşteptată. Prin
mintea lui obosită străfulgeră brusc gîndul că nu vom putea să ne transportăm
singuri bagajele şi că dacă George ar fi coborît, întregul asalt ar fi putut da
greş. Alungînd orice fel de gînduri şi de griji, oricît de întemeiate ar fi
fost ele, hotărî să coboare el în locul lui George. Niciodată nu l-am admirat
mai mult decît în clipa cînd a luat această hotărîre atît de grea.
George Lowe porni în sus pe pantă ducînd
sacul lui Tom Bourdillon, iar eu îi dădeam ajutor lui John să se pregătească de
plecare. Pe cînd îşi strîngea puţinele-i obiecte personale, am discutat unele
lucruri. Mi-a vorbit despre încrederea lui nestrămutată că nu vom precupeţi
nimic şi că dacă vă fi posibil vom cuceri vîrful. Că mii şi mii de oameni îşi
puseseră încrederea şi speranţa în noi, aşa că n-aveam dreptul să-i dezamăgim.
„Aşadar, Ed, principalul este să coborîţi teferi înapoi, deoarece nu mă
îndoiesc că veţi urca pînă sus pe vîrf de va fi cu putinţă!"
M-am oferit să-l însoţesc pînă sus pe vîrful
pintenului Geneva, ducîndu-i totodată şi rucsacul. Ştiam că era foarte slăbit
după cele trei nopţi petrecute pe Şaua-de-sud, dar mai înainte de a-l vedea
mergînd, nu mi-am putut da seama cît era de epuizat. Se legăna ca ameţit cînd
într-o parte, cînd într-alta, abia tîrîndu-se în sus pe pantă şi oprindu-se
mereu ca să respire. Dar ceea ce mă îngrijora mai mult era faptul că repeta
într-una că se simte excelent şi că îi vă ajuta pe ceilalţi să ajungă jos
teferi. Nu cred că-şi dădea seama cît era de slăbit. Am ajuns pe vîrful
pintenului Geneva la timp ca să-l vedem pe Bourdillon, cu tot ajutorul
oxigenului, căzut cu faţa în jos, în zăpadă. Asta le punea vîrf la toate!
Charles Evans rămînea singurul om de nădejde din tot grupul. I-am şoptit la
ureche: „Pentru numele lui Dumnezeu, Charles, ai grija de John! Se ţine el
drept pe picioare, dar nu-şi dă seama ce face!" Charles îmi zîmbi cald şi
prietenos, ca totdeauna, şi-mi spuse: „N-ai grijă, Ed — îi voi duce cu bine
jos!" Am simţit multă uşurare auzindu-i cuvintele,
deoarece aveam multă încredere în el. Cei patru porniră. Patru oameni obosiţi —
mai toţi nedîndu-şi seama de ce se întîmpla cu ei şi avînd înaintea lor de
înfruntat greutăţile tehnice ale marelui traverseu şi ale feţei de gheaţă a lui
Lhotse pe care porneau în acel moment. Mă simţeam cît se poate de demoralizat
pe cînd priveam împreună cu George Lowe cum dispăreau rînd pe rînd în jos —
orbul conducînd pe orbi! Pe cînd coboram înapoi spre corturi, nu m-am mai putut
abţine şi l-am mustrat pe George că nu plecase cu ei. „Dacă nu vor ajunge jos,
va
fi din vina ta,
George! Lasă că asta nu vad cum m-ar consola!" Bietul George era de altfel
şi el mustrat de acelaşi gînd şi-şi petrecu restul zilei făcîndu-şi necontenit
reproşuri. E greu ca cineva să
gîndească limpede pe Şaua-de-sud! Cei patru au ajuns cu bine jos, luptînd
îndîrjiţi tot drumul cu greutăţile şi primejdiile. Chiar lîngă tabăra a VII-a,
Ang Temba se prăbuşi de pe o punte de zăpada într-o crevasă unde ramase atîrnat
de coardă, cu capul în jos. Ceilalţi stăteau şi îl priveau neputincioşi, căci
nu mai aveau forţa necesară să-l tragă afară. Din fericire, Wilfrid Noyce şi
Michael Ward care se aflau în acel moment în tabăra a VII-a l-au scos pe
nefericitul Ang Temba din crevasă, ajutîndu-i apoi şi pe ceilalţi, sfîrşiţi de
puteri, să ajungă în tabără.
Mi-am petrecut toată după-amiaza pe Şaua-de-sud,
pregătind aparatele de oxigen şi făcînd bagajele pentru a doua zi. Am
verificat măştile, am reglat curentul de oxigen şi am făcut legăturile
buteliilor. Totul mi-a luat cam trei ore în loc de jumătate de oră cît mi-ar fi
trebuit dacă eram la nivelul mării. Împreună cu George Lowe, ne-am aventurat
într-o mică recunoaştere şi, luptîndu-ne cu un vînt aprig, am trecut de partea
de răsărit a Şeii-de-sud,
de unde am privit un tablou minunat — imensa faţă de răsărit a Everestului. Cu
ani înainte, George şi cu mine privisem ceilalţi versanţi ai Everestului, cu
excepţia acestuia, şi nu pot descrie bucuria care m-a cuprins pe cînd priveam
în jos gheţarul Kangshung la adîncimea de 2 400—2 700 m sub noi şi completam în
gînd acest ultim tablou cu cele pe care le văzusem mai înainte. La întoarcerea
spre corturi a trebuit să luptăm din greu cu vîntul. Am sosit cu greu,
îngheţaţi şi cu ochii lăcrimînd, dar încurajaţi de faptul că puteam face
eforturi şi mişcări în voie la 7 924 m, fără ajutorul oxigenului.
Fiindcă aveam mai mult
spaţiu, am făcut o nouă repartizare pentru noapte. Gregory lenevise mai toată ziua în sacul lui de dormit
din cortul piramidal, aşa că l-am lăsat tot acolo. George Lowe a rămas cu el,
iar Tenzing şi cu mine ne-am mutat în cortul Meade, care era ceva mai
confortabil. Ang Nyima şi Pemba aveau să doarmă în cortul cupolă. Rezervele
noastre de oxigen erau destul de mari, aşa că puteam să utilizăm oxigen şi
peste noapte, folosind cele două butelii elveţiene aduse de Bourdillon şi de
Evans de pe culoar. Ce-i drept, buteliile erau cam mici, dar conţineau destul
oxigen ca să le ajungă pentru noapte lui Lowe şi lui Gregory. Am înşurubat
robinetele la locul lor cu o cheie mare mecanică şi le-am prevăzut cu ventile
reductoare pentru măştile de dormit. Toată ziua umblasem cu cheia mecanică în
mînă şi George îmi spuse că arăt mai mult a mecanic decît a alpinist. O dată cu
căderea nopţii, ne-am vîrît în sacii noştri de dormit, în timp ce vîntul
continua să sufle cu toată tăria.
Nu pot spune că în clipa cînd am dat drumul
oxigenului şi am suflat în lumînare eram prea optimist în privinţa şanselor
noastre pentru a doua zi. Vîntul nu dădea semne de domolire, iar Evans şi
Bourdillon îmi cam tăiaseră elanul, povestindu-ne despre greutăţile de pe
creastă. Evans a mers atît de departe încît i-a spus lui
George Lowe că el unul nu credea că o să putem urca creasta. Căutînd să-mi
alung aceste gînduri, mă răsucii pe o parte cu atenţie ca să nu strivesc tubul
de oxigen de sub braţ. Fiindcă eram doar doi în cort, aveam destul loc să mă
strîng ghem ca să-mi fie mai cald. Cînd, din întîmplare, atingeam cu capul
peretele cortului, pînza care se zbătea în bătaia vîntului mă lovea în cap ca
un ciocan pneumatic. Eram neliniştit şi gîndurile îmi zburau mereu spre Hunt,
Evans şi Bourdillon, care erau pe undeva departe sub noi, întrebîndu-mă
îngrijorat dacă au ajuns teferi la tabăra a VII-a. Am aţipit într-un tîrziu, furat de un somn neliniştit.
Din cînd în cînd, în timpul nopţii, mă trezeam îngheţat şi ţeapăn, ca să
descopăr că salteaua mi se dezumflase din cauza gheţii care pătrunsese în
ventil. Înjurînd printre dinţi, mă chinuiam pe întuneric să vîr un
creion în ventil ca să-l fac să funcţioneze din nou. În cele din urmă a trecut şi această noapte!
(1) Celebrul alpinist care a murit în expediţia
din 1924 pe Everest, foarte aproape de vîrf.
(2) Locuitor din Wales (Ţara Galilor)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu